Trenul orfanilor

Christina Baker Kline a mai scris romanele Bird in Hand, The Way Life Should Be, Sweet Water şi Desire Lines. Între 2007 şi 2011 a fost Writer in Residence la Fordham University. De asemenea, a primit o bursă acordată de Geraldine R. Dodge Foundation şi mai multe burse de cercetare în Irlanda şi Minnesota. Locuieşte lângă New York City şi petrece cât mai mult timp în nordul statului Minnesota şi pe coasta Maine. Pe internet, o găsiţi la www.christinabakerkline.com

Între anii 1854 şi 1929, aşa-numitele "trenuri ale orfanilor" străbăteau în mod regulat distanţa dintre oraşele de pe Coasta de Est şi ţinuturile din Midwest, ducând mii de copii abandonaţi, a căror soartă avea să depindă doar de noroc. Urmau să fie adoptaţi de o familie iubitoare sau aveau să îndure o copilărie plină de lipsuri?

De origine irlandeză, Vivian Daly a fost un astfel de copil, trimis cu trenul de la New York City către un viitor nesigur. Mai târziu, Vivian se întoarce în est şi duce o viaţă liniştită. Dar în podul casei sale, ascunse în valize, se află vestigiile unui trecut dureros.
Atunci când, ca să scape de casa de corecţie, adolescenta Molly Ayer se angajează s-o ajute pe Vivian să facă ordine în pod, se dovedeşte că cele două femei nu sunt atât de diferite pe cât par.

Trenul orfanilor este o poveste zguduitoare despre schimbare şi curaj, despre noi începuturi şi prietenii dintre cele mai neaşteptate.

Kline descrie memorabil legătura dintre Molly, tânăra cu probleme emoţionale din pricina criticilor neîntrerupte a căror ţintă a fost, şi Vivian, care îşi vede propria copilărie nefericită reflectată în rebela Molly. O poveste profund impresionantă, adusă la suprafaţă din negurile trecutului. (Kirkus Reviews)


Cred în fantome. Sunt cei care ne bântuie, cei care ne-au lăsat în urmă. De multe ori în viaţă i-am simţit în preajma mea, observând, văzând totul, în timp ce nimeni dintre cei vii nu ştia sau nu se sinchisea de ce se întâmplă.

Am nouăzeci şi unu de ani şi aproape toţi cei care au făcut cândva parte din viaţa mea sunt acum doar nişte fantome.

Uneori aceste spirite mi s-au părut prezenţe mai reale decât cei vii, mai reale decât divinitatea. Umplu tăcerea cu greutatea lor, densă şi caldă, ca aluatul de pâine care dospeşte sub un ştergar. Bunica, cu ochii ei blânzi şi pielea presărată cu pudră de talc. Tata, treaz, râzând. Mama, fredonând un cântec. Amărăciunea, patima băuturii şi depresia s-au desprins de aceste întruchipări fantomatice, care mă consolează şi mă ocrotesc de dincolo de moarte aşa cum n-au făcut-o niciodată pe când trăiau.

Am ajuns să cred că acesta e raiul - un loc în amintirea altora, în care dăinuie ce e mai bun din noi.

Poate că sunt norocoasă - pentru că la nouă ani am primit în dar fantomele părinţilor mei, cu ce aveau ei mai bun, iar la douăzeci şi trei fantoma celui ce a fost dragostea vieţii mele. Şi pe sora mea, Maisie, care mi-e mereu alături, un înger pe umărul meu. Având un an şi jumătate pe când eu aveam nouă ani, treisprezece ani când eu aveam douăzeci. Acum are optzeci şi patru de ani faţă de cei nouăzeci şi unu ai mei şi e în continuare cu mine.

Nu sunt un substitut pentru cei vii, poate, dar nu mi s-a dat de ales. Fie găseam o alinare în prezenţa lor, fie cădeam la pământ, bocind după ceea ce pierdusem.

Fantomele mi-au şoptit să merg înainte.


Prin peretele de la dormitor, Molly aude familia care a luat-o în plasament vorbind despre ea în camera de zi, chiar lângă uşa ei.
- Nu ne-am fi înhămat la aşa ceva, spune Dina. Dacă aş fi ştiut că are atâtea probleme, n-aş fi acceptat în veci.
- Ştiu, ştiu.

Ralph pare obosit după voce. Molly ştie că el e cel care a vrut să ia un copil în plasament. Cu mult timp în urmă, în tinereţe, pe când era un "adolescent cu probleme", după cum i-a spus fără să-i dea amănunte, un asistent social de la şcoală îl înscrisese în programul de mentorat Big Brother şi el a considerat mereu că "fratele mai mare" - mentorul lui, cum îi spunea el - l-a ajutat să rămână pe calea cea dreaptă. Dar Dina a fost circumspectă faţă de Molly de la bun început. N-a ajutat nici faptul că, înainte de Molly, au avut în grijă un băiat care-a încercat să dea foc şcolii primare.
- Am destule bătăi de cap la serviciu, zice Dina, ridicând glasul. N-am nevoie să mă trezesc cu rahaturi din astea şi-acasă.

Dina lucrează ca dispecer la secţia de poliţie din Spruce Harbor şi, din câte a văzut Molly, nu-s aşa multe chestii care să-i dea bătăi de cap - câţiva şoferi în stare de ebrietate, câte o încăierare, jafuri mărunte, accidente. Dacă e să fii dispecer la poliţie oriunde în lume, Spruce Harbor e probabil cel mai puţin stresant loc cu putinţă. Dar Dina e stresată din fire. Lucrurile cele mai mărunte îi provoacă nervi. E ca şi cum ar presupune că totul va merge bine şi, când nu se întâmplă aşa - ceea ce, desigur, e valabil destul de des -, e luată prin surprindere şi ofensată.

Molly e exact opusul Dinei. Atât de multe lucruri au mers prost în cei şaptesprezece ani de viaţă ai ei, încât a ajuns să se aştepte la rele. Când ceva chiar merge bine, nici nu ştie ce să creadă.

Şi exact asta s-a întâmplat cu Jack. Când Molly s-a transferat la liceul Mount Desert Island anul trecut, într-a zecea, cei mai mulţi colegi păreau că se dau peste cap s-o ocolească. Fiecare avea prietenii lui, bisericuţa lui, şi ea nu se regăsea în niciuna. E adevărat că nici ea n-a fost prea cooperantă; ştie din experienţă că e mai bine să fii dură şi ciudată decât jalnică şi vulnerabilă, şi îşi poartă masca Goth ca pe o armură. Jack a fost singurul care a încercat să treacă dincolo de mască.

Era pe la jumătatea lui octombrie, în timpul orei de studii sociale. Când a venit momentul ca lumea să se împartă pe echipe pentru un proiect, Molly rămăsese pe dinafară, ca de obicei. Jack i-a propus să li se alăture lui şi partenerei lui, Jody, care, evident, n-a fost prea încântată. Timp de cincizeci de minute, cât a ţinut ora, Molly a stat ca o mâţă, cu spinarea arcuită. De ce se purta atât de drăguţ cu ea? Ce voia de la ea? Oare era unul dintre tipii ăia care se amuză făcând mişto de fata ciudată din clasă? Oricare ar fi fost motivaţia lui, ea n-avea de gând să cedeze niciun pic. Stătea cu braţele încrucişate, cu umerii lăsaţi şi părul negru şi ţepos căzându-i peste ochi. Ridica din umeri şi mormăia când Jack îi punea vreo întrebare, deşi urmărea ce i se spunea şi s-a achitat de partea ei din proiect.
- Fata asta e tare ciudată, a auzit-o pe Jody bombănind la ieşirea din clasă, după ce s-a sunat. Îmi dă fiori.

Când Molly s-a întors şi-a întâlnit privirea lui Jack, el i-a zâmbit, luând-o prin surprindere.
- Eu cred că e o tipă mişto, a zis el, uitându-se în ochii lui Molly.

Pentru prima dată de când se mutase la şcoala asta, Molly nu s-a putut abţine: i-a zâmbit la rândul ei.

În următoarele câteva luni, a aflat, pe bucăţi, povestea lui Jack. Tatăl lui fusese un muncitor originar din Republica Dominicană care-o întâlnise pe mama lui la cules de afine în Cherryfield, o lăsase gravidă, se întorsese în ţara natală pentru a se cupla cu o localnică şi nu mai dăduse niciun semn de viaţă. Mama lui, care nu s-a căsătorit niciodată, lucrează pentru o bătrână bogată care are o casă pe plajă. Teoretic, Jack ar trebui să fie şi el o oaie neagră, dar nu e. Are nişte atuuri importante: se sparge-n figuri pe terenul de fotbal, are un zâmbet orbitor, ochi mari ca de viţel şi gene ridicol de lungi. Şi, deşi refuză să se ia în serios, Molly s-a prins că e mult mai deştept decât recunoaşte c-ar fi, probabil chiar mai deştept decât îşi dă el însuşi seama.

Lui Molly i se rupe de talentul lui Jack la fotbal, dar inteligenţa e o chestie pe care o respectă. (Ochii de viţeluş sunt un bonus.) Propria ei curiozitate e singurul lucru care a ajutat-o să n-o ia razna. Odată ce eşti Goth, asta anulează orice aşteptări de atitudine convenţională, aşa că Molly descoperă că e liberă să fie bizară în mai multe privinţe. Citeşte tot timpul - pe holuri, la cantină -, preponderent romane cu protagonişti care au nelinişti existenţiale: Sinuciderea fecioarelor, De veghe în lanul de secară, Clopotul de sticlă. Copiază cuvinte mai neobişnuite într-un caiet pentru că-i place cum sună: Cotoroanţă. Mişel. Talisman. Matroană. Exasperant. Servil...

Ca nou-venită, lui Molly îi plăcuse atitudinea distantă pe care o inspira masca adoptată de ea, neîncrederea şi expresia precaută pe care o vedea în ochii colegilor ei. Dar, deşi nu-i vine s-o recunoască, în ultimul timp acea mască începuse să i se pară apăsătoare. Îi ia o veşnicie să obţină aspectul dorit în fiecare dimineaţă, iar ritualuri pline de semnificaţii cândva - vopsitul părului negru ca pana corbului, cu şuviţe violet sau albe, conturarea ochilor cu creion negru, aplicarea fondului de ten cu câteva nuanţe mai deschis decât culoarea pielii, modificarea şi coaserea a tot soiul de articole de îmbrăcăminte incomode - o scot din fire acum. Se simte ca un clovn de la circ care se trezeşte într-o dimineaţă şi nu mai vrea să-şi pună nasul roşu. Majoritatea oamenilor nu trebuie să facă atâtea eforturi pentru a rămâne în pielea unui personaj. Ea de ce-ar trebui s-o facă? Îi place să-şi imagineze că în următorul loc în care va merge - pentru că întotdeauna există o nouă destinaţie, o nouă familie care-o ia în plasament, o nouă şcoală - o s-o ia de la capăt cu o nouă imagine, mai uşor de întreţinut. Stilul grunge[1]? Pisicuţă sexy?

Probabilitatea ca asta să se întâmple cât de curând creşte cu fiecare clipă care trece. Dina vrea de ceva vreme să scape de Molly şi acum are un pretext numai bun. Ralph şi-a pus obrazul cu privire la comportamentul lui Molly; s-a străduit din greu s-o convingă pe Dina ce dulceaţă de fată se ascunde sub claia aia de păr şi machiajul turbat. Ei bine, acum o să-i crape obrazul de ruşine.

Molly se lasă în patru labe şi ridică volănaşul brodat de la pat. Trage de sub pat două genţi de voiaj viu-colorate, cele pe care Ralph i le-a cumpărat de la solduri, din magazinul L.L. Bean din Ellsworth (pe cea roşie scrie "Braden", pe cea portocalie, cu model hawaiian, "Ashley" - n-are idee dacă nu s-or fi vândut din cauza culorii, a stilului sau doar din cauza numelor alea de toată jena cusute cu aţă albă). În timp ce trage sertarul de sus al dulapului, sunetul cu rezonanţe de percuţie de sub cuvertură e înlocuit de Impacto, de la Daddy Yankee, într-o versiune care sună ca o tinichea.
- Ca să ştii că sunt eu şi să răspunzi la telefon, i-a spus Jack când i-a comandat soneria personalizată.
- Hola, mi amigo, îl salută când găseşte în sfârşit telefonul.
- Hei, care-i treaba, chica?
- Oh, ştii tu. Dina nu e prea încântată în momentul de faţă.
- Zău?
- Zău. E cam nasol.
- Cât de nasol?
- Păi, cred c-o să zbor de-aici.

Simte un nod în gât. Propria reacţie o ia prin surprindere, având în vedere de câte ori a trecut printr-o versiune a acestui moment.
- Neah, vine replica. Nu cred.
- Ba da, răspunde Molly, scoţând un teanc de şosete şi lenjerie din sertar şi trântindu-le în geanta cu Braden. Îi aud vorbind despre asta dincolo.
- Dar trebuie să faci orele alea de muncă în folosul comunităţii.
- N-ai să vezi.

Ia în mână colierul cu amulete, care stă încurcat pe noptieră, şi freacă lănţişorul de aur între degete, încercând să desfacă nodul.
- Dina zice că n-o să mă primească nimeni. Nu inspir încredere. Reuşeşte să descurce lănţişorul cu degetul mare, descâlcind porţiunile suprapuse. Nu-i nimic. Am auzit că nu-i aşa nasol la şcoala de corecţie. O să fie doar câteva luni, oricum.
- Dar... n-ai furat cartea aia.

Ţinând telefonul sprijinit de umăr, îşi pune lănţişorul, prinzându-l pe pipăite, şi se uită în oglinda de deasupra dulapului. Are două dungi negre la ochi, ca jucătorii de fotbal american.
- Nu-i aşa, Molly?

Faza e că - de fapt a furat-o. Sau a încercat. Era romanul ei preferat, Jane Eyre, şi îşi dorea să-l aibă, să aibă exemplarul ei. La Librăria Sherman's din Bar Harbor nu aveau cartea şi i-a fost ruşine să-i ceară vânzătorului s-o comande. Dina nu era dispusă să-i dea un număr de card ca s-o comande online. Nu-şi dorise niciodată ceva aşa de tare. (Mă rog... de mult.) Şi s-a trezit la bibliotecă, îngenuncheată între rafturile de beletristică, cu trei exemplare ale romanului, două în ediţie broşată şi una cartonată, pe raftul din faţa ei. Deja împrumutase de două ori ediţia cartonată. A scos cele trei exemplare de pe raft, cântărindu-le în mână. A pus ediţia cartonată la loc, lângă Codul lui Da Vinci. A pus la loc şi ediţia broşată mai nouă.

Exemplarul pe care şi l-a strecurat sub elasticul de la blugi era vechi şi uzat, cu paginile îngălbenite, cu pasaje subliniate cu creionul. Cotorul ieftin, prins cu lipici uscat, nu prea mai ţinea paginile laolaltă. Dacă ar fi fost pus în vânzare la bazarul anual, nimeni n-ar fi dat mai mult de zece cenţi pe el. Molly s-a gândit că nimeni n-avea să-i ducă lipsa. Aveau în stoc încă două ediţii, mai noi. Dar la bibliotecă se instalaseră recent benzi magnetice antifurt şi, cu câteva luni în urmă, patru voluntare, doamne la o anumită vârstă, care se dedicau cu entuziasm tuturor activităţilor de la biblioteca locală, petrecuseră mai multe săptămâni fixându-le pe coperţile tuturor cărţilor, o sută zece mii în total. Aşadar, când Molly ieşi din clădire în ziua aceea, trecând prin ceea ce nici măcar nu-şi dăduse seama că era un dispozitiv antifurt, se declanşă un ţârâit puternic, insistent, la auzul căruia bibliotecara-şefă, Susan LeBlanc, se năpusti asupra ei ca un uliu.

Molly îşi mărturisi imediat fapta - sau mai curând încercă să spună că avusese de gând să împrumute cartea. Dar Susan LeBlanc nu se lăsă păcălită.
- Pentru Dumnezeu, nu mă insulta cu minciuni, zise. Am stat cu ochii pe tine. Mă gândeam eu că pui ceva la cale.

Şi ce păcat că bănuielile i s-au confirmat! I-ar fi plăcut să fie surprinsă plăcut, măcar o dată.
- Of, naşpa. Pe bune? oftează Jack.

Uitându-se în oglindă, Molly îşi plimbă degetul peste amuletele de pe lănţişor. Nu prea-l mai poartă, dar, de fiecare dată când se întâmplă ceva şi ştie c-o va lua din loc din nou, şi-l pune la gât. Şi-a cumpărat lănţişorul de la un magazin cu produse la preţ redus, Mardsen's, din Ellsworth, şi a pus pe el aceste trei amulete - un peşte cloisonné, albastru cu verde, un corb din cositor şi un urs brun minuscul - pe care tatăl ei i le-a dăruit când Molly a împlinit opt ani. Avea să moară câteva săptămâni mai târziu, după ce s-a dat cu maşina peste cap în timp ce mergea cu viteză pe autostrada I-95 într-o noapte cu polei. După moartea lui, mama ei, care n-avea decât douăzeci şi trei de ani, a intrat într-o fază autodistructivă din care nu şi-a mai revenit. Când Molly a împlinit nouă ani, locuia deja cu o nouă familie, iar mama ei era în închisoare. Amuletele sunt tot ce i-a rămas din viaţa ei de odinioară.

Jack e un tip de treabă. Dar se aştepta la asta. În cele din urmă, şi el, ca toţi ceilalţi - asistenţi sociali, profesori, asistenţi maternali -, se va sătura, se va simţi trădat, îşi va da seama că Molly nu merită atâtea bătăi de cap. Oricât de mult ar vrea să ţină la el, şi oricât de pricepută ar fi în a-l convinge, nu şi-a îngăduit niciodată s-o facă. Nu e vorba că se preface, nu tocmai, dar o parte din ea păstrează întotdeauna distanţa. A învăţat că îşi poate controla emoţiile imaginându-şi propria cavitate toracică sub forma unei cutii uriaşe cu lanţ şi lacăt. Deschide cutia, îndeasă în ea orice sentimente stinghere, greu de stăpânit, orice undă de regret sau speranţă rătăcită, şi o închide bine la loc.

Ralph a încercat şi el să vadă ce e mai bun în ea. E predispus la asta; vede binele chiar şi când acesta nu există. Şi, deşi o parte din Molly îi e recunoscătoare pentru încrederea pe care i-a acordat-o, e puţin circumspectă. Aproape că o preferă pe Dina, care nu se oboseşte să-şi ascundă suspiciunile. E mai uşor să presupui că oamenii te vor surprinde neplăcut decât să fii dezamăgit când îţi dau plasă.
- Jane Eyre? întreabă Jack.
- Ce contează?
- Ţi-aş fi luat-o eu.
- Mda, mă rog.

Chiar şi după ce-a intrat în belea şi probabil că va fi alungată de-aici, ştie că nu l-ar fi rugat în veci pe Jack să-i cumpere cartea. Dacă există ceva ce urăşte mai mult ca orice când vine vorba de condiţia de orfan e ideea că depinzi de oameni aproape necunoscuţi, că eşti vulnerabil în faţa capriciilor. S-a învăţat să nu aştepte nimic de la nimeni. Oamenii uită adesea de ziua ei de naştere; de sărbători toţi îşi amintesc de ea doar în treacăt. Trebuie să se descurce cu ce i se oferă şi ce i se oferă coincide rareori cu ce-a cerut.
- Tare căpoasă mai eşti, băga-mi-aş! exclamă Jack, ca şi cum i-ar ghici gândurile. Uite în ce belele te bagi.

Se aude o bătaie energică în uşă. Molly pune telefonul la piept şi vede cum apasă cineva pe clanţă. Asta-i încă o chestie - n-are broască la uşă, n-are niciun pic de intimitate.

Dina bagă capul pe uşă, strângând din buzele date cu ruj roz.
- Trebuie să stăm de vorbă.
- În regulă. Stai să termin de vorbit la telefon.
- Cu cine vorbeşti?

Molly şovăie. Chiar trebuie să-i spună? Oh, ce mama naibii!
- Cu Jack.

Dina se strâmbă.
- Grăbeşte-te. N-avem toată noaptea la dispoziţie.
- Vin imediat.

Molly aşteaptă, uitându-se lung la Dina până când aceasta dispare din prag, şi pune telefonul la loc la ureche.
- Gata, mă aşteaptă plutonul de execuţie.
- Nu, nu, ascultă, zice Jack. Mi-a venit o idee. E un pic cam... dementă.
- Ce idee? spune ea îmbufnată. Trebuie să închid.
- Am vorbit cu mama...
- Jack, pe bune? I-ai zis? Deja mă urăşte.
- Nu, stai, ascultă-mă până la capăt. Mai întâi, nu te urăşte. Şi doi, a vorbit cu doamna la care lucrează şi s-ar părea c-ai putea să faci munca în folosul comunităţii la ea.
- Poftim?
- Da.
- Dar... cum?
- Păi, ştii că maică-mea e menajera-dezastru.

Lui Molly îi place la nebunie cum spune el chestia asta - degajat, fără vreo nuanţă critică, de parcă ar declara că mama lui e stângace.
- Deci, femeia vrea să-şi pună în ordine ce are prin pod - cărţi şi hârtii vechi şi rahaturi de-astea, coşmarul absolut al maică-mii. Şi eu am venit cu ideea să te lase pe tine s-o faci. Pariez că ţi-ai face cu uşurinţă pedeapsa de cincizeci de ore acolo.
- Stai aşa - vrei să fac curăţenie în podul unei babe?
- Mda. Activitatea perfectă pentru tine, nu crezi? Haide, ştiu cât de obsedată eşti de ordine. Nu încerca s-o negi. Îţi ţii toate lucrurile aliniate pe rafturi. Toate hârtiile în mape. Şi nu-i aşa că-ţi ţii cărţile aranjate în ordine alfabetică?
- Ai observat chestia asta?
- Te cunosc mai bine decât crezi.

Molly trebuie să recunoască, oricât de bizar ar fi, că-i place să pună lucrurile în ordine. De fapt, cam e genul obsedat de ordine. Dat fiind că s-a mutat de atâtea ori de colo-colo, a învăţat să aibă grijă de puţinele lucruri pe care le are. Dar nu e sigură că e o idee bună. Să stea de una singură într-un pod cu miros de mucegai, umblând prin gunoaiele adunate de o babă?

Dar... având în vedere alternativa...
- Vrea să te cunoască, spune Jack.
- Cine?
- Vivian Daly. Bătrâna. Vrea să vii la...
- Un interviu. Trebuie să dau un interviu, asta vrei să spui.
- E o condiţie necesară. Te simţi în stare de asta?
- Am de ales?
- Sigur. Poţi să te duci la puşcărie.
- Molly! zbiară Dina, bătând în uşă. Vino-ncoace odată!
- Bine! îi strigă Molly. Bine, îi răspunde apoi lui Jack.
- Bine ce?
- Mă bag. O să vin s-o cunosc. Să dau un interviu cu ea.
- Super. Oh, şi... poate-ar fi cazul să te îmbraci în fustă sau ceva, ca să... ştii tu. Şi poate-ţi mai scoţi din cercei.
- Şi cercelul din nas?
- Îmi place la nebunie cercelul din nas. Dar...
- M-am prins.
- Doar la prima întâlnire.
- E în regulă. Uite - mulţam.
- Nu-mi mulţumi pentru un gest egoist, vine replica. Vreau doar să te mai am un pic prin preajmă.

Când Molly deschide uşa de la dormitor şi dă cu ochii de Dina şi Ralph, cu mutre încordate, panicate, zâmbeşte.
- Nu vă faceţi griji. Am găsit o metodă de a-mi face munca în folosul comunităţii.

Dina îi aruncă o privire lui Ralph, cu o expresie pe care Molly o recunoaşte, după ani întregi în care s-a învăţat să citească semnele pe chipurile părinţilor de împrumut.
- Dar vă înţeleg dacă vreţi să plec. O să găsesc eu altceva.
- Nu vrem să pleci, rosteşte Ralph, exact în momentul când Dina spune:
- Trebuie să stăm de vorbă.

Se uită lung unul la altul.
- Mă rog, spune Molly. E OK dacă nu merge aşa.

Şi, în clipa aceea, adoptând atitudinea de bravadă de la Jack, chiar e OK. Dacă nu merge, nu merge. Molly a descoperit demult că ea s-a confruntat deja cu mare parte din nenorocirile şi dezamăgirile cu care alţi oameni se întâlnesc de-a lungul unei vieţi. I-a murit tatăl. Maică-sa a luat-o pe câmpii. A fost plimbată de colo-colo şi respinsă de nenumărate ori. Şi, cu toate astea, respiră, doarme şi se dezvoltă. Se trezeşte în fiecare dimineaţă şi se îmbracă. Aşadar, când ea zice că e OK, vrea să spună, de fapt, că ştie cum poate supravieţui aproape oricărei încercări. Şi acum, pentru prima dată de când se ştie, are pe cineva care are grijă de ea. (Care-i faza cu el, pe bune?)