Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

La Versailles erotica şi politica sînt legate între ele


Adina Diniţoiu, un interviu cu Anna Moretti, Michel Vergé-Franceschi

11.12.2015
Observator Cultural, noiembrie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Autorii volumului O istorie erotică a curţii de la Versailles (1661-1789) (Payot & Rivages, 2015 / Polirom, 2015, traducere de Nicolae Constantinescu) au fost prezenţi la Bucureşti, cu ocazia Tîrgului de Carte Gaudeamus, un eveniment organizat de Agenţia Universitară a Francofoniei, Imprimeria Arta Grafică şi Editura Polirom. Autorii au susţinut o conferinţă pe marginea cărţii şi au participat la lansarea versiunii româneşti a volumului sîmbătă, 21 noiembrie 2015, la Gaudeamus, ocazie cu care am stat de vorbă despre acest pasionant subiect.

 

Adina Diniţoiu: O istorie erotică a curţii de la Versailles este o carte captivantă, scrisă la patru mîini. Aşa cum arată, pare a se adresa unui public mai larg, nu este pentru un public specializat: aşadar, cum a fost ea scrisă?
Anna Moretti: Într-adevăr, e vorba de o carte pentru marele public, nu pentru specialişti, dar plecăm întotdeauna de la informaţii, documente, fapte atestate, folosim, de pildă, date pe care ni le oferă Memoriile lui Saint-Simon.

A.D.: Dar scrisorile pe care le reproduceţi în carte sînt autentice? De pildă, scrisoarea Mariei Antoaneta către contele de Fersen?
A.M.: De fapt, această scrisoare e singura inventată din carte, e o scrisoare romanţată, dar corespundea conceptului cărţii noastre, care doreşte să ofere o istorie a Versailles-ului după modelul uman: naştere, creştere, splendoare şi decădere. Însă mesajul final e că iubirea nu moare niciodată, fie ea platonică ori carnală, ea este mai importantă decît orice altceva. Specialiştii perioadei în care a trăit Maria Antoaneta nu au putut elucida, pînă în prezent, tipul de relaţie amoroasă pe care regina a întreţinut-o cu contele de Fersen.
Michel Vergé-Franceschi: Cartea e alcătuită din 10 capitole istorice, care respectă date istorice exacte: construirea castelului, decorarea lui (a se vedea Galeria Oglinzilor), modificările aduse în timp ş.a.m.d. Versailles e, după cum ştim, un castel celebru astăzi, cunoscut în toată lumea, şi extrem de vizitat de turişti. În interiorul acestor 10 capitole, ce reprezintă întrucîtva structura arhitecturală a castelului, se află viaţa acestui castel. Capitolele tratează, aşadar, aventuri amoroase care sînt aventuri reale: Ludovic al XIV-lea şi Mme de La Vallière, Ludovic al XIV-lea şi Mme de Montespan, Ludovic al XIV-lea şi Mme de Maintenon etc. Scrisoarea cu care se sfîrşeşte volumul, cea a Mariei Antoaneta - singura care nu le-a plăcut foarte mult editorilor, unor cititori -, este inventată de noi, dar cred că ea ar fi putut fi scrisă într-un mod asemănător de regină. Pentru că Maria Antoaneta, căsătorită de la 14 ani cu Ludovic al XVI-lea, suferă încă - la 21-22 de ani - de sterilitatea cuplului lor (cuplul regal!) şi cred că-i putem acorda dreptul la o iubire, fie şi fantasmată, pentru acest tînăr Fersen: ştim, de altfel, că deasupra camerei sale se afla camera lui Fersen, iar între cele două încăperi exista o scară secretă, un element care poate alimenta speculaţiile privind infidelitatea reginei (acuzate, în timpul procesului, inclusiv de amor safic, ba chiar şi de iubire incestuoasă pentru propriul său fiu de 10-12 ani!). Dar anecdote de tipul celei în care Ducele de Lanzun se ascunde sub patul în care fac amor Mme de Montespan şi Ludovic al XIV-lea ori povestea pierderii virginităţii domnişoarei de La Vallière în braţele lui Ludovic al XIV-lea sînt cît se poate de atestate (a se vedea Memoriile lui Saint- Simon).
A.M.: Am propus, într-adevăr, un concept de carte hibrid, original, care să fie pe gustul marelui public, şi care a întîmpinat, la început, o oarecare rezistenţă din partea editurii.
M V.-F.: Cînd vedem, de pildă, portretul lui Ludovic al XVI-lea realizat de Hyacinthe Rigaud, pe cînd regele avea 72 ani, avem senzaţia că e vorba de un personaj magnific, elegant, cu o mantie de culoarea azurului, brodată cu crini de aur, cu pantofi cu tocuri roşii ş.a.m.d. - însă adevărul e că, dincolo de podoabe, regele suferă, de pildă, de ani de zile de o supuraţie a maxilarului (datorată unei extracţii dentare - la vremea aceea, abia apăreau primii dentişti). Tabloul nu-ţi arată asemenea lucruri, el se opreşte la imaginea vizuală, nu poate reda, să zicem, mirosurile. Mme de Maintenon se căsătoreşte - alt fapt - cu regele la 47-48 de ani: în anul căsătoriei sale cu regele, ea notează că are dificultăţi de pronunţie din cauza pierderii dinţilor: "le son s'en est allé avec les dents"! În carte, detaliile realiste, veridice se combină, astfel, cu secvenţe romanţate, încadrate, grafic, în chenare. În spatele ima - ginii pictate, al splendorii, al portretelor regale, putem vedea - prin gaura cheii - adevărata faţă a lucrurilor: un Ludovic al XV-lea care suferă de vărsat, curtenii care părăsesc camera regelui bolnav cu batista la nas; în spatele draperiilor, urinau, întreţineau raporturi sexuale, nu existau toalete, săli de baie, doar pentru marile favorite, precum Mme du Barry ş.a.m.d. Cartea înfăţişează fără menajamente detaliile vieţii de curte a Versailles-ului în epoca lui de glorie şi apoi de decădere. Faţă de epoca noastră, Versailles-ul marilor regi ai Franţei se situează, la drept vorbind, într-o altă lume, a lipsei de igienă şi a mirosurilor respingătoare - imaginaţi-vă viaţa care se desfăşura în interiorul castelului, cu toate dificultăţile epocii respective, lipsa apei curente şi a încălzirii (în două ierni, e atestat, vinul a îngheţat în carafele regelui la Versailles!). Erau -15, -16 grade în interiorul castelului! În plus, toate acele femei frumoase de la curte nu purtau, în epocă, desuuri, aşa încît atunci cînd, în cronica din Le Figaro, s-a vorbit despre cartea noastră ca despre "une histoire au ras de la culotte", a fost scăpat din vedere faptul că, pe vremea aceea, nu se purtau chiloţi! (rîde).

A.D.: O întrebare pentru Anna Moretti, apropo de această istorie a feminităţii, de care vă ocupaţi: aceste mari figuri feminine care se băteau pentru atenţia, favorurile regelui aveau cu adevărat putere în epocă, puteau fi ele uneori mai puternice decît regele însuşi?
A.M.: Depinde foarte mult de epocă. În vremea lui Ludovic al XIV-lea, femeile aveau mult mai puţină influenţă, putere decît în vremea lui Ludovic al XV-lea. Domnia lui Ludovic al XIV-lea se face conform dictonului "Rex lex" ("Regele este legea"), regele era cel care lua deciziile, împreună cu cîţiva consilieri, precum Colbert (care era un excelent ministru, de altfel - dar pe care nu l-a ascultat cînd a decis să mute curtea de la Luvru la Versailles). Femeile erau, desigur, influente, pentru că puteau să transmită un mesaj în pat ori să ceară un favor pentru cineva în momentele de intimitate etc., dar ele au jucat un rol mai important în vremea lui Ludovic al XV-lea. Toată lumea ştie că Mme de Pompadour a fost foarte influentă sub Ludovic al XV-lea, că ea putea numi ori dizgraţia miniştrii, la fel Mme du Barry, care era o femeie de condiţie foarte modestă, fără educaţie. Dar Ludovic al XV-lea a avut foarte multe amante, în schimb nu asculta decît de două sau trei dintre ele. Mme de Pompadour era cea care alegea, de fapt, amantele regelui, ea a înfiinţat Parc-aux-Cerfs, unde îi aducea regelui tinere virgine de 14-15 ani (pentru că ea nu mai putea întreţine relaţii sexuale din pricina unor probleme ginecologice) -, dar alegea intenţionat fete foarte tinere şi lipsite de experienţă, "des filles de passage", care să nu reţină atenţia regelui mai mult de o noapte. În felul acesta, ea controla jocul şi îşi păstra influenţa asupra regelui. Ludovic al XVI-lea, în schimb, nu a avut amante, el a avut, de altfel, dificultăţi cu propria lui soţie, Maria Antoaneta - lucru care nu a împiedicat opinia publică s-o acuze pe regină (pe nedrept) de decăderea monarhiei franceze (cheltuieli nemăsurate, descendenţă îndelung aşteptată, dezmăţ etc.). Femeile erau mereu cele vinovate, în cele din urmă...

A.D.: Dar Mme de Maintenon nu a fost atît de influentă pe cît se spune, pe lîngă Ludovic al XIV-lea? Care sînt legăturile ei cu celebra curtezană Ninon de Lenclos, despre care aţi scris deja o carte?
M V.-F.: Mme de Maintenon ştia să-l asculte, legătura lor a fost de lungă durată, 40 de ani, şi de regulă, un om cu care convieţuieşti ani de zile ajunge să aibă o influenţă asupra ta. Nu a fost însă la fel de influentă ca Mme de Pompadour în vremea lui Ludovic al XV-lea, care era un fel de ministru al Culturii. Pe de altă parte, imaginea de bigotă a lui Mme de Maintenon nu e atît de reală - a avut o tinereţe destul de misterioasă şi de picantă, ca soţie şi apoi văduvă a lui Scarron, bună prietenă cu, şi iniţiată, pare-se, în viaţa erotică de celebra libertină Ninon de Lenclos şi de Villarceaux (un ménage à trois). Căsătoria cu Scarron a salvat-o de sărăcie pe Françoise d'Aubigné, viitoarea Mme de Maintenon, dar rămasă văduvă şi plină de datorii, nu avea decît două posibilităţi: fie să meargă la mănăstire, fie să devină o curtezană. A ales, pare-se, cea de-a doua variantă, în cartierul Marais, în compania lui Ninon de Lenclos. Iar Ninon de Lenclos a fost formată, la rîndul ei, de o altă mare curtezană, Marion Delorme, marea curtezană a epocii lui Ludovic al XIII-lea şi a lui Richelieu (era instalată în rue des Trois Pavillons, într-un luxos hôtel particulier), la doi paşi de Place des Voges. Françoise d'Aubigné ajunge eleva lui Ninon de Lenclos la vîrsta de 14 ani, ea împarte camera cu Ninon vreme de şase luni, iar primul ei amant este Richelieu, care avea pe atunci 55 de ani, cel care i-a asigurat, de altfel, o rentă pe viaţă. O experienţă sexuală şi amoroasă cu care l-a "ţinut" pe rege foarte mulţi ani. Strada aceasta are, aşadar, renumele unei străzi care formează curtezane de haut vol, metrese ale marii nobilimi, o serie de curtezane care traversează secolul. Altfel, ei îi datorăm pensionatul pentru educarea tinerelor domnişoare de condiţie bună, dar sărace de la Saint-Cyr.

A.D.: În ce măsură o istorie erotică a Versailles-ului poate fi şi o istorie politică? Erotica şi politica sînt legate între ele, în acest caz, sau istoria erotică e o istorie alternativă a Versailles-ului?
A.M.: Da, cele două sînt legate, avem de-a face cu femei care au influenţat politica acestor regi. Virilitatea omului aflat la putere e foarte importantă, e chiar un semn al acestei puteri. Virilitatea şi puterea sînt legate între ele, Ludovic al XIV-lea a avut nenumărate amante, la fel şi Ludovic al XV-lea, cu deosebirea că cel din urmă a fost prea generos cu amantele, cheltuia foarte mult cu ele şi monarhia era deja decadentă; Ludovic al XVI-lea a fost singurul fidel, dar el era suspectat de impotenţă, a avut dificultăţi şi cu Maria Antoaneta, soţia lui.
M V.-F.: Puterea e un termen la plural, de fapt e vorba de puteri, incluzînd putere financiară, economică, universitară etc. În ce-l priveşte pe rege, puterea fascinează şi stimulează sexualitatea, Ludovic al XIV-lea, care a fost supranumit "cel mare" ("Louis le Grand"), a avut o sexualitate debordantă, foarte multe amante şi zeci de copii ilegitimi. Cuvîntul "puissance" e, în fond, acelaşi, el desemnează puterea regală, economică, financiară, dar şi virilitatea. Ludovic al XV-lea, în schimb, a fost supranumit "le bien aimé", iar apoi "le mal aimé", pentru că, în cazul lui, excesul de virilitate se transformă în dezmăţ şi cheltuieli excesive, în depravare (vezi Parc-aux-Cerfs, tinerele de 14-15 ani pe care le aducea Mme de Pompadour pentru Ludovic al XV-lea echivalează cu ceea ce numim azi pedofilie!). Acest uzaj prost înţeles al sexualităţii discreditează imaginea monarhiei, care va atinge apogeul discreditării, după cum ştim, în vremea lui Ludovic al XVI-lea.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer