Pâlpâirea speranţei, pisici şi muzică ambientală

Mi-a răspuns condiţionat: să-i trec numele adevărat şi adresa sub tăcere. Prietena prietenei mele mi-o prezentase scurt: Belfegora. O aducătoare de linişte inimilor zbuciumate. Un şaman femeie. De ce să nu o cunosc? Un nou personaj, nu?

În uşa grea, sculptată în motive asiatice, mă întâmpină o femeie subţire, de aproximativ 60 de ani, perfect întreţinuţi, cu ochi încă foarte mari, de un albastru translucid, lac de munte în miez de iarnă. Îmbrăcată într-un fel de pelerină, mătase neagră mată, imprimată cu motive geometrice în alb-gri, asortate cu părul prins într-un coc masiv. Îmi zâmbeşte. În urmă cu cinci minute îi anunţasem telefonic vizita. Îi dau punga-tarif, adică: paste, sosuri vegetariene, cafea lavazza, zahăr din cocos, biscuiţi, conserve de ton, ţigări etc, toate din import, la care am adăugat obligatoriul plic cu trei sute de lei.

Intrăm în holul difuz luminat, de undeva se aud stins sunetele liniştitoare sau de început de uşoară spaimă ale unei muzici ambientale. Merg în urma Belfegorei cu paşi tot mai încetiniţi. Un pui de teamă, iraţională desigur, creşte în mine treptat. Ne strecurăm printre statuete culese dintr-un bazar african, probabil, negre şi albe. Le privesc intens, cresc sub ochii mei, încep un dans ritual prinzându-mă în mijlocul cercului. Aud răpăiturile tobelor, aştept frânghia care să mă ţintuiască de primul copac. Frică, o frică bubuitoare în inimă, în creier. Păşesc mai departe. Statuetele s-au reaşezat cuminţi pe piedestalurile lor. Frica s-a îndepărtat. Emoţia îmi zvârcoleşte stomacul. Ca înaintea unor examene. Conştientă încă, mă întreb ce se întâmplă cu mine. Întrebare spulberată de mângâierea / ameninţarea undei tot mai puternice a muzicii ambientale. Belfegora se înalţă în faţa mea, atinge tavanul cu pălăria ei Merlin, neagră, împestriţată cu stele argintii. Dalele de marmoră, albe şi negre bineînţeles, se frâng lipindu-se la loc, în secunda următoare. Nu le mai simt, calc pe-un covor de parfumată pâslă. Neagră. Pălăria Merlin se opreşte în faţa unei lăzi. Sculptate şi ea. Pierzând din înălţime, Belfegora apasă un buton ascuns la baza unui cactus uriaş. Capacul se deschide, aruncă neglijent înăuntru "darul" meu. Visul, sau ce o fi fost, se risipeşte.

Ajungem în living. Ambientala răsună stăruitor, doamne, să nu adorm, să nu leşin. Un lătrat, strecurat printre alintate mieunături, mă trezeşte de-a binelea. Am trăit cu adevărat ultimele minute? Sau închipuirea mea a luat-o razna? Belfegora mă invită să mă aşez unde doresc, scuzându-se că va lipsi puţin, va pregăti o cafea proaspătă. Oferindu-mi prilejul de a mă familiariza cu interiorul. De loc obişnuit. Într-o elaborată scenografie, gândită pentru a impresiona, a canaliza, a dicta direcţia gândurilor, stării, încrezătorilor vizitatori. O masă rotundă, acoperită cu o catifea sângerie, ferestre acoperite cu draperii din pluş negru tăciune. Din faţa cărţilor din alte veacuri (coperţile puteau fi false, doar se poartă), din rafturi, de pe etajere, mă privesc păpuşi mici, albe, galbene, negre, toate goale, zâmbitoare sau încruntate. Şi ciudate alte obiecte: un glob viu luminat multicolor, verdele se stinge, roşul se aprinde. Doar câteva secunde, pentru a face loc unui albastru intens. O piramidă alcătuită după modelul celei din curtea Luvrului. Un dovleac cu zâmbet hâd, tarotul, se înţelege, şi multe altele. Neidentificate de paupera mea cunoaştere.

Slalom de pisici negre, albe, cenuşii, portocalii, tărcate, printre mobile. Păzite de un războinic caniş. Negru şi el. Totul luminat de lampadare cu becul ascuns în cranii. Belfegora mă invită să iau loc în fotoliul pluşat, din faţa mesei, negru bien sur, scoate cărţi dintr-o cutie aurită. Le amestecă în timp ce-mi înregistrează radar faţa. Le întinde, mişcare rapidă, se uită o clipă peste ele, privirea ei de gheaţă îmi sfredeleşte creierul. Ambientala nu se mai aude, tăcerea e întreruptă doar de mieunături tot mai agresive. După vreo interminabile trei minute, o aud. Voce dură, inflexiuni de oţel:
- Nu aţi venit pentru logodnicul fugit în lumea largă. Ce doriţi de fapt?
- Să discutăm despre, nu vă supăraţi vă rog, afacerea dumneavoastră neimpozabilă. Atât cât îmi puteţi mărturisi.
- De acord. Numai să nu ne lungim, mai am programate încă patru persoane până la ora prânzului.
- Atunci, fără nici o introducere: cărui fapt, credeţi, că se datorează încrederea unor oameni în verdictul dumneavoastră trecut/prezent/viitor?
- Viitorul îi înspăimântă. Tot mai mulţi preferă o iluzie optimistă unei realităţi crude. Trecut/prezent reprezintă veridicitatea spuselor mele. Datele le obţin uşor, din discuţia preliminară, din radiografierea persoanelor, gesturi, mimică etc. Ştiţi şi dumneavoastră. Vin la mine oameni speriaţi, unii se simt manipulaţi. De cine? De ce? Şi până când? Numeroase femei se plâng că sunt urmărite, ameninţate. Îşi închipuie că le pot salva. Cu sfaturi sau cu darul meu divinatoriu...
- Şi pentru asta plătesc o sumă apreciabilă...
- Adevărat. Dar, vezi dumneata, mulţi cred că, dacă plătesc mult, obţin şi cel mai bun serviciu. De ce i-aş refuza? Şi, când trec prin disperări crunte, prin încercări dureroase, gândesc că pot da oricât numai să scape, să iasă la liman.
- Căror categorii sociale, de vârstă, aparţin solicitanţii?
- De toate vârstele, casnice, studente, oameni cu carte şi bani puţini, muncitoare, liceeni, studenţi chiar. Adesea vin cu tot felul de fleacuri pe care le-ar putea rezolva singuri: rivalitate între colegi, necazuri cu vecinii, cu şefii tot mai discreţionari. În ultima vreme mă întreabă dacă să intre într-o afacere. Care numai afacere nu e pentru ei dacă mă întreabă pe mine. Să nu-i uit pe şomeri, pe cei realmente aflaţi în crunte situaţii fără ieşire. Dar, evident, oricâte ofrande i-ar aduce Luciferului invocat de mine, el nu-i ajută cu nimic. Poate numai încurajarea, speranţa într-o şansă rezolvată corect, în norocul care-i caută şi încă nu i-a găsit, de care-i asigur pentru a le mângâia sufletele rănite.
- Familie aţi avut? De cât timp vă ocupaţi cu...
- De-o viaţă. Sub comunişti, am avut şi domiciliu forţat. M-au ameninţat, m-au anchetat, doar ştii şi dumneata cum se petreceau lucrurile. Închisoare nu am făcut. M-au salvat "doamnele" roşii. Care deseori veneau şi-mi cereau ajutorul. Ar trebui să le fiu recunoscătoare, inimaginabila lor credulitate m-a salvat. Sunt din Ploieşti, dar Decembrie m-a prins aici. Am rămas. Pare un vad excelent pentru prospera şi amuzanta, recunosc, mea afacere. Neimpozabilă. Se rătăcesc şi acum notabilităţi în livingul meu.
- Cum v-aţi făcut cunoscută? Ce metodă publicitară aţi folosit?
- Proprietara acestei vile a fost târâtă într-un interminabil proces, ceva cu o moştenire. Într-o dimineaţă, am invitat-o să bem împreună cafeaua. I-am întors ceaşca, am întins şi cărţile, am trecut şi la tarot. O şedinţă excelentă de psihoterapie. Ea şi-a anunţat prietenele, acestea aveau colege, colegi, veri, mătuşi. În câteva luni doar am fost nevoită să apelez la programări. Asta după ce mi-am adus arsenalul decorativ din Ploieşti. Sunt extrem de aglomerată...
- Nu vă bântuie poveştile auzite?
- Deloc. Citesc cărţi poliţiste din copilărie, nu mă dezlipesc de ecran în faţa filmelor horror.
- Orice "consultaţie" are acelaşi tarif?
- Nu. Dacă e vorba de a pedepsi un duşman, de a neutraliza nefasta influenţă a unei amante, în sfârşit, de a înlătura un serios obstacol din calea clientului, preţul e pe măsura efortului meu imaginativ. Întocmesc un fel de contract, având grijă să mi se achite suma stabilită, chiar dacă salvarea nu se produce. Nu pot înlocui destinul, suverană aici e numai întâmplarea.
- Promiteţi chiar şi moartea duşmanilor?
- Desigur. Dar nu moartea fizică, ci cea magică, adică stârpirea răului din persoana incriminată.
- Pe ce vă bazaţi când acceptaţi asemenea cazuri?
- Iau informaţii despre "victimă" chiar de la "reclamant", cern apoi căi de pedepsire "magică" a duşmanului. Apelez şi la ritualuri desfăşurate psihoterapeutic, acţionând asupra clientului, eliberându-l de răul care-i macină existenţa.
- O întrebare de final: întreaga scenografie, faţa de masă sângerie, draperiile negre, pelerina dumneavoastră, pisicile, măştile, hidoase sau vesele, agăţate pe pereţi, craniile din care izvorăşte lumina şi toate celelalte vă ajută?
- Enorm. Credulii, naivii plătitori sunt impresionaţi, un pic speriaţi. Dar mulţumiţi şi liniştiţi că durerea lor în văzduh va pieri într-un asemenea loc.

Un personaj? Mai curând o mică lume încă nedispărută, pâlpâire luminoasă a speranţei. Care moare ultima, cum aud tot mai des în ultima vreme.