http://www.explorata.net/shop/
https://dansoderqvist.bandcamp.com/album/a-defence-of-poetry
Dacă Presence atinge nişte probleme sensibile ale lumii actuale, prin versuri angajate care vorbesc despre eşecul valorilor şi ideologiilor umane, despre înecul revoltei în blazare şi indiferenţă, despre criza ecologică şi despre exploatarea abuzivă a resurselor planetei, despre nevoia de reformă a conştiinţei umane, albumul Dark Flowers Awake, care este un proiect al lui Dan Söderqvist realizat în colaborare cu muzicieni şi artişti din mai multe ţări, vizează chestiuni introvertite şi explorează odisee ale sufletului, aflat în momente de răscruce sau în căutare de sine. Fiind un artist cu o vastă cultură, deopotrivă umanistă şi estetică, Dan transpune în muzică motive din mitologiile şi marile ficţiuni ale lumii europene, într-o interpretare semantică proprie. Una dintre cele mai spectaculoase piese, Endymion, este o pledoarie pentru încercarea de a extrage din viaţă elixirul frumuseţii, în spirit alchimic. "A thing of beauty is a joy forever" spun versurile refrenului. Legenda spune că zeiţa Selena s-a îndrăgostit de un muritor pe nume Endymion, pe când acesta dormea într-o peşteră. Fermecată de frumuseţea lui, Selena începe să sufere la gândul efemerităţii sale şi, prin puterile ei magice, face ca iubitul ei să rămână veşnic adormit ca să nu îmbătrânească niciodată. În felul acesta îi conservă frumuseţea, dar nu se poate bucura decât de o imagine fascinantă şi intangibilă, nu de un interlocutor în carne şi oase... Parabola ilustrează alegoric tentaţia unei iubiri eterne, nedegradabile. Iubirile sunt maculate şi se erodează atunci când se consumă în lume. Somnul în care cade Endymion este un simbol al universului oniric, al tărâmurilor interioare. În nostalgii şi în reverii decantăm mereu sevele unei frumuseţi inepuizabile, care nu încetează să ne tulbure.
https://dansoderqvist.bandcamp.com/track/endymion
I-am luat un interviu lui Dan şi am vorbit despre cariera lui muzicală şi despre căutările lui artistice, despre muzica Nordului.
Ilinca Bernea: Ai fost prolific în ultimii ani. De unde a ţâşnit toată această revărsare de creativitate?
Dan Söderqvist: În mod normal lucrez în condiţii de linişte, cu multă disciplină, dar există răbufniri de inspiraţie când şi când. Acum aproape 10 ani, când au început să apară şi să se dezvolte reţelele sociale pe internet, am avut ocazia să cunosc o sumă de artişti şi muzicieni din toată lumea, fapt care mi-a fost favorabil, pentru că am început să am colaborări care mi-au deschis noi orizonturi de creaţie. Între anii 2006 şi 2010 am produs, într-un interval de timp scurt, foarte multe piese, dar nu le-am editat public pe toate. Aceasta se întâmpla după o perioadă sumbră şi dificilă în plan personal în care n-am avut proiecte proprii, ci doar am făcut muzică de spectacole şi expoziţii. Recent am reuşit să finalizez câteva piese pe care le-am creat în colaborare cu alţi muzicieni independenţi şi să scot un album cu ele, pe lângă cel pe care l-am produs împreună cu membrii Twice a Man şi încă mai am 4 albume nedifuzate încă. Va trebui să mai aştept cu ele.
I.B.: În ce condiţii te simţi inspirat? De unde îţi extragi inspiraţia mai precis?
D.S.: Mă inspiră tot ceea ce îmi stârneşte emoţie, indiferent de ce natură ar fi acel ceva şi indiferent dacă emoţia e una pozitivă sau nu. Uneori îmi procur aceste emoţii din expresiile altor artişti, alteori din anumite stări şi experienţe personale, din amintiri, lucrurile diferă de la o situaţie la alta. Se întâmplă, cum a fost cazul cu Presence, ca o problemă a lumii să mă inspire: am fost revoltat de o conjunctură politică, mai exact de situaţia din războiul din Gaza şi de cele întâmplate în vara trecută. Dar cred că principala mea sursă de inspiraţie e în anumite amintiri cu încărcătură spirituală (nu găsesc alt cuvânt) pe care mă bazez atunci când mi-e greu şi care îmi alimentează un fel de credinţă în Natură şi în faptul că sensul vieţii este în căutarea frumuseţii.
I.B.: Să ştii că în asta cred şi eu.
D.S.: Un artist în care eu unul văd o călăuză este, pentru mine, regizorul rus de film Andrei Tarkovski. De când mă ştiu am avut o puternică atracţie pentru Rusia. Să fi trăit acolo în altă viaţă? Universul lui Tarkovski îmi spune mai multe decât al oricărui alt artist şi întotdeauna m-au influenţat creaţiile lui. Albumul From a Northern Shore (1984) (De pe un Ţărm Nordic) al trupei Twice a Man e inspirat de filmele lui şi, de asemenea, A Defence of Poetry (2014) (În Apărarea Poeziei), albumul pe care l-am scos în 2014. Mi-e greu să explic universul lui, e vorba de o anume atmosferă pe care o identific drept "nordică" şi care are legătură, cred, cu iernile lungi, cu întunericul şi melancolia. Noi avem în suedeză un cuvânt - "vemod" - care e intraductibil şi care indică un tip de nostalgie pentru ceva pierdut, sentimentul unei absenţe mistuitoare, ca acela pe care îl sugerează imaginea unui fluture rămas fără aripi.
Dan Söderqvist (foto: Bo Wieslander)
I.B.: Spune-mi, când te-ai hotărât să devii muzician şi cum s-a conturat ideea în mintea ta?
D.S.: Când i-am văzut pe Beatles la televiziunea suedeză în 1963. Au fost o revelaţie. M-au preocupat multe lucruri în copilărie, mi-am dorit inclusiv să devin explorator spaţial. Mă pasiona tot ce avea legătură cu Natura, mă fascinau mai ales insectele şi păsările. Visam că o să iau un Nobel, dar m-am apucat de chitară la 10 ani şi am ratat ocazia în felul asta pentru că, apoi, mi-am făcut prima trupă şi mi-a fost clar că aceasta este calea mea.
I.B.: Ştiu de la un prieten canadian, comun, că Twice a Man era o trupă celebră prin anii 80. Era mai greu pe atunci, pentru un tânăr artist, să atingă un anumit grad de popularitate sau crezi că e mai dificil acum?
D.S.: Nu îmi dau seama. Industria muzicală s-a schimbat mult între timp, iar evoluţia tehnologică a făcut ca internetul şi computerul să devină mijloace puternice de difuzare. Astfel, piaţa muzicală s-a extins. Aşadar cred că în zilele noastre este, probabil, ceva mai complicat să îţi formezi un public. După mine cheia succesului constă într-un amestec de talent şi pasiune cărora li se adaugă şansa de a fi în locul potrivit la timpul potrivit. Eu m-am mişcat întotdeauna pe scena independentă, ne-comercială. Pe de altă parte, bănuiesc că, dacă ai mulţi bani în spate, poţi vinde aproape orice.
I.B.: Cum era piaţa muzicală şi artistică pe atunci în Suedia?
D.S.: Dacă te referi la anii 80, era o bună rampă de lansare pentru muzică şi artă alternative. Au apărut atunci multe genuri noi, cum ar fi synth pop-ul, industrial-ul sau ceea ce a căpătat denumirea de new wave. Exista pe atunci o relaţie amicală între trupe, se ajutau între ele să obţină concerte şi contracte. Pentru noi problema a fost aceea de a reuşi să ieşim din perimetrul ţărilor nordice. Twice a Man a fost unul dintre primele grupuri scandinave care a cântat în Olanda, Belgia şi Germania. Pe atunci, trupele anglo-americare monopolizaseră aproape întreaga piaţă internaţională.
I.B.: Să vorbim puţin despre colegii tăi de trupă. Cine sunt? Şi cum e să faci parte dintr-un grup muzical pe termen lung?
D.S.: Eu sunt prieten cu Karl Ingemar Gasleben din 1969, ne ştim încă din şcoală. Am fost colegi. Ne-am apucat de muzică în acelaşi timp şi ne-am făcut prima trupă în 1976. După un Crăciun petrecut împreună, am creat Cosmic Overdose, formulă în care am cântat înainte de a deveni Twice a Man. Jocke Söderqvist a fost membru Twice a Man între anii 1983-1986 şi a revenit în grup în 2014. Jocke trăieşte în Stockholm, în vreme ce eu şi Ingemar locuim in Goteborg, mai precis în împrejurimile oraşului. E destul de straniu pentru doi muzicieni să poată convieţui împreună, atât de longeviv, într-un grup, bănuiesc. Din când în când avem nevoie să luăm câte o pauză în care nu ne întâlnim. Avem roluri diferite în trupă, chiar dacă e greu de definit în ce sens, aş spune că el e mai tehnic decât mine. Probabil că eu sunt mai "poet" din fire. Când suntem pe scenă pot să spun că există o anumită chimie între noi trei şi mă bucur nespus de revenirea lui Jocke. El este cel mai bun muzician dintre noi şi are un simţ melodic aparte, compoziţiile lui se potrivesc perfect tipului nostru de sunet. Ingemar este foarte priceput să creeze texturi ambientale, iar rolul meu e să fac vocea şi linia de ghitară live. Pentru albumul Presence am colaborat cu un producător tânăr, Daniel Kaufeldt, care a adăugat ceva muzică, a contribuit la mixaje şi la conceptul de fond al întregului. De asemenea am lucrat cu un designer de lumini, pe nume Lars Lanhed, care ne-a asistat apariţiile scenice.
Twice a Man (foto: Jenny Eve van den Arend)
I.B.: Cum a fost prima apariţie pe scenă, Dan? Ţi-a fost la îndemână sau nu tocmai? Din câte te cunosc aş zice că eşti mai degrabă un tip timid şi introvertit. Cum ai reuşit să te dresezi ca să îţi însuşeşti avatarul-de-scenă?
D.S.: N-aş zice că sunt aşa timid. Bine, sunt, sigur, dar mai degrabă în intimitate decât socialmente. Prima mea apariţie scenică a fost când aveam 12 ani şi, sincer, mi-a fost destul de uşor. Cu prima mea trupă, Älgarnas Trädgård, am făcut muzică pur instrumentală şi, iarăşi, n-a fost prea greu, pentru că am putut să mă ascund în spatele instrumentului. Să fii vocal e ceva complet diferit. Prima oară am fost solist în Cosmic Overdose, iar ce cântam presupunea o atitudine punk, destul de sălbatică, ştii. Mi-a luat ceva până să îmi găsesc propria voce şi propria expresie scenică. Încerc să nu fiu teatral aşa cum sunt mulţi dintre colegii mei care cântă acelaşi gen de muzică. Dar este, într-adevăr, păcălitoare imaginea pe care o ai pe scenă, sunt convins că publicul mă percepe într-un mod diferit de felul în care sunt în realitate. Încerc să fac tot posibilul să transmit, nedistorsionat, esenţa muzicii şi a versurilor. Mă simt ca un instrument şi ca un actor pe scenă.
I.B.: Există vreo diferenţă între Dan compozitorul şi Dan interpretul în privinţa exigenţelor şi aşteptărilor muzicale?
D.S.: Da, sunt două situaţii diferite. Când compun sunt singur şi pot face tot ce vreau, inclusiv să-mi rezerv timp pentru experimente. Pe scenă sunt în trupă şi în faţa unui public şi trebuie să mă prezint cât pot de bine, în fiecare moment. Dar nu prea mi se întâmplă să fiu mulţumit. Sunt şi multe chestiuni externe de care depinde o bună prestaţie scenică, cum ar fi, de exemplu, o sonorizare bună, de care nu ai parte întotdeauna. Interpretarea e o chestiune foarte solicitantă şi epuizantă, dar, atunci când e să iasă totul bine, îţi aduce mai mari satisfacţii decât compoziţia.
I.B.: Ce muzicieni te-au influenţat cel mai mult?
D.S.: E o întrebare grea, pentru că sunt atât de mulţi! Ca voci masculine cel mai mult le-am apreciat, în trecut, pe cele ale lui John Lennon şi David Bowie, dar acum prefer vocile feminine, cum ar fi cea a lui Elizabeth Frazer din anii '80 sau cele mai recente precum cea a lui Chelsea Wolfe şi Rachel Davies din Esben şi Vrăjitoarea. Ian Curtis a fost o figură importantă în viaţa mea. Mă inspiră onestitatea şi francheţea sufletească a celor ca el. În privinţa compozitorilor e acelaşi lucru, îmi place să le urmăresc, prin muzică, personalitatea, o anumită transparenţă sufletească. Există câţiva compozitori clasici, precum Stravinski, Şostakovici, Pärt care m-au marcat. În materie de muzică "pop", unul dintre muzicienii mei preferaţi este Joseph Byrd; graţie lui am dat de gustul sunetului electronic şi, de asemenea, am fost influenţat de Pink Floyd, mai ales în perioada de început, apoi am fost puternic impresionat de trupe precum Portishead şi Massive Attack. Dacă stau să mă gândesc, pot să spun că una dintre piesele care m-au atins cel mai tare este Paint it Black a celor de la Rolling Stones, şi datorită influenţelor indiene şi faptului că melodia este într-o gamă minoră. Şi eu prefer gamele minore.
Dan Söderqvist (foto: Jenny Eve van den Arend)
I.B.: Care sunt scriitorii tăi preferaţi?
D.S.: Îmi place să citesc multe lucruri. Sunt în afinitate cu poeţii începutului de secol XIX, spre exemplu, cu John Keats şi Percy Bysshe Shelley. Acele vremuri îmi par incitante şi tind să îi consider un fel de hippies ai epocii romantice. Îmi plac Jane Austen, Edith Wharton, Henry James, Virginia Woolf, Aldous Huxley şi Vladimir Nabokov. Iubesc literatura rusă, l-am citit pe Dostoievski în prima tinereţe şi apoi pe Cehov. Şi sunt fascinat de textele lui Shakespeare. Lista nu se opreşte aici, evident. Nu prea citesc autori contemporani, am rămas devotat clasicilor. Există totuşi o excepţie: Le Clezio.
I.B.: Ştiu că eşti o persoană cultivată şi preocupată de multe domenii culturale. În ce relaţii eşti cu arta, literatura şi muzica experimentale?
D.S.: Îmi plac toate artele şi am încercat să asamblez şi să corelez mai multe forme de artă în ceea ce numeam, prin anii '80, creaţii multi-media.
I.B.: Da, într-adevăr, a existat atunci o deschidere spre experienţe artistice de tip sinestezic.
D.S.: Fapt e că a fost o sinucidere comercială încercarea noastră de a pune artele în dialog pe scenă şi de a experimenta. În anii '87-'88 am făcut un spectacol, Driftwood, care era mai mult teatru decât muzică, şi în care ne-am folosit doar vocile şi elemente de sculptură în lemn. În acea perioadă începusem să facem muzică de teatru. Am făcut atunci o scenografie care acum poartă numele de ambianţă scenică.
Am avut noroc să lucrăm la Teatrul Dramatic Regal din Stockholm. Acolo l-am întâlnit pe unul dintre cei mai influenţi artişti din viaţa mea, designerul de costume şi scenograful Charles Koroly. De atunci am tot lucrat, fie împreună, fie separat, cu multe tipuri de materiale artistice şi cu multe medii şi mijloace de expresie. Am participat la producţii de film, expoziţii, spectacole de dans sau la creaţia de jocuri pe computer, ba chiar m-am implicat în muncă de cercetare şi pedagogie. Acum, căutările mele sunt mai ales în zona muzicii ambientale, îmi doresc să lucrez cu poezie şi să compun pentru noi tipuri de artă, să creez ceea ce eu numesc "cărţi ambientale". Am făcut deja una şi am editat-o şi lansat-o în 2009. E vorba de un poem al lui H.P. Lovecraft.
I.B.: Cât de inovativă ai zice că este muzica ta?
D.S.: Nu cine ştie ce, dacă e să pui problema în termeni strict muzicali. Cred totuşi, în anumite momente, că am fost sensibil la noutate şi am reuşit să fiu original. Am simţit şi eu pulsul momentului, am antenele mele. Cred că unul dintre punctele mele forte ca muzician este că am avut conceptual nişte idei insolite. Partenerul meu, Ingemar, a contribuit la muzica trupei cu inovaţii de ordin tehnic şi a dovedit multă inventivitate în procesarea materialelor computerizate. De asemenea, a adăugat apariţiilor noastre scenice, mostre de artă virtuală. În tot cazul cred că, în Scandinavia cel puţin, eu şi colaboratorii mei am fost consideraţi a fi în avangardă pentru că am lansat anumite idei, tehnici şi chiar genuri muzicale nu tocmai bătătorite. Am devansat cu câţiva ani evoluţia lucrurilor pe scena muzicală. Încă din anii '90 am sentimentul că n-a mai apărut nimic cu adevărat nou pe plan artistic, sunt doar repetiţii şi revitalizări ale unor idei vechi şi asta e valabil inclusiv în ce priveşte propria mea creaţie, desigur. Poate că mă înşel şi poate că acest fel de a vedea lucrurile e pur şi simplu un semn de îmbătrânire. Într-un anumit sens, albumul Presence e felul meu de a reinventa anii '80. Într-un alt proiect pe care l-am făcut cu vechiul meu tovarăş şi coleg de trupă RF Jan Ternald reinventăm anii noştri '60.
I.B.: Îmi place ce spui. Şi eu am realizat, de curând, că am tendinţa să îmi reformulez trecutul. Parcă se aşează altfel piesele în sinea mea, şi, cum trecutul e făcut din substanţa eterică din care sunt făcute şi reveriile, tentaţia de a-l transfigura e foarte mare. Spune-mi, care sunt trăsăturile distinctive ale muzicii tale?
D.S.: Cred că am un anumit timbru, personal, în tot ce fac, care e unul serios şi melancolic. Încerc să fiu autentic, să nu cad pradă unor tentaţii comerciale, ceea ce presupune un efort considerabil. Vreau ca muzica mea să fie umană, să sune uman, să aibă suflet, în pofida faptului că ţâşneşte din toate acele maşini... În fond ele sunt tot instrumente.
I.B.: Spune-mi trei calităţi estetice pe care le trebuie să le aibă o piesă de artă ca să te poată atinge.
D.S.: Rezonez cu o gamă largă de formule estetice, reacţia mea depinde în mare măsură şi de contextul în care au fost iniţiate. Bănuiesc că originalitatea e o calitate estetică şi o valorizez, desigur, sunt atât de multe imitaţii! Frumuseţea e un concept confuz şi foarte subiectiv... Arta trebuie să îmi producă reacţii empatice şi ar trebui să aibă o anumită calitate "morală".
I.B.: Ai un gen sau un stil favorit?
D.S.: Nu cred. Preferinţele mele s-au schimbat de-a lungul timpului. Am avut o perioadă lungă în care am ascultat muzică ambientală, dar de când am început să lucrez la Presence am revenit în forţă la muzica electronică a anilor 80, wave sau synth music, ca să fiu în ton şi în rezonanţă cu ceea ce s-a produs în genul în care sunt şi piesele semnate Twice a Man. Îmi place să simt că muzica are pasiune, nu sunt adeptul stilurilor prea intelectuale, academice sau "arty". Nu valorizez virtuozitatea tehnică atât de mult cât apreciez expresivitatea emoţională.
I.B.: Eşti un tip melancolic, Dan?
D.S.: Uneori, dar am avut norocul să am şi o doză bună de umor. Eu unul mă consider o caricatură de "tânăr furios".
Dan Söderqvist (foto: Anders Nord)
I.B.: Care este cea mai importantă experienţă sau realizare muzicală pentru tine?
D.S.: Probabil că nu este tocmai răspunsul la întrebarea ta, dar cred că sunt un ascultător sensibil. Încă de timpuriu, mi-a plăcut să ascult, nu doar muzică, ci şi sunetele din împrejurimi. E o experienţă savuroasă să asculţi activ mediul din care faci parte, şi nu mă refer doar la sunetele naturale ci şi la cele artificiale: motoare, trafic, rumoare... Pentru mine şi asta e tot muzică. Textura în sunete şi muzică a fost întotdeauna importantă, e ca pânza unui tablou. De asemenea caut o calitate "spirituală" în muzică, un fel de depăşire de sine şi un simţ al alterităţii. Nu ştiu s-o spun foarte bine... dar muzica e o cale spre transcendenţă, în tot cazul spre ieşirea din perimetrul eului şi un mijloc de purificare, o formă de meditaţie. Pe de altă parte, muzica se sprijină pe un anumit context social, care e important, mai ales dacă e să te gândeşti la genuri care au creat subculturi. Prin muzică participi la anumite mişcări sociale. Am asistat la concertele celor de la Mothers of Invention şi Pink Floyd şi ale lui Jimi Hendrix când eram adolescent şi au avut, realmente, un impact foarte puternic asupra mea. În ce priveşte realizările, sunt câteva momente când am simţit că se întâmplă ceva special: atunci când am creat partitura de chitară la The Rings of Saturn (Inelele lui Saturn) în formula Älgarnas Trädgård, când am cântat Modern Dada cu Cosmic Overdose şi cred că atunci când am elaborat întregul concept pentru Driftwood împreună cu partenerii mei de la Twice a Man.
I.B.: Te simţi împlinit ca artist? Dacă ai avea şansa să alegi din nou, ai lua-o pe acelaşi drum? Ai alege să fii muzician, vreau să spun...
D.S.: Nu, nu sunt satisfăcut sau împlinit. Am creat nişte lucruri de care sunt mândru, dar nu am să fiu niciodată împlinit ca artist. Să fiu compozitor sau muzician a fost fascinant, dar dacă, ipotetic, ar fi fost să o iau pe alt drum şi care ar fi fost, cel mai probabil, acela al cercetării în Ştiinţele Naturii, probabil că aş fi avut acelaşi sentiment de neîmplinire. Uneori am sentimentul că ar fi trebuit să mă implic mai mult în chestiuni de natură social-politică, dar e cam târziu acum pentru asta. Într-un anumit sens cred că muzica mea este una angajată politic. Mai ales ultimul album Twice a Man. Am trăit în turnul de fildeş foarte mult timp, dar, cu vârsta, încep să simt nevoia să iau atitudine şi să particip la schimbarea lumii şi a direcţiei în care aceasta se îndreaptă şi care nu e tocmai una bună.
I.B.: Ideile şi convingerile tale s-au schimbat mult, în timp?
D.S.: Nu neapărat, dacă te referi la concepţiile fundamentale. Nu vreau să dau o definiţie a modului meu de a gândi sau să-mi asum un crez anume. Am fost, de când mă ştiu, romantic. Şi o să îl citez acum pe Keats: "Nu sunt sigur de nimic în afară de puritatea iubirii din inimă şi de adevărul imaginaţiei".
I.B.: Total de-acord. Ai militat, vreodată, ca artist, pentru o cauză socială anume?
D.S.: Întotdeauna am susţinut drepturile omului şi am militat pentru echitate socială, dar implicarea mea politică, dacă vrei, a vizat cu precădere chestiuni care privesc protecţia mediului.
I.B.: Mi-ai spus că ai fost cândva un hippy. Care a fost motivul pentru care te-ai desprins de mişcare?
D.S.: Am renunţat la ceea ce însemna eticheta de hippiot: un anumit stil de viaţă şi vestimentar, un tip de muzică sau un anume tip de droguri. Dar sunt multe valori "hippy" la care subscriu şi acum: "make love, not war", de exemplu. În plan personal, a trebuit să renunţ la acest mod de viaţă, pentru că devenise o chestiune prea esoterică care viza o formă de călătorie interioară a cărei finalitate se vroia o stare de iluminare spirituală. Nu eram făcut pentru asta. În plus, eram total în dezacord cu direcţia în care o luase muzica pe la jumătatea anilor '70, cu acel stil încărcat intelectual care s-a metamorfozat în jazz-rock sau în mostre de rock simfonic. Aşadar, când a izbucnit mişcarea Punk în 1976, am reevaluat o grămadă de lucruri, mi-am tăiat părul cel lung şi, împreună cu Karl, am lansat la apă Cosmic Overdose.
I.B.: Mă bucur să o aud! Ştii că eu am o înclinaţie către punk şi o aversiune faţă de muzica progresivă şi intelectualistă. Şi nu mă dau în vânt nici după jazz.