Pe cei pe care nu-i poţi face să cunoască adevărul, învaţă-i cel puţin să nu-l dispreţuiască. (Monseniorul Vladimir Ghika)
Îmi amintesc o foarte instructivă şi plăcută discuţie de la un curs de master cu distinsa doamnă profesoară Monica Pillat despre farmecul aparte al caselor vechi, despre povestea, istoria pe care o emană prin toţi porii şi pe care o duc în spate dorind parcă să o dea mai departe cui vrea să o primească, despre aura pe care o au aceste case, asemenea picturilor îngereşti cu aureola de lumină deasupra capului. În termeni foarte actuali, am putea traduce haloul de lumină drept câmpul energetic pe care îl are fiecare fiinţă. Casele au şi ele câmpul lor de energie, sunt şi ele înconjurate de un halou de lumină. Cel puţin, cele vechi. Nu ştiu ce să spun despre aureola celor supranumite de profesorul Andrei Pippidi "depozite umane". Tind să cred că haloul lor este mai puţin luminos şi poate mai îngust.
Povestea, istoria sau aureola imobilelor vechi se disipează, dispare odată cu oamenii care au fost vii acolo, dispare odată cu nepăsarea sau neputinţa moştenitorilor, dispare din cauza unor legi care nu protejează "casele cu trecut", dispare odată cu dispreţul faţă de trecut al societăţii, dispare odată cu trăitul în ignoranţă al noilor generaţii de nouveaux riches care au acces la locuri istorice prin avuţia lor nedublată de avuţie culturală şi spirituală şi dispare sub lama buldozerelor gata să dezintegreze orice rămăşiţă de istorie şi viaţă, aşa cum frumos formulează profesorul Pippidi: "după oamenii care dispar, se pierde o anumită calitate de viaţă sufletească pe care ei o creaseră în jurul lor, se duc şi zidurile fiind înlocuite de clădiri fără nicio identitate, ceea ce nu poate decât să scadă interesul pentru oraşul aşa de greu încercat" (Andrei Pippidi, Case şi oameni din Bucureşti, volumul 2, pagina 273, editura Humanitas, 2012).
Când am conştientizat despre ce clădire este vorba atunci când am auzit despre Atelierele Malmaison, m-au săgetat diverse gânduri despre istoria clădirii, despre suferinţele îndurate acolo de vinovaţii fără vină ai comunismului, despre cum ar putea fi revalorificată memoria celor torturaţi acolo, dar şi clădirea însăşi, despre ce zace în zidurile ei, dar şi în dedesubtul ei - unde se pare că ar fi fost chiar o groapă comună -, despre moştenirea simbolică pe care şi-o asumă cei nou instalaţi acolo. Mi-am spus că nu e nimic mai potrivit ca un astfel de loc să fie luat în stăpânire de artişti, că nicio altă entitate umană nu ar fi mai potrivită să valorifice în mod creativ acest loc împovărat de un trecut dureros.
Odată ajunsă acolo, m-a izbit atmosfera, energia acelui loc, am început să-mi pun întrebări despre cum se întâmplau lucrurile la Malmaison, să vizualizez dubele care aduceau acolo duşmanii de clasă cu ochelari de tablă la ochi, am început să-mi fac scenarii pe baza celor citite de-a lungul timpului în cărţi de memorii şi biografii, şi parcă eram în căutarea unor reintegrări artistice a celor întâmplate acolo sau a memoriei acelor oameni.
Era un aer greu care mă apăsa, care mă transpunea imaginar şi sufleteşte în întunericul anilor aceia, ajutată fiind de acest spaţiu care părea o butaforie, spaţiu îmbibat de atrocităţi, spaţiu care mă transpunea uşor în trecut prin cum arăta, fiindcă nu toate încăperile erau transformate în galerii sau ateliere, drept urmare nu era greu să conştientizezi cum era atmosfera în care se desfăşura acţiunea când păşeşti cu paşii tăi pe coridorul lung şi vezi încăperile de 5 metri pătraţi în care se depozitau 4, 5 sau 6 deţinuţi, şi mai ales, când vezi uşile metalice cu vizetă prin care erau monitorizate spirite înalte ale neamului acesta (Iuliu Maniu, Corneliu Coposu, Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Monseniorul Vladimir Ghika, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu etc) ca nu cumva să doarmă cu faţa la perete, iar somnul se făcea cu becul cu lumină puternică aprins, astfel încât duşmanul poporului să fie cât mai obosit fiindcă tortura avea efectul scontat atunci când erai şi epuizat, nu doar torturat.
Torturaţi de lupta găsirii unor spaţii adecvate pentru activitatea lor, se pare că sunt şi artiştii care se confruntă cu expulzarea lor din spaţiile care acum sunt speculate pe piaţa imobiliară, că doar e simplu să achiziţionezi, să dărâmi şi să construieşti cutii scumpe de locuit atunci când piedicile sunt neglijabile. Iar când statul nu face nimic nici el ca să renoveze, să restaureze, să păstreze, să valorifice în vreun fel spaţiile pe care le deţine, artiştii sunt nevoiţi să improvizeze şi să se descurce pe cont propriu.
O privire critic-atentă la imobilele în care se află majoritatea instituţiilor statului ne va face să conştientizăm că de cele mai multe ori se alege praful de tot ceea ce ajunge pe mâinile statului. Statul este proprietarul unora dintre cele mai frumoase clădiri istorice din ţară, iar felul în care le tratează arată lipsă de respect, suficienţă, ignoranţă şi indiferenţă deopotrivă. Tot statul este cel care permite mutilarea clădirilor prin transformarea balcoanelor în nişte cuşti hidoase - fiecare face după cum îl taie capul în lipsa oricărei limitări legislative -, precum şi agăţarea de faţade a instalaţiilor de aer condiţionat. Nu numai blocurile de cartier au fizionomia ciopârţită de aceste instalaţii, ci şi clădirile de patrimoniu, bisericile monument nefăcând excepţie. Neîndoielnic este mai costisitor să interzici aceste lucruri şi să investeşti în găsirea unor soluţii fiabile pentru asemenea provocări.
Statul alege răul căci este uşor de făcut, pe când binele e mai greu de făcut deoarece presupune implicare, preocupare, muncă, cercetare, investiţie. Nici măcar o instituţie precum Academia Română nu se îngrijeşte aşa cum s-ar cuveni de imobilele pe care le are în proprietate prin donaţie de la elitele româneşti. Deloc încurajator pentru amatorii de făcut donaţii Academiei sau statului. Oamenii le donează convinşi fiind că aceste imobile se vor păstra încă vii prin circuitul de muzeu sau casă memorială, dar ar putea avea surpriza postumă ca locul să fie închis publicului, aşa cum este cazul Muzeului George Oprescu din Cotroceni, sau vândut ilegal, aşa cum este cazul casei memoriale Henri Coandă. Să mai creadă cineva că a fi academician înseamnă a sta numai cu nasul în cărţi, nepriceput într-ale societăţii şi afacerilor. Academicienii sunt oamenii timpurilor lor: sunt inovatori, evoluează şi se adaptează.
Clădirea Malmaison se pare că aparţine şi ea unui om de afaceri care a cumpărat imobilul de la stat şi de la care artiştii şi galeriile au închiriat spaţiul şi l-a amenajat fiecare cum a putut. Proprietarul în cauză nu a făcut niciun fel de amenajare, niciun fel de curăţenie, niciun fel de minimă renovare şi nici nu s-a gândit la onorarea memoriei celor chinuiţi acolo (pe clădire nu exista nici măcar o plăcuţă care să explice vizitatorului istoria edificiului). Ce sens ar avea să îţi pierzi timpul cu asemenea lucruri care nu aduc niciun profit bănesc?
Oamenii trec şi ei de-a lungul vieţii prin tot soiul de traume şi şocuri emoţionale, însă ei au la dispoziţie o panoplie de opţiuni terapeutice prin care să se consoleze, să accepte, să se trateze, să se vindece, să integreze durerea sau trauma, să înţeleagă sensul experienţelor care i-au făcut ceea ce sunt. Terapia caselor ar putea fi însăşi revalorificarea lor, astfel încât biografia lor să nu fie zdrobită, nesocotită, ci reintegrată, preţuită începând numai cu banala plăcuţă ataşată ca un "semn de reverenţă faţă de trecut" (Andrei Pippidi).
Aşadar, există o relaţie cu timpul şi a caselor, nu doar a oamenilor. Atunci când nu avem la îndemână opţiuni de revitalizare a casei încărcate cu amintiri, soluţii creative şi sensibile pot fi găsite de artişti mai bine ca oricine altcineva. Eu însămi am adunat în câteva cutii obiectele de tâmplărie şi dogărie ale bunicului meu pentru că nu puteam să le las în atelierul gol, într-o stare de totală decrepitudine având sentimentul că abandonez elemente esenţiale ale biografiei mele, ale bucăţii de viaţă trăită în atelierul acela, în casa aceea unde eram săraci fără să ştim, fericiţi fără să conştientizăm, creativi fără să vrem (piscina galbenă era rezultatul improvizării noastre artistice: o cadă galbenă de plastic în care ne îmbăiam seara era piscina zilelor toride de vară).
Multă vreme am ţinut acele cutii în casă - la vedere - fiindcă voiam să le fructific cumva, dar nu aveam idei concrete. Planul meu s-a materializat în cel mai frumos mod cu putinţă atunci când au ajuns - nu pe mâna statului, tata vehiculase ideea de a le dona unui muzeu -, ci pe mâna unor tineri artişti care au metamorfozat simbolurile copilăriei mele în frumoase lămpi, lustre şi chiar o instalaţie de perete. Am prins curaj şi le-am dat şi masa de tâmplărie şi aşa ne-am ales cu nişte minunate console. Toate aceste obiecte trăiesc într-un armonios melanj căruia i s-au adăugat obiecte noi, actuale, dar şi altele de asemenea vechi, primite de la oameni de suflet şi cărora le-am găsit locul potrivit în circuitul viu al casei, ca nişte borne importante ale biografiei noastre şi care oferă totodată o dimensiune terapeutică locului.
Aşadar, artiştii de la Malmaison îşi manifestă acum libertatea artistică şi creativă într-un loc care până nu demult era simbolul a tot ceea ce nu reprezintă libertate şi adevăr, iar conştientizarea acestui lucru cred că ar fi spornică pentru manifestul lor artistic, pentru binecuvântarea locului, pentru vizitatori, pentru cumpărători, pentru noi toţi. Nădăjduiesc totuşi că artiştii de la Malmaison vor face din întuneric lumină aşa cum numai artiştii pot, prin variante de dialog şi comuniune între trecut şi prezent, iar memoria locului să nu fie dispărută. În egală măsură cred că ar exista totuşi o altă atitudine, o altă raportare la locurile ce poartă în ele "fragmente de trecut" (Andrei Pippidi) dacă programa şcolară sau biblioteca de acasă ar include ca lectură obligatorie măcar câteva titluri din volumele de memorii ale celor ce au trecut prin închisorile comuniste.