Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Poveste mică pentru copii mari


Simona Marcu

19.12.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Capitolul întâi - În care lucrurile se petrec aşa cum trebuie

Mama şi fetiţa locuiau într-un copac.

Coaja lui era uliţa lor prăfoasă
Miroseau până la coate a lemn şi a miere şi braţele lor erau braţele copacului
Din care le creşteau în bucle frunzele în formă de cuvinte.

Şi uliţa purta nume de flori, de fapte şi de fete, şi sigur că ar fi purtat şi nume de filme, numai că filmele se proiectau doar marţi, în umbrele copacului, filme albe şi mute în care ningea fără niciun sunet.
Filme negre cu pisici moţate, tolănite sub creponarea leneşă a unui soare sfâşietor.

Fetiţa nu era mai înaltă decât cinci frunze şi jumătate puse una peste alta şi purta rochiţe foarte roşii, aşa încât, printre frunzele copacului, părea o cireaşă neliniştită şi umblăreaţă. Ăsta să fi fost şi motivul pentru care un Graur-Balaur a prins-o într-o zi cu ciocul lui răsucit şi a dus-o departe, poate chiar spre Oraşul-Toporaş
(numai că această Aventură o vom imagina ca pe un ecou al întâmplărilor din Copacul-cel-opac-care-face-chiar-şi-mac-şi-de-multe-ori-ţac-pac, un degetar şi un pic mai târziu).

Fetiţa, care se numea N cu n de la Natalia, se născuse între crengile de bumbac-ale-marelui-copac, ca într-o semeaţă maternitate vegetală, suspendată cu îngâmfare deasupra lumii pământii.
Mama, care se numea mama-şi-atât, venea din Oraşul-toporaş-cel-fără-de-imaş, dar toate întâmplările cusute acolo le închisese cu lacăt gras într-un cufăr învelit în spini ascuţiţi ca nişte ace fără gămălie.

Mama avea părul negru, înfăşurat în jurul trupului înalt asemenea unui caprifoi, ba nu, chiar ca un caprifoi,
Pentru că din el, uneori, poate serile, deşi nu în toate,
Răsăreau petale albe cu mustăţi curioase de pisică blondă
Şi atunci mama prindea parfum de vară caldă, şi micuţei N cu n de la Natalia i se părea că aşa trebuie să miroasă muzica, alta decât cea a păsărilor pădurii. Muzica pe care nu o ascultase vreodată, dar despre care ştia, de la mama ei cu m Mare, că îţi poate prinde inima, cât e ea de rotundă, în două aripi lungi cu care zboară tot mai sus.
Poezia, zicea mama cu M de la Mare, poezia e şi ea o muzică, cuvintele i se agăţă în strofe precum notele muzicale, în acelaşi ritm, cu aceeaşi măsură, deşi poezia e la urma urmei întâmplarea nemăsurabilă a cuvintelor.

Mama avea pe degete inele cu pietre uriaşe, care îşi schimbau culoarea de la o zi
la altă zi
şi la altă noapte
Aşa cum şi inima mamei era uneori un anotimp cu ochii ploioşi, alteori doar o simplă oglindă rătăcită.
Şi că să nu-şi piardă inima din adânc, inima mică de carne fără capăt, mama cu m mic sau cu M Mare i-a desenat pe piept Nataliei-cu-n, direct prin pielicică, o inimă mare, cârlionţată şi roşie.

"O inimă deschisă este întotdeauna o inimă desenată", îi spunea ea, ori de câte ori N simţea cum îi intră în suflet prea mult curent prin dreptul pieptului
"Nu te teme de curent, nu el îţi răceşte inima de tot, tot ce face e să-ţi primenească sufletul".

Mama o învăţase pe fetiţă tot ce ştia ea. Nu şi tot ce ar fi vrut să uite. Pe ele Uitabilele-amabilele i le-a brodat pe o ie din pânză albă, floare cu floare. Fiecare dezamăgire-îndrăgire a cusut-o cu roşu, fiecare lacrimă-cratimă cu albastru, fiecare înnegurare-înfrigurare cu galben. Apoi le-a prins între ele ca într-o horă închisă, cu fir negru, îndoliat.

Şi i-a dat-o lui N cu n de la Nemuritoare să o poarte, pentru că purtate, Uitabilele se curăţau de sine şi răurile-râurile li se râcâiau în soare şi vânt
Iar într-o zi nimic nu ar mai fi rămas din ele, nimic nimic, doar o cămăşuţă cândva albă cu o gaură în formă de horă în ea
Ca un steag al unei ţări inexistente.

Mama o învăţase pe Natalia cu n de la Nesfârşită despre ghionoaiele pe care din neatenţie le poţi înghiţi cu fulgi cu tot, despre cum ele îţi trăiesc apoi în piele şi se mişcă prin ea călare pe o bicicletă mică, confecţionată din oase care prisosesc, cu o unghie de la degetul inelar în loc de şa, despre cum le vezi pedalând de la un ochi la altul, nebuneşte, ţesându-ţi un colţ de viaţă de celălalt,
Să nu înghiţi ghionoaia vreodată, Nemărginito,
ea se pudrează cu zahăr şi îşi spune speranţă-siguranţă,
ea se îmbrăcă în sirop de brad şi îşi spune fericire-amăgire,
îţi spune că eşti tu şi a venit acasă,
să nu o crezi vreodată. îşi spune şi
iubire
uneori (iubireaţinedoardeazipânămâne/ cam cât ţine şi-o pâine/ proaspătă/ în cana unui câine)
punct
Să nu o crezi. Să n-o respiri. Să nu o înghiţi.
Ghionoaia
ce transformă-n scrum chiar ploaia
Ghionoaia gaia de-aia
are ochii ca văpaia


Capitolul al doilea - În care lucrurile s-au petrecut aşa cum trebuie

Mama-arama a urcat în copac într-o joi de-acum cincianişi-aproapeşase, o joi dintr-o lună mai ca oricare alta, dintr-un an la fel de comun ca toţi anii, o lună mai în care florile deja începuseră să umble cu mânecile scurte şi cu sandale în picioare, dar cu capetele înflorate goale, aşa că fiecare în parte, îşi amintea şi acum mama cu m de la Minune, orişicare floare a făcut insolaţie (ca o deflagraţie într-o naţie de flori fără-articulaţie) şi până la finele lui septembrie au fost în întregime pârjolite.

Şi în joia de urcare mama-drama avea în spate un sac rotund cu amintiri.
Şi-n faţă avea, direct în mijlocul trupului-tulpină, o semisferă ca o bombă intrată pe jumătate în ea, sau poate era invers, poate mama, aşa cum avea să descopere cu siguranţă, ieşea ea toată din mingea incompletă şi ciudată care-i creştea prin pântec.

Şi dintr-o dată au fost cu una mai mult. Două. Sfărâmate una din cealaltă, incomplete. Nevoite să înveţe să trăiască una fără alta de acum, dar stai, viaţa e un curs intensiv de lecţii despre cum-să-nu şi cum-să-da, cum-să-iar şi cum-să-niciodată.
Mama-amalgama-mama-teama a rămas în copac şi, ştiindu-se mărginită, a iubit croşetându-şi inima în formă de scutec în jurul copilei cât trei ghinde grăsuţe puse una peste alta. Copila cu N de la negru. Pentru că nu există N de la alb. Există doar N de la nu. De la Niciunde. De la Nicăieri. Aşa gândea mama cu m de la Măcel.
dar apoi
apoi
Copila cu N de la Natalia a început să crească.
Şi mama croşetându-se în jurul ei s-a destrămat din nefericire tiptil, definitiv. Şi-a croşetat mai întâi inima, apoi pielea, apoi sângele şi carnea şi buzele până când au mai rămas doar oasele. Şi atunci s-a îmbrăcat în pământ şi în loc de ochi şi-a prins două flori albastre şi gura şi-a făcut-o din crengi şi uitându-se în oglinda apei s-a văzut pentru prima dată curată de inimă şi de suflet, uşoară ca un gând care nu se duce nicăieri. Mai ştia doar că e mama cuiva, a unei fetiţe mici cât patru cozi de veveriţă strânse în pumn, al cărei nume începe cu n de la noi. De la noi-două.

Capitolul al treilea - În care lucrurile se găsesc şi se pierd iar

Fetiţa cu N de la nor a găsit într-o zi, ascuns într-o scorbură umedă, sacul cu amintiri al mamei. Şi cum mama era adormită în braţele uscate ale copacului, a desfăcut sacul cu o mişcare iute, şi s-a vârât în el de tot, să o simtă întreagă pe mamă-sa aşa cum a fost ea odată. Dar înăuntru nu era nimic. Doar o formă piezişă de frig ca o peşteră mototolită. Nimic cu N de la Natalia. Atunci copila a luat frigul în palme şi a suflat peste el. Respiraţia ei avea gust de ouă fierte moi, de lapte şi de văzduh. Şi atunci frigul s-a mişcat şi a deschis ochii, într-o rână, fixând-o pe N cu n de la Nadă cu o privire rea:
"pleacă de aici, lasă-mă jos, în sacul meu, sunt frigul ei, nu al tău, nu te iau pe tine încă, o să-ţi vină rândul, acum e ea, ea de mâncare!",
croncăni frigul, arătând spre mama care dormea într-un leagăn de frunze uscate.
"nu am să te las, frigule, să-mi mănânci mama, am să suflu peste tine până când vei muri de cald. ce zici, pot să te transform în soare?".
Şi a început să sufle peste frig respiraţia ei de copil mic decupat din lumină, şi frigul ţipa şi se schimonosea şi se agăţa cu ţurţurii lui ascuţiţi de palma ei mică până când din el a mai rămas, în adâncitura palmei, doar o urmă umedă, ca un fel de apă indigestă.

şi de atunci
Natalia a început să o înveţe pe mama cu m de la Moarte că poate fi fără de capăt. Fără de căpătâi a fost viaţa întreagă, dar fără de capăt să fii e ca şi cum ţi s-ar ridica umbra de jos, s-ar scutura de praf şi şi-ar lua picioarele la spinare, bye, bye shadow, be gone! Să fii fără de capăt după o viaţă în care ai simţit cum fiecare muchie a inimii e ascuţită ca un dinte sticlos de lup, asta nu poate fi decât periculos de viu. Şi mama cu m şi m-ul cu mama se simţeau vii de-a dreptul şi de-a latul inimii cu muchiile mai netezite ca niciodată. Natalia cu n de la Niciodată o năştea pe mama sa de mai multe ori decât cineva stăpân pe matematică,
decât cineva care face calcule complicate ar putea să socotească într-un timp dat.
Şi mama se lăsa născută şi cu fiecare naştere-renaştere-nenaştere era mai vie, şi mai vie, cea mai vie.
Uriaş de vie, aşa încât Moartea din m de la Mama murea de tot, cu fiecare zi mai de tot.
Derulez uşor povestea înapoi
(Nu faceţi prea mult tărăboi
)

Rămăşiţa de apă a amintirilor mamei s-a scurs pe pământ, de sus, din copac, din palma mică cât trei flori de nu-mă-uita prinse una de cealaltă. Şi-a făcut cuib ascuns lângă o sămânţă de floare galbenă, îmblânzind-o. Iar floarea s-a descheiat la nasturi, şi i-au plecat din piept fluturi şi albine, spre toate zările, aşa că atunci când un Graur-Balaur a trecut în zbor paralel prin norul viu de polen galben înaripat, le-a înghiţit pe toate, pe nemestecate.
Şi în interiorul lui se făcu deodată linişte
Şi frig
Mai ales frig

În ochi i s-au îngrămădit lumini putrede şi pe aripi şi-a aşternut o pătură căruntă de nelinişte.
Un Graur-Dinozaur/ cu dinţi de centaur/ şi-n piept un tezaur/ de tulbure aur

Şi nici mama cu M de la muză
Şi nici natalia cu N de la noapte

Nu au ştiut că un Graur-Balaur le privea cu genunchii la gură şi cu pumnii aripilor strânşi la piept la
fiecare răsuflare/
cu o gâdilare/
din cioc/
un fel de smoc/
de rânjet la soroc
.

Nu

Ele se uitau prelung la mâini şi-şi spuneau că fericirea dactilografiază prin ele linii mici, una lângă alta, pe care mama cu M de la murmur le numea amprente, imprimări de nerătăcire.
Ele îşi rostogoleau privirea peste pădure şi în fiecare seară îi strângeau verdele la piept şi-şi dădeau după urechi frunzele părului ca pe cel mai fin parfum.
Şi Natalia cu N de la Năsturaş-Nouraş a mai învăţat-o ceva pe mama ei cu M. Chiar înainte de plecare. Cum să lustruiască pielea de pe dinăuntrul sângelui cu lumină, în fiecare dimineaţă, cum să ia din razele răsfrânte în coroana copacului exact acele picături care sunt atât de fierbinţi,
de ascuţite,
încât ard toată netrebnicia noroioasă răsărită ca pirul prin venele de scoarţă ale mamei.
Ale mamei cu m de la memorie.
Pentru că nu adunase toate amintirile în sac, nu şi pe cele neprinse, care se plimbau acum şchioape, scălâmbe, ascunse în coşmaruri.

Înfrângerile plângându-şi umbrele pe şira spinării.

Capitolul al patrulea - În care lucrurile se petrec foarte repede şi se pierd. Definitiv

Mama şi fetiţa cu F de la fericire s-au trezit foarte devreme în acea zi. Fetiţa şi-a ales cea mai roşie rochiţă, atât de roşie încât privirile se transformau în valuri, odată picate asupra ei.
Valuri pictate/ nemăsurate/ ce merg pe coate/ ce merg pe roate/ înspre cetate.
Probabil că nu a fost cea mai bună decizie pe care fetiţa o putea lua, deşi nimic nu mai putea acum să-i îndoaie Graurului-Dinozaur tendoanele gândului răsucit spectral în jurul inimioarei mici,
cât patru ciripituri de mierlă neagră.

Mama cu m de la moroi,
mama cu m de la meduză,
mama cu m de la toate m-urile în care se va destrăma pe rând, dureros şi încet, a rânduit asupra dimineţii fragedă linişte.
O linişte care niciodată, cu N de la natalia, nu se va mai întâmpla la fel.

Şi-un Graur-Balaur văzând în rochiţă
O roşie rumenă rară pojghiţă
De sânge dulceag, sânge viu
şi-a spus fistichiu
Grav gureş grăbit
:
"S-o iau prea-departe
S-o ţin prea-lipit
Să o pun deoparte.
Să vină cu mine
Să-mi spună ea cine
îmi face în inimă foc
şi-n aripi un loc
S-apuc să mă bucur
De ziua cu ciucur?
S-o iau prea-departe
S-o ţin prea-lipit
Să-mi spună din moarte
De ce n-am murit
."

Şi a luat-o.
Nu ştiu să vă spun cum, pentru că unele goluri nu se pot compune în ruptul capului din cuvinte.
Doar că dintr-o dată nu a mai fost

în copacul-cel-opac-care-i-a fost un hamac
în copacul cu stomac
Care bea cafeaua
Numai cu caimac
.

Nu a mai fost nici între flori sau în şoaptele frunzelor, în oglinda demontabilă a apelor, în scrijelitul încordat pe care orăcăiala broaştelor late îl face după-amiezelor, ca un fel de scriere cuneiformă numai de ele ştiută.
Nicăieri.
Niciunde.
Cu N.
De la Natalia.

Capitolul al cincilea - În care lucrurile s-au petrecut cândva

M-am trezit cu poftă de cafea. În toată casa era lumină, o lumină încăpăţânată, tăcută, descompusă, care nu te lasă să vezi nimic în afara ei. După-amiază de iunie, moale, nemişcată.
Ascultam cum în mine cineva cu barbă (barba-oarba cu b de la botoşei) vorbeşte în cuvinte scrise cu litere mari. Îmi doream o cafea, credeam că-mi doresc o cafea "pune-ţi pofta-n cui şi prinde-o cu lacăt" (asta nu ştiu cine a zis-o, dar am auzit-o rostită atât de tare încât mi-a dat inima de pereţi. Apoi a făcut-o să se bage într-un colţ şi să stea acolo, tremurând de frică), e cald, e o lumină curgătoare care taie retina în două, dacă aş şti că într-o zi voi fi Mamă (cu m de la Metamorfoză) poate că nu aş mai aprinde o ţigară la fiecare cafea, nu de alta dar ard în mine vorbele cu fiecare fum şi când va trebui nu voi mai şti ce să spun, scrum vor fi toate.
Dacă aş şti că într-o zi voi tăcea din gură cu gura larg deschisă, dacă aş şti că va fi atât de linişte când voi urla din toate încheieturile, dacă aş şti azi, în după-amiaza asta de iunie, la ora şase fără un sfert, că voi fi dezarticulată din cuvinte, poate că nu aş mai pune ibricul cu apă la fiert, pentru cafea, şi aş bea apa aşa, simplă şi rece, aş lăsa-o să curgă până s-ar da de pământ, să crească acolo din ea o floare albastră care să-mi ţină cuvintele între petalele ei, întregi şi laolaltă.

Floare de cicoare
cine sunt eu oare
cine suntem noi
suntem oare doi
unul unde este
în care poveste?

Floare de cicoare
unde e ea oare
mai suntem un noi
împărţite-n doi?
Mama unde este
cine-i dă de veste
că-i tot în poveste?


Capitolul al şaselea - În care lucrurile se petrec foarte tare

Mama cu m de la mucegai auzise un fâlfâit de aripi, moale, ca un somn în care visele merg unele prin altele schimbându-şi între ele tălpile. Ca un tors de motan leneş a fost în urechile Mamei fâlfâitul de aripi care plecau. Nu s-a întors să vadă ce e, smulgea buruieni din jurul unei flori albastre care începuse să se veştejească. Şi îşi amintea (o amintire rămasă agăţată într-un cui din mintea ei, o poftă din urmă inimii) de un gust fierbinte şi de lumini umede şi plictisite. Cafea, da, cafea era (ce ar mai fi băut una, la ibric, neagră şi nelimpede).

Dintr-o dată, aşa, ca o adiere rece, se simţi mai incompletă
cu şase umbre de cireaşă rânduite în formă de triunghi,
cu cinci arome de floare de soc,
cu patru frunze de salcâm împletite între ele,
cu trei pânze de păianjen care filtrează o disperare mică,
cu două ouă de vrabie sparte,
cu o floare albastră de cicoare pe care cineva a uitat să o mai ude.

Neîntreagă.

Ca şi cum i-ar lipsi o mână sau un picior, dar erau toate la locul lor, doar inima bătea tare, lovindu-se de toţi pereţii, tare de tot, terifiant de tare, indecent de tare, într-o ploaie torenţială de groază care întuneca soarele.
Şi atunci a început să strige. Fără să se audă nimic, pentru că nu mai vorbise în glasul oamenilor de când venise în pădure şi îşi abandonase limba în sacul păros cu amintiri, urlă într-un grai pe care nu ştia cum să-l lege, cuvintele uitate nu se rosteau, ca într-un vis îngheţat în care mişcarea afurisită e atât de lentă încă nu poate fi decât un coşmar. Din gura Mamei nu se auzi nimic preţ de o viaţă, atât a părut secunda de lungă, vamă dintre tăcere şi nelinişte.
Apoi pădurea începu să se scuture înfiorată, Mama cu m de la malign îşi întinse groaza prin fiecare fir de iarbă, peste fiecare floare, prin toţi copacii. Urlă numele fetiţei care începe cu N. De la necaz.
Dar ea nu o auzea.
Ea era departe.

Capitolul al şaptelea - În care lucrurile se pare că se pierd din nou

Pentru N cu n de la năpârstoc, zborul pe deasupra pădurii a fost un fel de replică plină de culoare a tuturor poveştilor neilustrate pe care le ţinea în pumnişorii mici, ca pe nişte aripi de fluture scrise foarte mărunt.
A văzut cum zumzăie codrul atunci când creşte, cum vorbeşte într-o limbă verde prin toate frunzele sale şi cum ele, când vine vântul să le scuture, se prind în codiţe unele de altele şi pleacă aşa în lumea largă şi ruginită a destrămării.
Cum animale mici merg prin galerii iscusit brodate pe sub pământul mare, cum gâzele trăiesc mai puţin de o bătaie din pleoape. Lumea ei de până atunci, un ghemotoc dat de-a dura printr-un ocean verzui, aşa cum mama, cu m de la măcinare, rostogolea cândva găluştile cu prune prin pesmet.

Când au ajuns la marginea pădurii, Graurul a coborât fetiţa la pământ, într-o rână a lanului de grâu care desena codrului bătrân coroană aurie la hotare. Se simţea ostenit de zbor, era la urma urmei o pasăre mică, chiar dacă deasupra sprâncenelor avea nori groşi de grindină. Cu g. De la Graur.

O să se culce un pic, o secundă şi încă una şi peste ele două alte trei, apoi patru, o piramidă de secunde cu susul în jos. Da, da, o să doarmă doar puţin, puţin de tot...
... e amiază...
... şi vara îşi scoate căldura în relief şi face munţi colţuroşi din ape, munţi fierbinţi, înfăşuraţi în jurul gâtlejului ca un ştreang uscat.

Şi cum se puse Graurul-brontozaurul pe sforăit, fetiţa cu n de la năbădaie îşi luă tălpăşiţa prin lanul de grâu moale.

Pâş-pâş-poc/ ţop-ţop-trop/ plâng un strop/ sub un snop/ de sirop/
Pâş-pâş-ţop
/ la mijloc/ de noroc/ dormi adânc/ sunt un ţânc/ doar un pui/ să nu-mi spui/ cine sînt într-un gând/
Gând plângând/ descrescând/ în curând/ rând pe rând/
nu-mi spui/ poate nu-i
/ doar un gând/ spre mormânt

Capitolul al optulea - În care se vorbeşte dintr-o ieri despre un mâine.

Cum se îndrăgostesc oare albinele unele de altele? Sau peştii, cum îşi spun peştii că vor fi împreună de azi şi până la sfârşitul zilelor? Sfârşitul zilelor e mâine. Mereu mâine. Pentru că viaţa e tăiată cu foarfeca (sau poate cu un cuţit universal care taie până şi vieţi), ştii cum sunt perdelele anti-muşte, franjurate, din plastic, agăţate la uşile magazinelor de la ţară?
Aşa e viaţa, o serie infinită de fâşii colorate care se termină înainte de a începe
Şi prin care ghionoaiele tot intră, fâlfâindu-şi aripile lor ridicol de elegante, ca şi cum nu le-ar păsa de nimic
spărgându-ţi viaţa şi gonindu-te din ea


Ghionoaia/ baba-gaia/ oarba-gaia/ cine-i aia

Mi-am făcut până la urmă cafeaua. Doar că în altă după-amiază, una cu vânt fierbinte şi nori joşi.
Nu sunt Mamă. Cu niciun fel de m.
Nu încă.
Dar ştiu deja că
iubireaţinedoardeazipânămâine/ nu-ţi dă vitamine/ ci conţine/ aripi de albine/ iubindu-se bine/ fără de ruşine/ zile prea puţine
încă nu ştiu
Că atunci când iese din tine o viaţă mai vie decât a ta
Lipeşti fâşiile de plastic unele de altele
şi începi să iubeşti de la un capăt la celălalt
şi în iubirea asta nu mai încape nimic
niciodată. E densă ca o ceaţă de noiembrie în drum spre casă
Te rătăceşte de tine fără să te hăituiască
şi orbecăind prin ea ajungi la tine
şi când vine mâine e tot acolo
în fiecare mâine din tot restul perdelei anti-muşte lipită bine
Va fi acolo.

Floare de cicoare
Cine e ea oare
Voi fi cândva două
Cu ochii de rouă?
Mama cine este
Mama din poveste


Capitolul al nouălea - În care Barba-Oarba scrie o poezie despre sine şi găseşte ceva

Barba-Oarba venise să locuiască în lanul de grâu într-o iarnă când nu exista niciun lan de grâu, ci doar pământ îngheţat, acoperit cu o pojghiţă îngustă de zăpadă. Pentru el nu a contat un aşa amănunt nesemnificativ, Barba-Oarba şi-a imaginat fără nici cea mai mică abatere de la realitate mirosul rumenit al spicelor, umbra ritmată a fiecărui bob, tresărirea lor curajoasă cu fiecare vânt, până şi cum răcnesc în orişicare august, în hohote, ca scoase din minţi, când sunt secerate.
Aşa că pentru el anotimpul este cu totul şi cu totul lipsit de importanţă
locuieşte într-un lan de grâu şi cu asta basta.

Barba-Oarba (cu B de la bagatelă, cu O de la oraş-odoraş) este poet. Fusese inginer în Oraşul-Vaporaş, dar nu-şi mai aminteşte prea bine
de fapt, a uitat tot
în afară de o amintire din copilărie
pe care o ştie bine
bine de tot
ştie

ÎN INIMA LUI STĂ ÎNCĂ MAICĂ-SA
RUGININD
ÎNTR-UN COŞCIUG MIC ŞI RECE
VIE ŞI BINEMERSI
DOAR UNEORI MÂINILE EI SE GHEMUIESC ÎN AMINTIRI
CA ÎNTR-O FĂINĂ PREA ALBĂ

ÎŞI ADUCE AMINTE CĂ A SUFERIT
FOARTE MULT
DAR ASTA NU ÎNSEAMNĂ CĂ E O DRAMĂ
CEVA

CÂND ERA MIC ODATĂ A FOST ÎN VACANŢĂ LA VĂRĂ-SU

APOI LE-A FOST DOR UNUL DE ALTUL
IAR VĂRĂ-SU ÎN TIMPUL ÎN CARE AU FOST DESPĂRŢIŢI
A CUSUT CU MÂNA LUI DOUĂ BENTIŢE
ERAU FOARTE MIGĂLITE
CÂND S-AU ÎNTÂLNIT
I-A DAT UNA DINTRE ELE
LA PLECARE
PE DRUM
ŞI-A PUS BENTIŢA
MAICĂ-SA I-A LUAT-O
I-A ARUNCAT-O
PT CĂ CICĂ
ERA FĂCUTĂ DIN PÂNZĂ DE CEARCEAF
I-A ZIS CĂ E O PORCĂRIE
ŞI UITE AŞA

ÎN CASA AIA A EI GEAMURILE SE SPARG

DE TOŢI PEREŢII
CHIAR ŞI ACUM.
ÎN ACEST MOMENT.
ÎNTRUNA.

ÎN LOCUL LOR PÂNZE MARI
CEARCEAFURI ALBE
ÎNTIND ÎNTRE ELE VÂNTUL CA O INIMĂ DE SCÂNDURI

Atât mai ştie Barba-Oarba despre mama lui. De cinci ani, de când locuieşte în lanul de grâu, o singură amintire i-a mai rămas despre ea. Pe care o scrie la nesfârşit pe o umbră de spic înalt. Chiar şi acum
În acest moment
Întruna
Vede în umbră o pânză mare pe care pictează acelaşi tablou, în aceleaşi cuvinte, scrise cu litere foarte mari
Între ele îşi întinde Barba-Oarba viaţa lui uscată, ca o inimă crăpată de lemn.

Şi în lanul lui de grâu, în care locuia singur de cinci ani, Barba-Oarba cu b de la baricadă, a auzit deodată în tăcerea galbenă un suflet care se abţinea să nu plângă. Era atât de linişte, însă l-a simţit acolo, ştia cum se aude liniştea în toate zările lanului înalt, iar acum aerul amorţit purta în el mângâieri de lacrimi încă nescurse.
Se luă după larma din miezul liniştii şi găsi, pitit la poalele lanului, un ghemotoc. Nicidecum mai înalt decât cinci mustăţi de spice, mâncându-şi unul altuia codiţa. Ghemotocul ridică înspre Barba-Oarba cu b de la bazilisc, doi ochişori de culoarea alunelor de pădure.

Capitolul al zecelea - În care se zboară iarăşi

Floare de cicoare
Unde e ea oare
Dormit-am un pic
Într-un lan cu spic
Dormit-am căpos
Într-un lan apos
Unde îmi e N-ul
Cu ochi ca polenul
De floare pe moarte
Care îmi desparte
Inima departe?


Graurul-centaurul se rostogoli din văzduh şi îşi luă prada înapoi.

Pe pământ, la picioarele grâului, Barba-oarba se opri pentru prima dată din scris. Şi tot pentru prima dată ghionoaia maternă încetă să-i mai bată întruna din aripi prin pântece.
Îşi îngropă faţa în palme
Venise cineva, în sfârşit
cineva venise să-l salveze

şi pe el

Capitolul al unsprezecelea - În care facem cunoştinţă cu o zi de joi. de acum şase ani

te-am iubit. bolnav te-am iubit
am crezut că tu eşti salvarea mea
am sperat, paranoic, obsesiv, că doar tu poţi să mă ridici din genunchi, înainte să-mi devină lichizi, înainte să mă fac apă
şi să înoate prin mine peşti vii cu solzii raşi din inimă, ca nişte petale veştejite de morcov


acum sunt orb, asta e boala mea, sunt orb în trădarea ta, miros tot, de sus până jos, a umbrele tale dezvelite de mine, uite, până şi barba îmi tot creşte cu deznădejde şi neputinţă, eşti a doua femeie din lume care mă sfâşie ca pe un cearceaf spălat de prea multe ori cu leşie,
eşti a doua femeie de la care plec pe coate
pe coate plec de lângă tine


pe lumea asta
sunt
degeaba


îşi privi barba ţepoasă în lama prelungă
asta a fost ultima imagine
chiar ultima
apoi
lama se adânci întreagă în femeia din faţa lui (mamacuMdelamormânt)
toată a dispărut ca şi cum burta ei
asemenea unei planete mâncată pe jumătate
ar fi fost înghiţitoarea de săbii

senzaţia

atracţia circului

era într-o joi
o joi dintr-o lună mai
ca oricare alta


de atunci
Barba-oarba a început să vorbească numai cu litere mari
şi
nu şi-a putut aminti nimic din acea zi
nici măcar că în timp ce spunea unei centraliste a cărei inimă alerga prin piept în toate părţile
în timp ce mărturisea cum în soţia sa însărcinată a intrat unul dintre cuţitele din setul de la ikea, nu cel-mai-lat, şi nici cel-de-pâine,
cred că cel universal, doamnă, cu care am tăiat găina aia de la soacră-mea seara trecută, pentru ciorbă
în timp ce povestea de-a fir a păr cum dintr-o femeie mamă-aproape cu m
de la

Moartă

a rămas o virgulă de trup neviu
din care curg peşti fără piele pentru care mâine nu va mai începe nimic

nu şi-a putut amintit cum
în timp ce explica cu majuscule, cu gesturi în care mototolea hârtii imaginare
i-a alunecat în sânge
a picat în coate
şi a rămas aşa
cu faţa îngropată în palmele ei

până când cineva a venit să îl salveze.

În iarnă şi-a pus ştreangul de gât.

Capitolul al doisprezecelea - În care lucrurile se petrec pentru ultima dată

"de ce îmi curge sânge din palme?" îşi zise pentru sine ridicând braţele ca pentru o îmbrăţişare.
apoi le duse iar spre burtă să se convingă parcă de râul roşu care nu contenea.
simţi apoi carnea picioarelor înduioşându-se înlăcrimată
simţi cum sforile picau una câte una
pe rând
ca şi cum cineva le tăia cu foarfeca

în cădere văzu la marginea ferestrei un graur privindu-i pe amândoi cu ochii lui nezâmbitori. "de ce o fi venit la final?"

între ea şi lume se prăbuşi uşor o perdea de pământ
sângele îi încremenise picurând din carnea grea a burţii
"nu o să trăiască niciodată" - un gând cât o unghie de secundă cu o pereche de botoşei pe care îi croşetase din mohairul de la maică-sa. un altul cu o păpuşă moale şi blondă, cu rochie foarte roşie.

toate gândurile gândite vreodată prinse iute unele de altele ca o piele dulce dementă descompusă regăsindu-se într-un nesfârşit transplant, toate senzaţiile, năuce şi calde, toată iubirea, sfâşietoarea iubire înşurubată în jurul luminii mici a zilei stingându-se ca o lumânare.

şi gândul a fost atât
o zi de mai, o pădure, o viaţă mică împreună cu ea, doar ele două într-un basm verde şi neauzit

apoi i-a dat-o şi lui puţin
şi-a smuls-o cu tot cu inima ei nevie să i-o dea
măcar o respiraţie
cea de pe urmă

şi gata

palmele ei care închegau în jurul lor sângele miroseau numai a dragoste.

(Bughea de Jos, 25 octombrie 2015)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Sonia (şi bărbaţii din viaţa ei) (II), Argentina Firuță (5.0/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Premianţii taberei creative Scris de tine, Braşov 2019, Autori diverşi (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Sonia (şi bărbaţii din viaţa ei) (I), Argentina Firuță (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cum am devenit faşionistă / Good luck!, Crenguța Sandu (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Gol, Matei Şorodoc (4.7/5 - 12 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Povestiri minimaliste
Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Sticla cu cerneală
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Autorul


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer