O Rază de Lună

Mângâie cu mâinile amândouă capul statuii de marmură lustruită de timp, închide ochii şi se gândeşte ce ar fi simţit Raymoon, prietenul lui din copilărie de ar fi pus şi el mâinile pe trupul sculptat. Niciodată nu a avut curajul să-l întrebe:
"Ce vezi când pipăi fără să vezi?"

Cât de multe au vorbit, despre fete, părinţi, colegi, maşini, copaci şi flori, toate invizibile pentru Raymoon, asta nu a putut niciodată să îl întrebe. Era un copil prea timid. Nu l-a întrebat, deşi mereu vroia să o facă, şi de ce i-au pus numele ăsta aiurit - Raymoon?

Nu a uitat nici până acum, peste 30 de ani, faţa lui, ochii înguşti, albaştri, transparenţi, nasul drept si trupul slab, mai înalt decât al tuturor băieţilor din clasă.

Dar cel mai bine îşi aminteşte de râsul lui Raymoon, chiţcăit, ca de şoricel prins la brânză când jucau telefonu' fără fir în recreaţie şi cuvintele finale deveneau nepronunţabile, revărsat în hohote când se bucura de valurile mării. Ani la rând familiile lor au mers împreună la mare. Raymoon învăţase să înoate mai repede decât el şi o făcea şi mai bine.

L-a întrebat o dată cum de ştie în ce direcţie să o ia ca să nu se depărteze prea mult de ei, că în mare nu avea ce să pipăie decât apa udă şi Raymoon i-a răspuns:
"Aud Pământul şi când sunt în apă. Vă aud pe voi chiar de nu vorbiţi."
Asta l-a înspăimântat, deci Raymoon ştia totul despre ei!

Raymoon nu era numai cel mai înalt, dar şi cel mai bun din clasă. Părinţii lui, deşi învăţase de mic Braille, au vrut ca măcar în clasele primare Raymoon să meargă la o şcoală obişnuită şi obţinuseră dispensă de la minister să dea examenele scrise, oral. Aşa că au fost colegi de bancă cinci ani. Când răspundea la întrebările profesorilor, mai toţi din clasă rămâneau cu gura căscată cât de multe ştia Raymoon, chiar se întreba cu mintea lui de copil dacă nu cumva prietenul lui ştie mai mult decât unii profesori?

Statuia a luat-o de la groapa de gunoi unde s-a dus de dimineaţă să arunce nişte fiare vechi adunate prin magazie. Era acolo, pesemne adusă seara târziu de nu avusese timp să dispară, năpădită de pungi rupte cu gunoi, murdărită de mâzga ploii amestecată cu mizeria oraşului venită în cuvele maşinilor.

A apucat-o cu grijă, a aşezat-o în camionetă pe nişte ziare vechi şi a adus-o acasă.

A pus-o pe peluză şi pe seară a luat furtunul şi a spălat-o îndelung, până când de sub negreală a ieşit trupul perfect al unui adolescent.

Imberb. Nu mai folosise cuvântul de când la ora de franceză au învăţat despre Rimbaud, frumosul Arthur Rimbaud şi a descoperit că Raymoon semăna cu poetul.

Se uită la statuie uimit de frumuseţea perfectă născută dintr-o bucată de marmură de o fiinţă binecuvântată de talent, mângâie trupul alungit, faţa perfectă cu surâs copilăresc şi ochi înguşti. I-ar plăcea şi lui Raymoon, e sigur de asta, parcă îl aude:
"E chiar frumoasă statuia, bun sculptor a făcut-o, măi Alex, măi! "

Raymoon a murit la 14 ani zdrobit de o maşină condusă de un şofer beat care a accelerat ca la raliu spre trecerea de pietoni, fără să vadă băiatul ce traversa încet, pipăind cu o vergea alba strălucitoare pietrele albe şi ele dar care îşi pierduseră de mult strălucirea.

Şterge bine trupul cu un prosop adus din baie, până ce marmura albă se usucă şi e aproape caldă, îl ia în braţe şi îl duce în casă. Se uită împrejur unde să îl pună şi îl adăposteşte într-un colţ al sufrageriei, ferit de paşii celor care se vor juca pe acolo, copii care încă nu ştiu bine ce e arta. O să le explice cum e cu statuia când vor reveni de la bunici.

Se depărtează puţin, îl priveşte din stânga şi dreapta, se apropie din nou, pipăie părul scurt şi îi dă un bobârnac, o "castană mică" cum zicea Raymoon. De data asta l-a durut pe el. Apoi îl lasă singur, să simtă noua lui casă.

Se duce în dormitor, se lungeşte în patul rămas nefăcut, şi, pentru prima dată de la moartea lui Raymoon, acum bărbat în toată firea, începe să plângă.

În fiecare lacrimă, caldă ca un bob de grâu gata să încolţească, e un cuvânt a lui Raymoon... e atât de bine să fii liber, să zbori, să pluteşti... o să vezi Alex, încearcă, vino şi tu Alex... uite, ia bastonul meu şi o sa zbori şi tu...

Un trup alungit, frumos ca în imaginaţia lui Botticelli, pluteşte prin camera înaltă şi iese ca un abur pe fereastra deschisă spre oraşul ce zumzăie ca un stup plin de miere înainte de culcare. Pe cerul înnegrit, de după un nour, apare o rază de lună care luminează calea celor pierduţi în întuneric.