Mai jos sunt câteva poveşti scrise de adolescenţi la atelierele din Bucureşti şi Giurgiu.
Care este prima amintire pe care o ai din viaţa ta?
"Primul lucru pe care mi-l aduc aminte din viaţa mea este de prin anii 2010 - 2011, nu mai ştiu exact. Era vară, eram acasă, la Miercurea Ciuc, cu mama şi sora mea, Reli. Aveam un concurs de desenat, fiecare cu foaia lui. Ţin minte că Reli desenase nişte sirene, mama (care câştigase concursul) desenase un peisaj care conţinea o câmpie cu un lac în centru, după câmpie erau nişte dealuri maro, iar în spate de tot erau nişte munţi gri, foarte înalţi. Eu, mic fiind, mâzgălisem toată foaia. Mama îmi desenase un castel, dar l-am mâzgălit şi pe acela. Acum, de 10 - 11 ani încoace, desenele acelea trei sunt prinse de uşa camerei surorii mele în Miercurea Ciuc, aducându-mi aminte de acest vechi eveniment de fiecare dată când trec pe acolo. Ele mă fac să mă gândesc cât de praf desenam la 4 ani şi că de atunci am progresat mult în domeniul artei cu ajutorul şcolii, al profesorilor, al internetului şi, cel mai important, cu ajutorul doamnei de pictură, cu care am făcut meditaţii în clasa a V-a, împreună cu câţiva colegi şi prieteni cu un an mai mari ca mine. Cu aceştia încă ţin legătura, din fericire, deşi acum ei au trecut în clasa a IX-a, au intrat la liceu, despărţindu-se de şcoala în care au învăţat, şi în care eu încă învăţ, având-o pe mama ca doamnă directoare şi profă de română şi religie."
(Dan - 14 ani)
Creează o lume. Cine ai fi şi cum ar arăta această lume?
"Sunt un om (aproape) obişnuit.
Sunt aventuros, glumeţ, am o barbă neagră.
Îmi place să gust din Fructul Dorinţei.
Sunt înconjurat de copaci tineri şi plante uscate.
Sunt definit de apă, deoarece poate fi liniştită şi pură.
Prefer luna, mă simt mai în largul meu noaptea.
Spaţiul meu ideal ar fi un loc aglomerat, urban, având zeci şi sute de clădiri şi zgârie nori la orizont.
Aş avea un apartament modest, într-o clădire înaltă, cu multe geamuri, un televizor şi o chitară. Anul ar fi 1980, fără ca timpul să meargă mai departe."
(Dan - 14 ani)
"Sunt un unicorn roz cu foarte mult sclipici şi care are multă frumuseţe şi mult farmec. Îmi plac dulciurile extrem de mult, mai ales cele roz cu mult zahăr şi aromă de căpşuni. Mi-ar plăcea o plantă roz, o floare fermecată; această floare îţi poate îndeplini orice dorinţă, dar doar una în fiecare zi. Pe unicorn l-ar defini un element moale şi roz, dar şi rafinat în acelaşi timp. Acest personaj preferă răsăritul şi soarele, spaţiul lui preferat este un castel roz din dulciuri care se află în nori. Timpul este roz şi trece încet, ca unicornii să aibă timp să mănânce dulciuri."
(Isabela - 10 ani)
"Mă aflu într-un oraş mic, cochet, de munte în care stau temporar. Nu mă cunoaşte nimeni personal, mă ştiu doar după nume. Este iarnă şi tocmai a răsărit soarele. Mă duc împreună cu câinele meu la o brutărie. Am minţit. Doar băiatul de la brutărie-mi cunoaşte povestea, una neadevărată; ştie asta, dar nu-l interesează. Şi eu ştiu asta, dar niciodată nu am vrut să o ştie pe cea reală. Este plictisitoare, şi oricum doar prezentul contează. Voi fi plecată în câteva luni de aici. Am minţit din nou. Doamna de la florărie-mi ştie povestea, alta decât cea reală şi alta decât cea ştiută de băiatul de la brutărie. Ei îi place povestea mea şi crede că este reală. Mereu îmi spune să-i mai dau detalii. Casele sunt frumoase şi rustice, în regiune este mereu frig şi noaptea este perioada mea preferată. Poate am minţit din nou. Bărbatul de 60 de ani care tocmai a ieşit din închisoare îmi ştie trecutul. Îmi este drag, a vândut droguri pentru a-şi creşte copiii pe care oricum nu i-a mai văzut de dinainte să intre la închisoare şi-i place şi câinele meu. De obicei ne întâlnim dimineaţa la brutărie să mâncăm clătite şi să bem cafea. Toată lumea se uită urât la el şi cu milă la mine, gândind că mă sileşte să stau cu el. Nu este aşa, dar niciodată nu m-a interesat şi nu m-am chinuit să le spun părerea. Am o casă medie, minimalistă, cu foarte multe tablouri pictate de tipul de la brutărie. Îi împrumut mereu o cameră să picteze acolo; e luminos şi-l inspiră. Poate a văzut poze cu familia mea, dar niciodată nu a pus întrebări. Afară am o grădină. Omul care-a ieşit de la închisoare mă ajută să plantez şi să recoltez. Oricum nu voi sta aici prea mult, sau poate voi sta pentru totdeauna. Încă nu m-am decis. Nu-mi este frică de singurătate. Îmi place şi oricum nu sunt singură: îl am pe câinele meu, pe tipul de la brutărie, pe domnul de la puşcărie şi pe doamna de la florărie. Doamna de la florărie mă inspiră foarte mult şi poate de asta i-am şi spus poveşti inventate, ca să o ţin aproape. Este foarte cochetă şi-mi aduce aminte de oraş. Poate mă voi întoarce acolo, nu ştiu încă totuşi. Momentan o am pe ea şi-i place să vină pe la mine pe-acasă, am geamuri mari pe care intră lumină puternică şi mereu vrea să-mi aranjeze lucrurile. Sunt fericită aici. Îmi place să mint, să inventez poveşti despre mine, nimeni nu mă cunoaşte oricum. Doar eu. Poate îmi place să mint pentru că pot fi ce vreau eu în ochii celorlalţi sau să-mi asum minciunile ca fiind viaţa reală, nimeni nu este interesat, atât timp cât nu-i afectează. Fiecare prieten de-al meu ştie versiuni diferite despre mine, în ochii lor sunt altcineva. Îmi place să am o personalitate cameleonică, să mă fac plăcută, pe baza aprecierilor lor. Sau poate doar îmi place să mint, nu sunt sigură. Câteodată mă mint şi pe mine, oricum adevărul este relativ. Poate vă-ntrebaţi de ce nu l-am minţit şi pe domnul de la puşcărie. Am încercat, nu i-a plăcut. Am încercat iar, nu i-a convenit. Am obosit. Oricum, era doar un domn din puşcărie, se săturase de minciuni. Poate şi eu m-am săturat, dar nu mai pot acum ieşi la suprafaţă, minciunile sunt acum adevărul meu, realitatea mea. Doctorul spune că am personalitate multiplă, prieteni imaginari şi distorsiuni de realitate. Dar eu nu îl cred, sigur mă minte."
(Alexandra - 17 ani)
"Nu-i era greu deloc Ellei să-şi imagineze cum era lumea în afara lacului. Doar asta a făcut de 17 ani, un timp îndelungat în care a simţit prezenţa unei lumi construite atât de bine în detaliu, încât era sigură că asta va întâlni dincolo de lacul protector, unde se simţea în siguranţă şi plină de încredere alături de familia ei. A trecut un an, imaginea ei devenea atât de convingătoare faţă de exterior, încât imaginaţia părea realitate. Era timpul să iasă din lac. Nerăbdarea creştea cu fiecare minut. Oare era însă pregătită să facă pasul asta? Sau era doar iluzia unei lumi de care nu ştia nimic? A venit momentul. Moment în care a păşit convingătoare în afara apei care-o proteja. Era ceva nou. Nu ştia exact dacă era cum îşi imaginase, pentru că imaginea noii lumi o alungase pe cea veche. A făcut un pas mic, timid. Încă unul. Apoi din ce în ce mai mare şi grandios. Până să-şi dea seama, era departe de ce cunoştea ea drept siguranţă. Apare un nou sentiment, unul neplăcut, necunoscut. Dintr-o dată, exteriorul se întunecă, devine străin. Creaturi ale nopţii, care mai de care mai mari şi înfricoşătoare, ies din băltoace formate-n câmpia plină de vegetaţie. Ella era minusculă în comparaţie cu acele creaturi. Nu era ce credea ea. Lumea a devenit respingătoare, panica o cuprinde, nedorind a mai petrece o secundă acolo. De data asta nu mai face paşi încrezători, ci fricoşi şi plini de grabă. Se opreşte la marginea unei dumbrăvi, acolo unde găseşte un cocon luminos, atârnat de o cracă, aparţinând unui copac maiestuos. Ella observă mişcări blânde ale coconului, într-o parte şi-n alta, până la apariţia unei fisuri. Fisura se făcea mai mare, nerăbdătoare chiar, de parcă cineva din interior aştepta acest fenomen de ceva timp. Se face lumină. O lumină puternică, arzătoare, dar în care Ella resimţea siguranţa de odinioară. Lumina păleşte, făcând loc unui fluture albastru, blând, care radia feminitate. Fluturele nu părea doritor să aştepte mult. După o privire, şi-a întins aripile ca după un somn de frumuseţe, apoi s-a înălţat. Ella era absolut uimită de frumuseţea fluturelui, însă disperată să rămână în sentimentul familiar, Ella se gândeşte că singura soluţie ar fi să-şi construiască propriul cocon. Se pune pe treabă. Ar fi făcut orice să găsească ceva din care să-l construiască. Abia în mijlocul dumbrăvii găseşte ceea ce are nevoie pentru finisarea coconului. Se lasă seară. O seară înnorată, stelele şi luna păreau a se odihni în spatele norilor pufoşi. Totul este pregătit. Trebuia doar să intre. Ce avea de pierdut, până la urmă? Nu simte pic de lumină, era la fel de întunecos şi străin ca exteriorul. Simte ceva neplăcut din nou. Simte apropierea vagă a creaturilor din partea cărora nu a avut parte de cea mai bună primire. Le simţea înăuntru. Cum era posibil? Coconul era închis şi trebuia să o facă să se simtă in siguranţă. Plictiseala şi frica o răscoleau pe rând. Oare era altceva? Ăsta era răspunsul potrivit. Gândurile. Gândurile de vibraţie joasă duceau la apariţia balaurilor, vampirilor, creaturilor care, de fapt, nici nu existau. Ella nu mai putea sta acolo nici o fracţiune de secundă. Acum că a înţeles adevărata problemă, era gata să vadă exteriorul cu alţi ochi. Foloseşte aceeaşi mişcare blândă pentru a crea fisuri. La apariţia acestora, aceeaşi lumină caldă care mirosea a lacul ei în care se născuse. Încercând să iasă, îşi dă seama că se schimbă, parcă se transformă. Ella iese din cocon într-un mod absolut grandios, feeric. Nu mai era la fel. Părea o domnişoară mai înaltă, splendidă, mai încrezătoare. Face contact cu exteriorul. Se făcuse zi. Soarele emana frumuseţe, iar în jur totul părea prietenos. Mirosea a flori de cireş. Creaturile pe care le văzuse ea se transformaseră în bule vaporoase ce aveau să dispară între timp. Sincer, îi era dor de lac, dar parcă ar mai fi stat puţin pe-afară. Îşi dă seama că fluturele nu o sfătuise să se bage într-un cocon, ci să iasă din el, grandioasă."
(Cătălina - 17 ani)
Descrie o persoană remarcabilă din familia ta şi o amintire cu persoana respectivă.
"Părinţii lui nu se iubeau, tatăl lui trăia viaţa din plin cu altă femeie în timp ce el stătea acasă cu mama lui, gândindu-se că dacă părinţii lui nu se iubesc, nici el nu va găsi iubirea.
Tatălui lui i s-au făcut vrăji pentru a se îndrăgosti de mama lui. Mama lui era săracă, tatăl lui era bogat. Familia s-a destrămat când adevărul a ieşit la iveală. Dragostea s-a transformat în ură. El a ameninţat că se va sinucide dacă părinţii lui se vor despărţi. Cu toate problemele, a picat de 3 ori examenul de barou. A avut numai relaţii de scurtă durată, toxice, cu persoane care puneau presiune pe el să ia examenul pentru a rămâne împreună. A doua oară când a picat, s-a despărţit de iubita lui şi s-a îmbolnăvit. A treia oară când l-a picat, se împăcase cu iubita lui înainte de examen. S-au despărţit şi s-a jurat în faţa familiei că mai bine îşi taie o mână decât să se împace cu ea. Duşmănia a trecut cu timpul. Părinţii lui au devenit prieteni, familiile noastre au început să se reviziteze. Şi-a făcut o iubită nouă înainte de examen. L-a luat. Într-o lună se căsătoresc. Cea mai frumoasă amintire cu el a fost atunci când ne-am întâlnit, era împreună cu viitoarea soţie şi mi-a cerut "aprobarea". I-am spus un mare "da". Am văzut că este fericit."
(Alexandra - 17 ani)
Descrie o tradiţie de care te simţi ataşat.
"Poate va suna uşor egocentric, dar tradiţia de care mă simt cel mai ataşată are legătură cu ziua mea de naştere. Încă de când eram mică iubeam să fiu în jurul oamenilor. Iubeam să îi ascult vorbind şi spunând tot felul de poveşti sau chiar şi aberând. Şi întotdeauna mă simţeam extraordinar când aceşti oameni erau chiar membri ai familiei mele. Aşa că, încă de la vârsta de 4 ani, atunci când este ziua mea de naştere, sau în apropierea acesteia, cele mai dragi persoane mie se întâlnesc într-un loc şi se simt bine. Iar când spun asta mă refer la mătuşi, unchi, veri, nepoţi. Ne strângem toţi în jurul unei mese şi lăsăm un mare nor invizibil de dragoste, amuzament, voie bună, să ne înconjoare şi să ne aducă cât mai aproape unul de celălalt, ca într-o îmbrăţişare. Iubesc să-mi aud bunicul spunând tot felul de poveşti despre copilăria lui din Iaşi, poveşti care parcă provin dintr-un stoc nelimitat. Ador să le văd pe mama şi bunica lucrând la fel şi fel de mâncăruri şi prăjituri, şi de asemenea să le aud certându-ne pe mine şi pe fratele meu din cauză că ne furişăm prin bucătărie şi mâncăm înainte ca acestea să fie gata. Mă amuz când îmi aud unchii vorbind despre meciurile de fotbal şi chiar lângă ei, mătuşile vorbind despre biserică sau datini şi tradiţii bisericeşti. Mă simt în siguranţă în astfel de situaţii. Fericirea lor este şi fericirea mea. În astfel de momente mă simt mai recunoscătoare pentru ceea ce am şi cu picioarele pe pământ şi sper să putem continua această tradiţie mulţi ani de acum înainte."
(Camelia - 15 ani)
*
Spectacolul Generaţii - Moştenirea Tăcută face parte din proiectul cultural cu acelaşi nume, produs şi conceput de Asociaţia Delazero, care propune utilizarea teatrului ca mediu intrinsec de anulare a barierei dintre generaţii prin valorizarea procesului de împărtăşire a poveştilor, cu scopul de a-i apropia pe adolescenţi de părinţi şi de bunici, generând totodată idei, trăiri şi principii care să consolideze legătura dintre ei.
După evenimentele de la Bucureşti, Giurgiu şi Constanţa, Generaţii - Moştenirea Tăcută porneşte într-un turneu naţional şi va mai avea reprezentaţii în Babadag, Iaşi şi Paşcani.
