Dacă ecuaţia antropomorfismului, a modului în care ne înţelegem noi ca oameni, s-a construit aproape întotdeauna pe ecuaţia zoomorfismului, situaţia actuală ne face mai conştienţi de proximitatea noastră cu lumea animală. Ne place, nu ne place, suntem mereu în vecinătatea vietăţilor care nu aparţin speciei noastre. Locuim printre animale de companie şi animale nedomesticite, pe care deseori le omitem din conversaţie.
Suntem deja aclimatizaţi cu o serie de formule occidentale care descriu societăţile noastre apelând la imagini animalice: ilustrarea vieţii ca rat-race sau imaginea hamsterului alergând în neştire pe o rotiţă de agrement. Mereu aplicabile locuitorilor din marile oraşe, aceste formule rezonează cu un public destul de larg, un public care caută constant îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă. Doar că omul-şobolan şi imaginea rudei sale rozătoare, ca portret al unei inserţii incomode în comunitate, e o referinţă culturală mult mai încăpătoare decât suntem obişnuiţi să o considerăm în primă instanţă.
Trimiterile culturale la figura şobolanului sau şoricelului provin frecvent din zona culturii pop, a animaţiilor şi benzilor desenate (Tom & Jerry fiind unul dintre cazurile celebre), iar prelucrarea acestor imagini iconice ajunge până la teritoriul muzicii sau cinematografiei, care ne-a familiarizat cu figura eroului care apare în societate mascat într-un costum conceput în funcţie de puterea animală care îi conferă identitate.
Pentru mulţi dintre tinerii anilor '90, OCS este o trupă românească indie care a marcat spaţiul muzical autohton la un nivel poate încă insuficient documentat, generând multiple valuri de fani şi followeri (deşi pe vremea aceea era nevoie să faci following pe picior sau conducând şi mergând până la concertele formaţiei). Numele acesta, OCS, sinonim cu o vârstă a adolescenţei, atât de familiar anumitor categorii de young-adults, se poate referi la celebrul caz clinic al lui Sigmund Freud: omul cu şobolani, un caz care, mai mult sau mai puţin, a punctat apariţia unei noi discipline de cunoaştere sau a unui nou domeniu profesional, psihanaliza. Deodată ne aflăm la răspântia mai multor zone şi planuri socio-culturale. Nodul de informaţie la care trimite şobolanul e deseori trecut cu vederea, exact aşa cum se întâmplă şi cu animalul propriu-zis, atunci când îl zărim în locuri nepotrivite. Apare pe trotuar, la intersecţiile metropolelor, şi ne provoacă o oarecare repulsie (ca un bun şi performant purtător de boli), iar privirea noastră îl evită. Doar că evitarea privirii duce deseori la o ignoranţă riscantă.
La drept vorbind, ar fi firesc să ne întrebăm dacă nu cumva locurile în care vedem şobolani mai mici sau mai mari nu sunt de fapt potrivite pentru stilul lor de viaţă. Un oraş mare, cu un sistem sofisticat de canalizări pentru deversarea deşeurilor, sună ca un spaţiu ideal pentru o familie de rozătoare hotărâte să se instaleze într-o casă nouă, mai modernă decât galeriile de pământ dintr-un câmp apropiat. Dacă ne-am putea consulta cu câţiva membri ai acestei specii vecine, poate am afla că pentru ei mutarea la oraş a adus mai multe beneficii decât ne-a adus nouă.
Iar din acest punct lucrurile oricum se complică, fiindcă suntem deseori neatenţi la implicaţiile limbajelor noastre şi rămânem cu gândul la ceea ce a mai fost deja spus şi făcut. Pricepem că oamenii şobolănoşi nu pot fi de încredere, dar omitem cât de des ne petrecem cu toţii timpul în medii similare cu cele ale şobolanilor: suntem mereu pe canale, pe WhatsApp, pe Fb, pe Insta, Discord şi multe altele. Ne mişcăm, în noua noastră lume digitală, prin tot felul de caverne şi culoare tubulare, schimbăm platforma, coborâm un nivel, urcăm prin câte un cloud şi traversăm de la un capăt la altul mega-metropola internetului. În lumea online suntem un pic mai şobolani în comportament, decât am fi gata să admitem. Nu în linia clasicelor portretizări de caracter, nu ca turnători (being rats, ratting out our partners), ci mai degrabă ca predispoziţie pentru anumite tipuri de mişcare, de operare. Ne convine să navigăm prin galeriile lumilor online, unde deplasarea şi conectivitatea ne înlesnesc activităţile zilnice.
Iar aici avem încă o dată o dificultate de cunoaştere: faptul că găsim similarităţi între funcţionarea internetului (prin profile anonime, supra-abundenţă de opţiuni de evacuare, agresivitate generală, instinct de turmă etc.) şi felul de viaţă al şobolanilor poate fi uşor expediat ca o metaforă sau o găselniţă lingvistică. Însă oricare găselniţă trimite la un aspect al realităţii pe care o construim unii cu ceilalţi. A privi cu atenţie modurile în care se articulează mediile online şi în care comunică canalele reţelei, prin prisma unei vaste perspective zoomorfice, ar putea genera un salt calitativ în cunoaşterea comportamentelor şi extremismelor specifice sferelor online. A descoperi felul de a fi al şobolanului nu e o chestiune de care ne putem feri la nesfârşit.
