18.12.2015
Pe Roxana Fânaţă şi Robert Nagy i-am cunoscut în vara lui 2015, în cadrul Galactoria, pe parcursul examenelor de absolvire a Universităţii "Babeş Bolyai", Facultatea de Teatru şi Televiziune, clasa prof. univ.dr Miriam Cuibus, asistenţi Cătălin Codreanu, Cristian Grosu, Raluca Lupan. La început au fost discuţiile despre "câte în lună şi în stele" legat de teatru, de conexiunile dintre scenă, viaţă şi alte arte. Apoi, i-am văzut cum merg concret spre o zonă de investigare a corporalităţii, prin crearea, împreună cu Alexandra Felseghi şi Melinda Jakab, a spectacolului Eteroclit, care cred că e unul din acele produse artistice cu destin. Pentru că am convingerea că Robert şi Roxana fac parte din acea categorie de tineri artişti care îşi tratează cu seriozitate drumul pe care merg şi se raportează cu respect la propriul talent, mi-am zis că e bine să fie auziţi de cât mai multă lume.


Gina Şerbănescu: Ce v-a îndreptat pe calea actoriei? Ce a declanşat dorinţa de a urma acest drum?
Roxana Fânaţă: Când eram mică, eram mereu întrebată dacă sunt supărată, dat fiind faptul că eram tăcută şi retrasă. Desigur că nu eram supărată sau tristă, ci pur şi simplu îmi plăcea să privesc şi să observ oamenii. Dorinţa de a urma calea actoriei a avut, într-un fel, un parcurs firesc, fiind pasionată încă de la vârste fragede de diverse arte: pictură, muzică, ceramică, dar şi de sport. Nu am excelat la nivel de performanţă în niciunul dintre aceste domenii, dar ulterior mi-am dat seama că aveam nevoie să gust câte puţin din fiecare, în speranţa de a urma calea actoriei.
Robert Nagy: Cred cu tărie că, în ceea ce mă priveşte, destinul a fost cel care a hotărât pentru mine. Iniţial mama îşi dorea să mă vadă un mare balerin, motiv pentru care, în clasa a VIII-a, am fost transferat la Liceul de Coregrafie din Cluj-Napoca. Era greu de crezut că voi putea recupera într-un an de zile o muncă atât de grea şi de intensă. Lucrurile au fost puţin diferite. Pas cu pas, am reuşit să asimilez principalele noţiuni ale baletului clasic, însă nu era suficient. La sfârşitul clasei a VIII-a am decis că ar fi mai bine să mă transfer la secţia de teatru. Nu prea ştiam ce înseamnă sau ce se întâmplă acolo, ştiam doar că acolo vreau să fiu. Au urmat, aşadar, patru ani la Liceul de Coregrafie şi Artă Dramatică după care mi-am dat seama că asta vreau sa fac şi că asta mă face fericit.


G.Ş.: Aţi absolvit facultatea în 2015. Povestiţi-mi despre cum v-a modelat / transformat facultatea şi despre oamenii care au contribuit la acest proces.
R.F.: Cei trei ani de facultate au reprezentat un univers cu totul nou, pe care, înainte, doar îl speram. Cred că mereu mă voi întoarce la anii de studenţie, la vorbele şi gândurile profesorilor. Am absolvit în 2015 la clasa doamnei Miriam Cuibus, asistenţi Cătălin Codreanu, Cristian Grosu şi Raluca Lupan. Încă din prima zi în care i-am văzut pe toţi cei patru profesori împreună, am avut sentimentul că sunt în locul potrivit. În anii facultăţii timpul trece extrem de repede şi, din păcate, nu apucăm să ne dăm seama de tot ceea ce se întâmplă şi ni se întâmplă abia mai târziu. Pe lângă lecţiile de actorie, am primit multe lecţii de viaţă, ceea ce mi se pare minunat. Facultatea de actorie este una cu totul şi cu totul specială. Şi totuşi, oricâte poveşti s-ar spune sau câte detalii s-ar da despre ce înseamnă această facultate, atâta vreme cât nu ai încercat, nu ai cum să înţelegi în profunzime.
R.N.: Odată intrat în facultate, lucrurile se schimbă de la o oră la alta. Treci prin stări contradictorii de la un minut la celălalt şi te joci cu tine însuţi de la o secundă la cealaltă. Toate aceste tranziţii contribuie la transformarea ta ca persoană şi ajungi să-ţi dai seama de la o zi la alta că ceva se schimbă în tine atât fizic cât şi psihic. Personal cred că mi-am atins ţintele din timpul studiilor. Pe lângă studiul de la clasă asupra diferitelor teme, profesorii noştri ne-au mai învăţat câteva lucruri esenţiale: răbdare, atenţia la detalii, am învăţat să ascult la modul real oamenii din jurul meu, să privesc altfel, să simt altfel lucrurile... Până la urmă, orice fel de facultate te transformă într-o anumită măsură, depinde de cât şi cum vrei să te transforme. Întotdeauna am mers pe mâna profesorilor mei fără să mă îndoiesc o clipă că sunt pe drumul cel bun. Fiecare profesor contribuie într-un fel sau altul la dezvoltarea studentului. Unul este cel care îţi ghidează drumul, altul te trage de mânecă atunci când te abaţi de la drum, celălalt te motivează, iar altul te stârneşte să fii mai bun decât ceilalţi. Astfel în fiecare zi te schimbi, te transformi, te maturizezi.


G.Ş.: Spre ce tip de teatru vă vedeţi mergând, care ar fi zona estetică în care vă simţiţi cel mai bine?
R.F.: Aflându-mă la început de drum, e firesc să îmi doresc să experimentez diversitatea, să descopăr mereu şi mereu ceva nou. Momentan, simt nevoia să caut cât mai mult în zona corporalităţii în teatru, să înţeleg din ce în ce mai bine cum reuşeşti să te exprimi, să transmiţi emoţia atunci când nu ai cuvântul la dispoziţie.
R.N.: Teatrul-dans. Pentru mine este cel mai sublim mod de a te exprima. De ce? Pentru că este o continuă căutare a formelor corpului în spaţiu, fiecare formă este legată de mişcare, iar fiecare mişcare are o formă a ei. Corpul se exprimă fără să vorbească.


G.Ş.: Jucaţi des spectacolul Eteroclit pe care l-aţi creat în regia Alexandrei Felseghi şi sub coordonarea coregrafică a Melindei Jakab. Cum aţi ales calea teatrului-dans, a acestei forme de corporalitate şi expresie? Am dori să ştim cât mai multe de la voi despre naşterea acestui spectacol, dar şi despre devenirea lui.
R.F.: Pe amândoi ne-a atras această formă de expresie încă de la începutul facultăţii, însă nu am ştiut cum să materializăm acest impuls decât spre sfârşitul anului III. Robert m-a întrebat dacă nu aş vrea să facem un spectacol de teatru-dans, iar eu am răspuns "Vreau!". Apoi, mai multe seri la rând ne-am gândit la un subiect, o temă. Am ales să prezentăm relaţia de cuplu, însă nu aveam un schelet al ideilor foarte bine conturat, drept pentru care lucrurile se schimbau de la o repetiţie la alta. Am început să lucrăm cu Melinda Jakab, care a intuit perfect felul în care speram şi ne doream să prindă formă acest spectacol, deşi pe atunci i se potrivea mai degrabă conceptul de "experiment". Nu după mult timp am intrat în compania independentă de teatru şi film Create.Act.Enjoy unde, datorită Alexandrei Felseghi şi, desigur, în continuare, alături de Melinda Jakab, am reuşit să realizăm conturul final al spectacolului Eteroclit. Deşi totul a pornit de la doi studenţi ce aveau o dorinţă pe care nu prea ştiau cum să o gestioneze, se pare că totul s-a potrivit de minune, lucrurile s-au îmbinat armonios şi astfel s-a născut acest copilaş de care încercăm să avem mare grijă.
R.N.: Eu şi Roxana am descoperit la un moment dat că avem aceeaşi pasiune legată de expresie, dans şi corporalitate motiv pentru care am hotărât într-o zi să încercăm să dăm naştere unui spectacol care să ne reprezinte. Şi ce alt spectacol care să ne reprezinte am fi putut face decât unul care să îmbine şi teatrul şi dansul? Ne-am gândit la ce am vrea să facem, la ce ne frământă, ce vrem să arătăm şi cu ajutorul Melindei Jakab şi al Alexandrei Felseghi am reuşit să punem în mişcare dorinţa noastră. Având în vedere că în spectacolul nostru este vorba despre doi oameni care ajung să se întâlnească şi să se îndrăgostească am luat pas cu pas etapele prin care trece un cuplu obişnuit. Până la urmă s-a născut un spectacol care îmbină ludicul, absurdul şi suprarealismul.


G.Ş.: Cum vă proiectaţi viitorul carierei voastre? Aveţi anumite roluri la care visaţi? Vă gândiţi să mergeţi şi în zona filmului?
R.F.: Visez să joc acele roluri care aduc odată cu ele acea atmosferă magică, şi într-un fel trecută, uşor uitată. Am impresia că oamenii au uitat de sentimentul unic pe care îl trăieşti atunci când pleci de la un spectacol de teatru cu senzaţia de zbor. În orice caz, cel mai mult îmi doresc să joc. Dar dacă am o stea norocoasă, înseamnă că voi avea parte şi de personaje minunate, cu multă poftă de joc şi joacă.
În ceea ce priveşte zona filmului, tot ce pot să spun e că, deocamdată am gustat foarte puţin din tot ceea ce înseamnă arta filmului. Nu mă pasionează în mod special, dar cu siguranţă nu aş refuza propuneri venite din această direcţie. Cum am spus şi mai devreme, îmi doresc să lucrez cât mai mult, să cunosc, să înţeleg, să simt, mai ales pentru că trăiesc cu senzaţia că nu ştiu mai nimic...
R.N.: Mi-aş dori să fiu recunoscut în viitor mai mult ca dansator decât ca actor ceea ce este destul de bizar având în vedere că am terminat actoria, însă lucrurile pe parcurs se schimbă. Iubirea pentru dans şi iubirea pentru teatru sunt două lucruri pe care nu le pot separa. Cred într-un teatru al formelor, al imaginilor şi al fizicalităţii. Cred că un rol care mi-ar plăcea mult ar fi acela a lui Rudolf Nureyev. Asta în cazul în care s-ar pune în scenă o dramatizare după viaţa acestuia. În ce priveşte filmul aş putea spune că nu am încercat încă această zonă, dar evident că nu aş refuza.


G.Ş.: Ce alte arte vă ajută să vă dezvoltaţi?
R.F.: Pictura. Îmi place să pictez. Recent, pictam un tablou şi din greşeală am trasat o dungă într-un loc total nepotrivit. Mi-am dat seama că nu am cum să mă prefac că acea dungă nu e acolo, deci am încercat să fac în aşa fel ca acel "accident" să se integreze în întreg. Apoi, m-am gândit că e la fel şi în teatru. Partea simpatică a fost faptul că prin încercarea de a integra "accidentul", pictura a devenit mai interesantă. Uneori greşelile ajută, au şi ele rostul lor, poate că nici măcar nu sunt întâmplătoare. Apoi, m-am gândit că e la fel şi în teatru.
R.N.: Pictură, fotografie. Pentru mine lucrurile încep de la exterior spre interior.


G.Ş.: Aveţi un model, există cineva (pe care îl cunoaşteţi personal sau nu, din aceste vremuri sau din altele) care şi-a pus amprenta asupra personalităţii voastre?
R.F.: Doamna Miriam Cuibus şi-a pus cu siguranţă amprenta asupra mea, iar pentru asta nu pot decât să mulţumesc. Mi-aş fi dorit să îl cunosc pe Jerzy Grotowski, dar m-am născut la exact 60 de ani de la primul său scâncet. Isadora Duncan... Aş fi vrut să o văd dansând. Ryszard Cieslak.
R.N.: Nu aş putea spune în mod special că şi-a lăsat amprenta asupra mea, însă mă inspir din modul în care lucra Pina Bausch şi mă interesează tot ceea ce este legat de Rudolf Nureyev.

G.Ş.: Vă vedeţi rămânând în Cluj, sau vă gândiţi să fiţi actori în alt spaţiu?
R.F.: Nu ştiu ce să spun... Îmi place Clujul. Îmi place şi să călătoresc. De curând am fost la Târgovişte pentru un spectacol de teatru-dans, 3 ore după miezul nopţii în regia domnului Mihai Măniuţiu şi în coregrafia Andreei Gavriliu. Îmi doresc să am experienţe asemănătoare şi în alte locuri. Aşa că deocamdată nu mă gândesc foarte mult la ce va fi în viitor, ci încerc să fiu conştientă de toate oportunităţile ce mi se ivesc în cale.
R.N.: Da, cred că aici e locul meu. Asta am simţit-o încă de când am venit pentru prima dată la Cluj.


G.Ş.: Ce planuri aveţi pentru următoarea perioadă?
R.F.: Momentan, cel mai important plan ar fi să reuşim să plecăm cu spectacolul Eteroclit într-un turneu prin ţară şi de asemenea la diferite festivaluri.
R.N.: Principalul meu plan este acela de a juca cât mai mult. De a mă juca cât mai mult.

foto: Alin Barbir şi Cristian Wunderlich.

0 comentarii

Publicitate

Sus