Roland Barthes român (cunoaşterea de sine prin traducere)

Fragmente din "Transcriitura", prefaţă la Roland Barthes, Obviu & Obtuz, Tact, 2015
 
Barthes nu a fost propriu-zis tradus în România înainte de 1990, şi nici după Revoluţie nu a fost un autor răsfăţat, faţă de care să se manifeste, aşa cum s-a întâmplat în cazul altor autori francezi, în special al gânditorilor aşa-zis poststructuralişti, o vădită "foame" de recuperare. Chiar dacă ne-tradus efectiv înainte de Revoluţie, Barthes a funcţionat (a fost folosit) ca o autoritate, devenind un autor, cum ar spune Pierre Bourdieu, dominant, chiar canonic.
 
Această situaţie specială, dacă nu de-a dreptul stranie, se datorează concentrării, delegării disimulat-simbolice a războaielor de idei din România sfârşitului de regim comunist aproape exclusiv în câmpul literaturii, mai bine spus al literarului, în care au fost transferate şi asupra căruia au fost proiectate, uneori până la fantasmatic, cu toată "camuflarea" metaforică de rigoare, toate mizele filosofice şi politice ale câmpului cultural românesc general, strit cenzurat, "literarizarea" funcţionând ca disimulare tropică şi la acest macro-nivel al ideilor şi al instituţiilor
 
Or, dacă Barthes a fost, în câmpul cultural-literar puternic logocentrat românesc, un autor dominant aproape fetişizat, oricum iconic, care deci nici nu avea, practic, nevoie să fie propriu-zis tradus, deci citit, ca să circule şi să fie folosit, să se facă util, este tocmai din cauza acestei concentrări literare, a acestei patologizări a literarului prin supra-sarcini.
 
Fetişizarea literară a lui Barthes face ca, astăzi, el să fie, de fapt, un autor fals cunoscut în cultura română. Tocmai de aceea am şi decis ca, profitând de centenarul naşterii sale, să re-atrag atenţia publicului românesc asupra personalităţii creatoare a lui Roland Barthes propunând un "alt" R.B., adică o culegere de texte al căror obiect nu-l constituie, aşa cum ne obişnuiserăm până la banalizare şi falsă cunoaştere (oricum pentru uzul şi abuzul unei epoci revolute, istoricizabile), literatura, ci pictura, artele plastice şi  vizuale în general, filmul, publicitatea, moda, teatrul, muzica - într-un continuum ce trebuie, tocmai, să dea gândit şi să ne facă să medităm asupra actului cultural.
 
După Roland Barthes 1^o, adică "semiologul structuralist" "revoluţionar" al anilor '60, şi Roland Barthes 2^o, "scriitorul" ca autor "reîntors" "reacţionar" sau "restaurat", din anii '70, a venit, poate, în sfârşit, timpul, să ne confruntăm cu Roland Barthes gânditorul şi, mai ales, practicianul, ca amator luminat, al unui act semiologic total, aproape sacrificial, aşa cum nimeni nu a făcut-o.
 
Iată de ce principala problemă, doar aparent tehnică, de fapt intim reprezentativă pentru R.B., de traducere a acestei culegeri imediat postume de eseuri o constituie redarea cuvântului écriture: "scriere" sau "scriitură"? Când "scriere" şi când "scriitură"? Şi, mai ales, de ce? Aparent indecidabil. Tocmai de aceea, în transpunere, balans, alternare atentă.
 
Or, se poate spune că Roland Barthes literarul, altfel spus opoziţia pur traductivă (ocazie exemplară în care abia traducerea într-o limbă şi o cultură apropiat străină precum româna faţă de franceză - cele două limbi-culturi formând un ansamblu istoric specific - ajută la disocierea internă a Aceluiaşi, la cunoaşterea de sine prin Altul) scriere/scriitură din sânul lui écriture (care, repet, abia prin traducere devine lizibilă) duce mai departe, generalizează scrierea ca scriitură şi chiar, cum spune Barthes însuşi, ca Text, prelungind şi generalizând trans-cultural gestul dezirant, imediat corporal, somatic, de a scrie, de a te înscrie, de a te face, de a te reinventa ca Formă dincolo de Cod, în afara Codurilor.
 
Dincolo de domenialitatea şi de teritorialitatea artelor şi a disciplinelor, gest, act semiologic total, trans-scriitură, însă atent specificată.
 
Unitatea culegerii de faţă o dă interesul pentru imagine şi pentru corp, instituite şi traversate, ambele, de gestul trans-scriptiv al scrierii-scriitură.