Importanţa crucială a insignifianţei

Suntem în postul Crăciunului şi, cu smerenie, aş vrea să dau voce, traducând, aici, spusa unui păstor de suflete de care sunt ataşat aproape filial, pe o temă care ar trebui să ne preocupe ceva mai mult...
Am cunoscut un număr de oameni importanţi, sau binecunoscuţi - mulţi dintre ei, dar nu exclusiv, cărturari şi universitari - şi, fără s-o merit, m-am bucurat în viaţă de oportunităţi care m-au uluit. Niciodată nu am deţinut eu însumi o poziţie de mare ţinută şi nici nu m-am bucurat de aclamaţiile altora. Cu toate acestea, ca fiecare, am avut destule dăţi când a trebuit să rezist dorinţei păcătoase de a deveni cineva de seamă sau fantezia de a mă imagina cumva important pe baza spuselor celor pe care i-am întâlnit, datorită misterioasei bogăţii ori a inexplicabilei diversităţi a experienţelor mele de viaţă.

Când îmi investighez propria psihologie cu necruţătoare obiectivitate şi cu onestitate, văd - prin prisma propriei slăbiciuni - înţelepciunea cea limpede a mai sus menţionatului citat din Sf. Apostol Pavel. Dacă ne centrăm atenţia pe importanţa celorlalţi, uitând propriile tentaţii şi propria îmbunătăţire, putem acta în afara gloriei celei deşarte şi, fără egoism, putem evada dincolo de mândrie şi de păcatul centrării pe sine. Astfel, putem împlini ceea ce, altfel, este imposibil în această viaţă.

Într-adevăr, în cotidian şi, fireşte, în viaţa duhovnicească, nimic nu este mai de folos pentru succes şi fericire, ori pentru transformare spirituală şi restaurarea omului, decât realizarea insignifianţei noastre: cât de decăzuţi suntem din pricina păcatelor şi imperfecţiunilor pe care trebuie să le regretăm, fireşte, devreme ce ne aneantizează. Într-adevăr, înţelegerea importanţei cruciale a lipsei proprii de importanţă este cea care, în ultimă instanţă, ne conferă bucurie şi viaţă adevărată pe pământ, în slujba celorlalţi, care ne pregăteşte pentru viaţa cea viitoare. Mântuirea, aşa cum ne învaţă Sfânta Scriptură şi tradiţia patristică, vine către cei ce, văzând propria lor neimportanţă, sunt în stare să transfere importanţă altora şi, astfel, servindu-i pe cei astfel văzuţi drept superiori lor, exultă în propria-le umilinţă. Astfel, se mântuie pre sine prin iubire pentru fraţii şi surorile lor, eliberându-se de egoism şi mândrie interioară, de vreme ce acestea două sunt adevăraţi inamici ale restituirii omului căzut către statutul pierdut de fii ai Domnului.

Lăsând deoparte aceste câştiguri superioare, o realizare şi o creştere întru propria noastră insignifianţă schimbă lumea în care trăim în chipuri simple, dar semnificative. Aceasta este mai cu seamă adevărat în viaţa Bisericii. În loc de învăţători, devenim învăţăcei. Şi, fiind învăţăcei, dobândim cunoaştere adevărată, trecând celorlalţi fructele acelei noi cunoaşteri. În această transmitere, devenim slujitori, atribuindu-I lui, şi extrăgând din Hristos Însuşi toate câte le predăm. Învăţăm pe alţii, deci, nu ca profesori, ci ca slujitori ai Învăţătorului.

Astăzi, din nefericire, putem vedea o tendinţă aproape universală printre cei ce au încă a învăţa noţiuni elementare despre credinţă, şi care sunt decenii depărtare de maturitatea spirituală. În ce constă tendinţa aceasta? Ei cultivă în sine un sens al propriei importanţe, zbătîndu-se prosteşte să devină importanţi: profesori fără cunoaştere şi experţi fără experienţă. Mai înainte de a fi trăit în credinţă, atari oameni "importanţi" încep să citească (şi, dacă pot, să scrie) cărţi, căutând recunoaştere, publicitându-şi "cunoaşterea", instaurându-se drept critici ai Credinţei. Să recunoaştem, unii dintre ei (dar puţini de tot, ca să fim sinceri până la capăt) sunt educaţi şi isteţi; cu toate acestea, nu sunt teodidacţi (i.e. educaţi de Domnul). Ideile lor, manufacturate în lumea unei teologii a lecturii superficiale şi amatoristice a Sfinţilor Părinţi şi a Sfintei Tradiţii, nu decurg de la Învăţătorul însuşi şi dintr-un curriculum divin de umilitate, obedienţă, căinţă şi iubire, ci din ego-urile proprii. Mai cu seamă de când cu Internetul, a apărut o generaţie de diletanţi într-ale cărturăriei şi de farseuri asini, formaţi în lumea profană de către parascovenii precum Wikipedia şi, în lumea cunoaşterii ortodoxe, de OrthodoxWiki. Aceste surse dubioase, amestecând cunoaşterea cu rumori şi bârfe, ba chiar, în unele cazuri, de-a dreptul cu prostii pasate drept comentariu cărturăresc, sunt înrădăcinate în şi derivă din noţiunea potrivit căreia opinia sau gândirea orişicui sunt purtătoare de semnificaţie şi expertiza este domeniul celui mai vocal. Sunt recunoscuţi drept autorităţi unii care nici nu studiază nici nu lucrează. Au, deci, timp să-şi plimbe opiniile personale pe platforma mondială cea mai amplă pentru promovarea a orice, de la viziunea genuină la idioţenie. În această epocă, a unui "Speaker's Corner" dintr-un "Hyde Park" digital, Internetul şi auto-proclamarea profesorială sugrumă peer-review (certificarea opiniei cuiva, exprimată de către experţi recunoscuţi dintr-un domeniu), excelenţa, înţelepciunea experienţei şi, vizavi de Ortodoxie, autoritatea învăţăturii din lăuntrul minţii Învăţătorului, deci dintr-o stare de iluminare.

Mai înainte ca lunatecii aceştia să-şi fi apropriat internetul, aroganţa şi auto-promovarea erau considerate sociopate în origine şi manifestări, de nu cumva o trăsătură a unei psihopatii, de-a dreptul. În lumea academică, cei mai cunoscuţi gânditori şi savanţi nu se auto-proclamau ca experţi, ci, dimpotrivă, se simţeau stânjeniţi când le era atribuită o atare expertiză. Cele mai rafinate minţi pe care le-am întâlnit în viaţa mea îngânau, cu toatele, mantra universală a adevăratului savant: "Cu cât învăţ mai mult, cu atât sunt mai conştient de cât de puţine ştiu."

În domeniul spiritual, în această vârstă a ecumenismului apăsat, care presupune că oamenii, iar nu adevărul sau Dumnezeu, îi vor uni pe credincioşi; când teologii sfidează şi îi critică pe Părinţi şi pe sfinţi; când dizertaţii (dacă se poate aplica acest distins titlu lucrărilor vrednice de milă ce aduc, pe alocuri, titlul de doctor, cel care, odinioară, era distins şi onorant) pot fi picate dacă nu se angajează în hermeneutici ale dubiului şi în sfidări cinice ale oricărei autorităţi, Internetul are adepţi pe măsură. Dusă e învăţătura pioasă, care este astăzi luată în derâdere ca muncă a celor doar pe jumătate inteligenţi. Aroganţa mediocrităţii , impunând standardele cărturăreşti, a pavat calea aşa-zisei teologiei non-pioase. În fiecare din aceste instanţe, când nu este corect politic să chestionezi IQ-ul şi abilităţile reale ale experţilor de astăzi, am îngăduit importanţei de sine şi auto-promovării să ocupe purulent şi fără sens, dar pretins-important, locul a cam tot ce se vede azi în media, în lumea academică, în scriitura religioasă teologică, dar şi de popularizare.

Citesc, de pildă, cărţi despre Ortodoxie care sunt lăudate drept texte noi şi, vezi bine, definitive, când ele nu sunt decât afirmaţii compromise, făcute de câtre indivizi ce-şi doresc să fie importanţi, căutând cu disperare faimă lumească şi atenţie. În sine, atari lucrări nu au absolut nicio importanţă. Nu transmit nimic substanţial şi le lipseşte singurul lucru necesar: o conştiinţă a cât de importantă este insignifianţa celor ce scriu în spiritul şi în numele Învăţătorului, de dragul celorlalţi.

Şi iată cum vedem, în numele aceleiaşi Ortodoxii, care clamează continuitatea cu biserica pe care Hristos a stabilit-o, vorbindu-se despre unitatea oficializată cu orice costuri şi potrivit voinţei umane, cu relevanţă doar pentru lume şi, ca s-o spunem pe cea dreaptă, o plecăciune făcută importanţei de sine (...) În serviciul lui Hristos şi al Ortodoxiei, trebuie să căutăm neimportanţa a tot ceea ce facem; să găsim relevanţă în neînsemnătatea noastră în lumea influenţei şi a autorităţii religioase; să găsim importanţa proprie în această ştergere de sine şi în kenoza spirituală prin umilitate, supunere, ispăşire şi iubire de aproapele; în fine, să predăm în felurite chipuri de natură să nu umbrească pe Învăţătorul, să instruiască fără a oblitera importanţa Sfinţilor Părinţi şi să studieze ca unii care nu ştiu nimic, iar nu ca aceia a căror evidentă ignoranţă am pus-o în lumină mai devreme (căci prostul se poate îndoi, în vreme ce omul înţelept ştie cum să creadă). Şi, în această venire la credinţă, aşa cum am argumentat, trebuie să avem dinaintea noastră o conştiinţă constantă şi inexorabilă a importanţei de netăgăduit a insignifianţei noastre.