Un cântec pentru Lola Fontana

Cu spatele la oglindă, îşi îndepărtează încet picioarele, întoarce capul urmărind atentă ca dunga ciorapilor negri de mătase să fie exact la mijloc. Mulţumită de inspecţie, îşi întinde braţele într-un arc deasupra capului şi în acelaşi timp alungă cu piciorul pisica neagră ce îşi apropie periculos ghearele de ciorapii atât de scumpi şi de bine întinşi.

Îşi aprinde o ţigară şi soarbe din cafeaua pe care a făcut-o acum, seara, ca să fie sigură că nu o să o apuce somnul mai spre miezul nopţii.

Sandy, Sandybrandy, cum îl alintă ea, pentru că îi place să bea câte o înghiţitură de brandy între melodii ca să-şi dreagă vocea, o să cânte toată noaptea la pub şi ea trebuie să fie acolo, să îl susţină din priviri, să îl relaxeze cu un masaj lin pe ceafă în pauză când vine la masa ei. Tot ea îl va descărca de stressul nopţii când se vor întoarce aici, acasă la ea la ora când alţii se trezesc şi îşi fac planuri pentru ziua ce abia se naşte.

E tot mai sigură că îl iubeşte pe Sandy mai mult decât pe toţi bărbaţii întâlniţi până acum. Or fi fost unii mai bogaţi decât el dar mai toţi au fost zgârciţi şi ce e mai teribil pentru o femeie decât un bărbat zgârcit? Nimic nu e, poate doar, în cazul ei, un bărbat care nu-i înţelege talentul.

Chiar şi un critic literar de la revista unei organizaţii profesioniste de scriitori i-a spus că e o mare speranţă literară. Chiar dacă a spus-o într-un moment când era atât de stors de vlagă că nici nu mai ştia bine cum îl cheamă, e sigură că a fost sincer. I-a plăcut că aprecierea talentului ei literar a venit după cunoaşterea femeii din ea. Opera unei artiste nu poate fi înţeleasă de un critic dacă el nu cunoaşte mai întâi autoarea ca femeie - acolo e cheia operei ei.

Păi ce artistă e aia care nu e o femeie care să poată înnebuni un bărbat, sau de ce nu, chiar şi o altă femeie. Niciodată nu a avut ifose în privinţa preferinţelor sexuale ale oamenilor pe care i-a întâlnit. Că doar Constituţia zice că suntem egali, iar vorbele de iertarea păcatelor sunt frumoase, poetice precum cărţile sfinte.
Atât de fragedă e păcătoasa zicea şi poetul îndurerat, apoi o ierta şi el.
Ce poate fi mai clar şi direct? Iertarea e totul.

Idiotul ăla dinaintea lui Sandy, care se credea artist mare, zicea că nu o să o ierte niciodată, că i-a distrus viaţa. Şi-a distrus-o singur, de prost ce era, ea i-a dat ce a meritat. Tot ce a vrut ea i-a dat.

Şi-a promis să nu îşi mai amintească niciodată cum s-a terminat precedenta ei legătură, dar iată că până şi un gând despre poezie, a trimis-o acolo.

A fost ca un mariaj, dacă se poate spune şi sigur se poate. Devenise aproape o femeie respectabilă, era timpul, trecuseră ceva ani de la terminarea facultăţii, mai trebuiau doar două semnături pe o hârtie oficială. Dar nu a fost să fie, idiotul cică a descoperit că nu e unicul. Păi cine e "unicul'? Nimeni şi niciunul, dar asta puţine femei o ştiu, sau află prea târziu. Bărbaţii e mai bine să nu ştie niciodată.

Tinereţea studenţească cu ale ei patimi e iertată de la sine bărbaţilor, de ce nu se aplică aceeaşi amnistie şi femeilor? Tot bat apa în piuă feministele pe la televizor şi în piuă rămâne, nici un rezultat - e secetă continuă pe ogorul feminin.

Studentelor le-a fost în mod sigur mult mai greu decât colegilor băieţi - care fată se putea descurca dintr-o bursă mizerabilă? Să împarţi suma aia oribilă pentru ţigări, ruj şi parfum, pentru o cafea şi un coniac mic într-un bar de lux până se găsea un bărbat de bine să plătească consumaţia, asta nu era deloc uşor.

Ce vremuri! Nu o să-l uite niciodată pe Otto, neamţul generos cu barbă roşiatică.

A intrat în vorbă cu ea pe stradă, de parcă nu i-ar fi văzut paltonul roşu de stofă ieftină şi cizmele de vinilin, dar gentleman, nu a comentat nimic nici atunci, nici mai târziu în noapte, în camera de lux a hotelului. Oricum acolo nu mai era nimic de comentat.

Dar a două zi a invitat-o la un magazin de ultra, ultra lux şi i-a luat un mantou de iepure de ziceai că e nurcă, cizme de piele adevărată şi o broşă de aur. O frunză de 18 cărate! Cu adevărat generos, mai ales că nu a stat decât o săptămâna şi apoi s-a întors acasă la kinderii lui.

Da' şi ea l-a răsplătit, sigur nu o să o uite până moare, păi ce se compară ea cu o nemţoaică cerebrală? E suficient să te uiţi cum se îmbracă intelectualele lor şi înţelegi totul.

Păstrează cu sfinţenie frunza, i-a adus noroc, la un moment dat era să se mărite cu un regizor de film celebru, cine ştie poate mai apar nişte frunzuliţe, viaţa e plină de surprize şi simboluri.

A fost greu în studenţie. Greu, dar frumos, chiar şi cu aschimodiile alea de fete cu care a stat în cameră la cămin, intelectualele alea care se culcau precum găinile, la ora zece.

Vivi şi Liza - amândouă îşi făceau patul pe la nouă jumate şi apoi îi cereau ei să stingă lumina. La ora zece când viaţa de noapte a oraşului abia începea!

Şi normal că pleca de la cămin în oraş, că doar nu era să stea în pat pe întuneric să îşi facă gânduri şi mai negre. Uneori, când în oraş era vreun meci internaţional sau vreun congres ştiinţific, ieşea şi se plimba prin centru căci şi savanţii sunt singuri sau plictisiţi de căsnicii, curioşi să cunoască un oraş nou, oameni noi, să bea ceva însoţiţi înainte să meargă la culcare.

Savanţii sunt chiar mai generoşi decât sportivii deşi ăia sunt infinit mai bogaţi.

Nu i-au folosit la nimic anii ăia de facultate, după absolvire a lucrat cinci ani la o companie de publicitate, cinci ani, cinci zile pe săptămâna de la nouă la cinci.

Un coşmar şi un calvar, şefi însuraţi care o luau cu ei pe la conferinţe şi seara, după tot felul de dezbateri plicticoase, mergeau cu toţii pe la vreun restaurant şi bineînţeles că ea fiind singura nemăritată, la urmă era invitată în camera şefului la un whisky mic de noapte bună. L-a băut de câteva ori şi i-a fost de ajuns, nişte libidinoşi la fel de buni în pat precum erau la condus compania.

Acum îi ştie pe bărbaţi ca pe motanul ei, Motansky - sunt la fel ca el, şmecheri, leneşi, mofturoşi la mâncare, iubitori de somn şi mângâieri prelungi. Dacă i-ai scărpina pe burtă tot timpul, nici nu le-ar mai arde de recorduri mondiale sau premii Nobel.

Nobelul! Ştie că nu o să-l ia niciodată, dar poate un premiu mai mic va poposi şi pe noptieră ei. De aia şi-a ales pentru cariera ei literară un pseudonim artistic atât de frumos: Lola Fontana!

Sună extraordinar, chiar şi Sandy a spus şi i-a oferit cu ocazia botezului ei literar o cină la Giovanni, nici mai mult, nici mai puţin. A fost strălucitoare în seara aia, s-a îmbrăcat în rochia ultra scurtă de dantelă combinată cu piele neagră, iar pantofii cu tocuri înalte precum turnul Eiffel, mov cu roşu, îi făceau nişte picioare covârşitoare pentru oricine le privea. Arăta demenţial, toate privirile bărbaţilor de pe la mese spuneau asta.

Ce o supără cel mai mult e că Sandy nu i-a cerut încă să se mute la el. Vine la ea după ce cântă la pub, doarme până pe la prânz şi apoi se duce acasă la el, cică are de exersat la pian. De parcă nu ar putea repeta cu ea în preajmă, sigur ar putea fi şi muza lui de inspiraţie, nu doar de pat.

Ce fain ar fi dacă ar anunţa pe la miezul nopţii când pub-ul e plin:
- Aceast cântec e dedicat iubitei mele, Lola Fontana, muză inspiratoare şi femeie unică!

Atunci ar şti tot oraşul că e ceva serios, ca şi oficial. Un cântec ar fi pecetea intenţiilor lui onorabile.

Că de aia s-a mutat aici, în oraşul ăsta oribil, plin de praf, doar la o lună după ce s-au cunoscut atât de întâmplător în Capitală, ca să îl facă să înţeleagă că fără ea nu poate trăi.

A mai şi închiriat garsoniera asta, fără fereastră la stradă, că tot ce vede sunt geamurile murdare ale blocului de alături pe care un arhitect nenorocit l-a proiectat la cinci metri distanţă. Sigur s-a dat mită la primărie pentru aprobare. E greu să stea într-un spaţiu aşa mic, după ce Sandy pleacă acasă rămâne între pereţii strâmţi şi strâmbi şi simte că o apucă pandaliile, se învârte precum Motansky în jurul cozii când e stresat şi supărat. De aia a adus un zugrav care a zugrăvit pereţii în culoarea asta caldă şi dulce, îi mai alină singurătatea.

Greu, dar nu are ce să facă, trebuie să suporte, speranţa că va fi onorabila soţie a lui Sandy o face să accepte orice.

Noroc că el e generos, spre dimineaţă când pleacă amândoi de la pub şi vin aici în cuibuşorul lor roz de nebunii, îi dă ei jumate din bacşişul primit peste noapte. De fapt pune un pumn de bani din buzunar pe pat şi zice: Ia-i, fă ce vrei cu ei.

Şi uneori când vine la distracţie clanul oraşului, oraş mic, clan mare, după ce s-a băut destul în taverna aia de pub şi Sandybrandy a lăsat jazzul la o parte şi le-a cântat ălora de of şi aoleu din cartierul lor, nu din New Orleans, că nu interesează pe clan ce îi doare pe neworleansieni, scena în jurul lui se umple de bancnote. Multe, multe, fără număr.

Clanul să trăiască, că sunt băieţi de viitor. Tipii aruncă banii ca pe apă, după ce Sandy îi dă partea ei şi obosit adoarme adânc, de nu mai ştie ce e în jur, îi ia câteva minute bune să-i numere pe toţi, şi pe unii şi pe alţii - ai ei, ai lui.

Abia după ce ştie exact cât a câştigat iubiţelul ei peste noapte, mai ia nişte bani din grămada lui, că el nu numără niciodată ce primeşte la pub. Îi pune în bucătărie, într-un plic după frigider, e o ascunzătoare bună, nici dracu' nu-i vede acolo, deşi sunt chiar ochiul lui.

Nu are încredere în bănci, carduri şi alte prostii, cash-ul e aur, mai aur decât aurul care tot metal rămâne, azi îţi da pe el un preţ, mâine jumate.

Abia atunci poate şi ea să adoarmă liniştită. E un somn dulce, liniştitor, îi păstrează tenul şi inima tinere. Nimeni nu doarme bine dacă nu ştie că are nişte bani bine puşi pentru zile negre.

A învăţat să nu mai fie fraieră acum zece ani când a avut vreo trei luni când nu veneau bani de nicăieri şi a trebuit să îşi vândă online până şi şorturile de dus la mare. Ce umilinţă, aşa ceva nu o să i se mai întâmple niciodată. Şorturile ei cu franjuri!

În vreo jumate de oră o să-şi pună rochia aia superbă de piele şi dantelă care îi poartă noroc şi o să plece la pub să se bucure de noaptea cea lungă. Întotdeauna la pub nopţile de vineri sunt mai pline decât sâmbetele. Pesemne toţi vin să bea şi să uite ce s-a întâmplat de luni până vineri.

Cum zic chelnerii când seara târziu numără bancnotele alea atât de drăguţe primite bacşiş: Thank God, it's Friday!