Câteva gânduri după multă vreme. De ziua fiicei mele am stat şi mi-am amintit multe episoade din filmul cu ea mititică.
Era o fire veselă şi exuberantă, ca şi acum, nu-i tăcea gura o clipă. Se agăţa de multe ori de braţul meu ca de acelea ale unui leagăn care trebuia să o susţină necondiţionat până aproape mă trăgea la nivelul ei de piticot.
Era vară, străbăteam pe jos drumul de la Casa Scriitorilor aflată aproape de Olimp până în centrul staţiunii Neptun. Mergeam să ne cinstim pe arşiţă cu câte-o îngheţată.
- Daria, nu mă mai trage aşa de mână că mă doare.
Mă lăsa un pic apoi din nou, şi tot aşa.
Am nişte amintiri de astea cu mâinile oamenilor dragi.
Mâna Dariei ploscotea apa din fântâna arteziană din faţa Cazinoului. Stop-cadru.
Mâna tatei se încleşta pe patul spitalului vrând să se ridice într-un suprem efort de voinţă. Stop-cadru.
Mâna mamei cu unghiile lăcuite şi multe inele. Eram aşa fascinată de ea, că o puneam să bată darabana cu unghiile lungi, lucioase şi colorate pe cuburile de carton cu Ridichea uriaşă. Stop-cadru.
Mâna bunicii care făcea cuiburi de viespe aromitoare, o mână mică şi harnică cu eternul inel mic de aur cu briliante, pe care bunica mi-l promisese mie. Stop-cadru. (Inelul n-a mai ajuns veci la mine. Acum nu mai doare cum a durut.)
Viaţa e formată din genul acesta de imagini. Unele conţin emoţiile bune, calde, de iubire, de dăruire, altele conţin emoţiile angoasante, ale suferinţei sau durerii.
Cum era cântecul acela: "goes together like a horse and carriage..."
Pe geam se preling şiroaie de apă care alunecă şi se unesc într-un tot cuprinzător. Unde se duce?, îmi trece prin minte. Stop- cadru.
Ziua copiilor noştri semnifică un an care se adaugă pentru noi. Revăd poze cu mine, fără să vreau de acum 10 ani, nu mă simt modificată genetic. Mă simt însă, modificată la nivelul înţelegerii lucrurilor şi la rezistenţa acerbă pe care o manifest faţă de orice gest inautentic sau lipsit de semnificaţii profunde.
Desigur se poate trăi şi amorf. Cu amorful ăsta e la fel ca şi cu noţiunea de frumos. E foarte relativ ce înseamnă pentru unii amorf.
Ieri am avut o zi de-a dreptul stupefiantă. Aş încadra întâmplările la categoria amorf. Merg pe stradă cu ochii în sus, către ramurile pomilor, către petecul albastru atunci când apare, chiar şi zdrenţuit. Pentru că nu port mască afară, respir aerul de primăvară, simt tot ce se întâmplă ca Vaca-Domnului plimbându-se pe pietre calde - tot un fel de vacă sunt şi eu! Cum merg aşa, văd de la balconul unui bloc cum un domn respectabil ca etate, se apleacă cu un lighean şi scurge moarea de pe varza murată, taman pe spaţiul verde.
Nu trece mult de la episodul acesta şi ajung la atelier. Am o vecină vis-à-vis care prăjeşte diferite chestii şi deschide uşa de la casă înspre casa scărilor ca să primim şi noi din dărnicia sa. Ieri, din nou... am dedus de câtva timp că probabil face ceva asasinate ca Jack the Ripper, sau bărbierul din Sweeney Todd, carnea o conservă mai prost şi apoi, noi vecinii suntem următoarele victime ale prăjelilor insalubre.
Trecând pe lângă uşa larg deschisă pot vedea tot: măşti abandonate, bani căzuţi pe gresia de apartament de bloc tipic, papuci trişti şi stingheri cu patina de jeg inclusă. Stop-cadru
Nu sunt curioasă cu privire la viaţa lor.
Plec spre casă mai târziu, îmi taie calea un Jaguar roşu cu număr CEO. Yeah, right! Amorf, nu stop-cadru.
Cum includ stop-cadrele mele atât de sensibile în cadrul general? Mă învaţă cineva? Hai, un regizor, ceva, săriţi cu idei!
Ţara mea needucată, de Ev mediu, balansând trist ca o acrobată şomeră pe-o sârmă pe care stau ciorile... cadrul general.
Nu-mi fac probleme prea mari, cu apetitul nostru filmic pentru promiscuu, dezolant şi grotesc se va găsi cineva să includă florile de cais în cadrul general.