Will Grayson, Will Grayson

Cărţile lui John Green au fost publicate în peste douăzeci de limbi şi figurează constant în topul celor mai bine vândute titluri al publicaţiei New York Times. Foarte activ şi pe platformele virtuale, John Green a creat, împreună cu fratele său, Brotherhood 2.0, cel mai popular proiect video online, accesat pe YouTube de peste 30 de milioane de fani Nerdfighter din întreaga lume. De acelaşi autor, la Editura Trei au apărut: Sub aceeaşi stea, Oraşe de hârtie, Căutând-o pe Alaska, Fulgi de iubire şi De 19 ori Katherine.

David Levithan (n. 1972) este un autor prolific şi editor de literatură pentru adolescenţi. Prima sa carte, Boy Meets Boy, a apărut în 2003 şi a fost urmată de numeroase romane şi volume de povestiri. De acelaşi autor, la Editura Trei, a apărut romanul Zi după zi.

Într-o seară îngheţată, în cel mai neaşteptat loc din Chicago, doi adolescenţi - având amândoi numele de Will Grayson - sunt pe cale să-şi intersecteze paşii. Pe măsură ce lumile lor intră în coliziune şi se împletesc, cei doi Will Grayson descoperă că viaţa îi poartă în direcţii noi şi surprinzătoare: aventuri romantice şi punerea în scenă a celui mai de succes musical din istoria liceului.

Amuzantă, dinamică şi emoţionantă, "coproducţia" semnată de John Green şi David Levithan debordează de sensibilitate şi umor - un regal pentru fanii din întreaga lume!

Will Grayson, Will Grayson a intrat direct pe locul 3 în lista de bestseller young fiction a New York Times, fiind prima carte cu personaje gay inclusă vreodată în listă.

O poveste plină de adrenalină despre iubirea adolescentină, revoltă, furie, suferinţă şi prietenie, condimentată cu doze generoase de comedie. (Booklist)

Rezultatul colaborării dintre doi maeştri ai literaturii pentru adolescenţi: un roman savuros. (School Library Journal)

O poveste de dragoste efervescentă, care îmbină magistral situaţiile ridicole cu cele realiste. (Kirkus Review)


Când eram mic, taică-miu avea o vorbă: "Will, poţi să-ţi alegi prietenii, poţi să-ţi ştergi mucii, da' nu poţi să le ştergi lor mucii". La opt ani, mie asta mi se părea o observaţie destul de perspicace, dar se pare că e greşită din câteva puncte de vedere. În primul rând, faza asta cu alegerea prietenilor e imposibilă, altfel n-aş fi ajuns să mă pricopsesc cu Tiny Cooper.

Tiny Cooper nu e cel mai gay om din lume şi nici cel mai gras om din lume, dar eu cred că s-ar putea să fie cel mai gras om din lume care e supermega gay şi, invers, cel mai gay om din lume care e supermega gras. Tiny e cel mai bun prieten al meu încă din clasa a cincea, în afară de tot semestrul trecut, când el a fost prea ocupat să-şi cultive vocaţia de a fi pe invers, iar eu am fost prea ocupat să-mi fac pentru prima oară în viaţa mea un Grup de Prieteni mai de Doamne-ajută, care până la urmă au sfârşit prin a Nu Mai Vorbi Niciodată cu Mine, din cauza a două mici abateri:

1. După ce nu ştiu ce membru din consiliul de conducere al şcolii a făcut ditamai scandalul în vestiar din cauza tipilor gay, eu m-am băgat să-i iau apărarea lui Tiny Cooper, că e dreptul lui să fie şi gigant (şi, prin urmare, cel mai bun apărător din echipa noastră jalnică de fotbal), şi gay. Atâta că am făcut asta printr-o scrisoare trimisă la ziarul şcolii pe care, idiot cum sunt, am şi semnat-o.

2. Era un tip, Clint, în Grupul de Prieteni, care s-a apucat să vorbească la prânz despre scrisoare şi, în timp ce vorbea despre ea, m-a făcut clănţău, da' eu nici măcar nu ştiam ce e aia clănţău şi întrebam "Cum adică?" După care m-a făcut iar clănţău, punct în care i-am zis lui Clint să se ducă undeva, mi-am luat tava şi am plecat.

Ceea ce, practic, înseamnă că eu am părăsit Grupul de Prieteni, chiar dacă mă simţeam fix pe dos. Acum, ca să fiu sincer, niciunul dintre ei nu a părut vreodată să mă placă, dar erau pe-acolo, ceea ce nu-i chiar degeaba. Şi acum nu mai sunt pe-aici, lipsindu-mă de orice fel de companie socială.

Asta dacă nu-l punem la socoteală pe Tiny. Ceea ce bănuiesc că nu trebuie să fac.

Şi la numai câteva săptămâni după vacanţa de Crăciun dintr-a unşpea, stau în Banca Mea din sala de introducere în analiză, când apare Tiny unduindu-se cu tricoul lui de fotbal îndesat în pantaloni, chiar dacă sezonul de fotbal s-a terminat demult. În fiecare zi, Tiny reuşeşte în mod miraculos să se înghesuie lângă mine în bancă la ora de introducere în analiză şi, în fiecare zi, eu mă minunez cum poate să facă asta.

Aşa că Tiny reuşeşte să se aşeze pe scaunul lui, eu sunt oarecum uimit, după care se întoarce spre mine şi-mi şopteşte clar, pentru că, în sinea lui, vrea să audă şi ceilalţi:
- M-am îndrăgostit.

Îmi dau ochii peste cap, pentru că el se îndrăgosteşte o dată pe oră de câte un amărât. Toţi arată la fel: slăbănogi, transpiraţi şi bronzaţi, ultima chestie fiind o oroare, fiindcă în Chicago toate bronzurile de februarie sunt o făcătură, iar tipii cu bronz prefabricat - nu mă interesează dacă-s gay - sunt penibili.
- Eşti atât de cinic, face Tiny, fluturându-şi mâna spre mine.
- Tiny, da' nu-s cinic. Sunt practic.
- Eşti robot, îmi zice el.

Tiny crede că sunt incapabil să simt ceea ce oamenii numesc emoţie, şi asta pentru că n-am mai plâns de la şapte ani, când am văzut un film, Toţi câinii merg în rai. Bănuiesc că ar fi trebuit să mă prind după titlu că n-o să se termine prea vesel, dar am scuza că aveam şapte ani. În fine, de atunci n-am mai plâns. Nu prea mă prind care e ideea cu plânsul. Plus că am impresia că plânsul - în afară de atunci când îţi moare o rudă sau chestii din astea - poate fi evitat, dacă te iei după două reguli simple: 1. Să nu te intereseze prea mult. 2. Să-ţi ţii gura. Orice nenorocire care mi s-a întâmplat vreodată s-a tras din eşecul de a urma vreuna dintre regulile astea.
- Ştiu că e dragoste pe bune pentru că o simt, zice Tiny.

Se pare că ora a început fără ca noi să ne dăm seama, pentru că domnul Applebaum, care chipurile ne iniţiază în analiza matematică, dar ce îmi predă mie de fapt e că durerea şi suferinţa trebuie îndurate cu stoicism, întreabă:
- Ce simţi tu, Tiny?
- Dragoste! face Tiny. Simt dragoste.

Şi toată lumea se întoarce şi fie râde, fie pufneşte la Tiny şi, cum eu stau cu el în bancă şi el e singurul şi cel mai bun prieten al meu, toţi râd şi pufnesc de fapt şi spre mine, şi tocmai din cauza asta nu mi l-aş alege pe Tiny Cooper drept prieten. Atrage prea tare atenţia. În plus, suferă de o incapacitate patologică de a urma oricare dintre cele două reguli ale mele. Aşa că se unduieşte pe-aici, pune totul la suflet şi vorbeşte continuu, iar după aia se miră când îi pică lumea-n cap. Şi, bineînţeles, prin simplul principiu al proximităţii, asta înseamnă că îmi pică şi mie lumea în cap.

După oră, în timp ce caut prin dulap, întrebându-mă cum naiba am reuşit să-mi las Litera stacojie acasă, apare Tiny cu Frontul lui de prieteni Hetero-Gay, adică Gary (care e pe invers) şi Jane (care s-ar putea să fie sau nu... n-am întrebat niciodată), şi Tiny îmi zice:
- Se pare că toată lumea crede că eu mi-am etalat dragostea faţă de tine la introducerea în analiză. Eu, amorezat de Will Grayson. Zi şi tu dacă nu e cea mai tâmpită chestie pe care ai auzit-o vreodată.
- Beton, zic eu.
- Deci oamenii sunt atât de idioţi, face Tiny. Ca şi cum ar fi ceva aiurea să fii îndrăgostit.

Gary pufneşte. Dacă ar fi să-ţi poţi alege prietenii, eu m-aş gândi serios la Gary. Tiny s-a apropiat mai mult de Gary, de Jane şi de prietenul lui Gary, Nick, când s-a înscris în Frontul Hetero-Gay, adică în perioada când eu cochetam cu Grupul de Prieteni. Nici nu-l prea cunosc, dacă în ultimele două săptămâni am tot umblat iar numai cu Tiny, dar pare să fie cel mai normal om cu care s-a împrietenit Tiny vreodată.
- E o diferenţă, subliniază Gary, între a fi îndrăgostit şi a trâmbiţa asta în ora de introducere în analiză.

Tiny începe să zică ceva, dar Gary îl întrerupe:
- Adică, nu mă înţelege aiurea. Ai tot dreptul să-l iubeşti pe Zach.
- Billy, zice Tiny.
- Stai aşa, da' ce s-a întâmplat cu Zach? întreb eu, fiindcă puteam să jur că la ora de introducere în analiză Tiny era amorezat de unu' Zach.

Dar au trecut totuşi patruşapte de minute de la declaraţia lui, aşa că e posibil să se fi sucit. Tiny a avut vreo 3 900 de prieteni, dintre care jumătate doar pe net.

Gary, care pare la fel de buimăcit ca mine de introducerea lui Billy în scenă, se apleacă spre dulap şi se dă uşor cu capul de metal.
- Tiny, s-o arzi pe stilu' târfă e atât de neindicat pentru cauză.
- Am putea să calmăm zvonurile despre noi doi? întreb eu, uitându-mă în sus la Tiny. Îmi afectează combinaţiile cu doamnele.
- Nici să le zici doamne nu te-ajută prea mult, mă anunţă Jane.

Tiny pufneşte în râs.
- Pe bune, acuma, îi zic. Mereu mi-o iau pe faza asta.

Tiny se uită în sfârşit serios la mine şi dă uşor din cap.
- Deşi, între noi fie vorba, zice Gary, ai fi în stare s-o comiţi mai nasol decât cu Will Grayson.
- Ceea ce a şi făcut, remarc eu.

Tiny râde şi face o piruetă până în mijlocul culoarului, după care strigă încă râzând:
- Lume, lume, nu sunt în limbă după Will Grayson. Dar altceva ar trebui să ştiţi despre Will Grayson. După care începe să cânte pe o voce baritonală de Broadway, cam la fel de groasă ca talia lui: Nu pot trăi fără el!

Oamenii încep să râdă, să chiuie şi să aplaude în timp ce Tiny îi dă înainte cu serenadele, iar eu mă car spre ora de engleză. E cale lungă şi se lungeşte şi mai mult când te opreşte câte unul să te întrebe cum e să te sodomizeze Tiny Cooper şi cum procedezi ca să-i dibuieşti "cocoşelul gay şi dolofan" pe sub burta imensă. Eu răspund aşa cum fac mereu: mă uit în pământ şi merg pe repede-nainte. Ştiu că oamenii glumesc. Ştiu că, atunci când te cunoşti cu cineva, implică şi să faci mişto de acel cineva sau cam aşa ceva. Tiny are mereu vorbele la el ca să dea replica, gen: "Pentru cineva care se presupune că nu mă doreşte, petreci clar prea mult timp gândindu-te şi vorbind despre penisul meu". Poate că asta o ţine la Tiny, da' la mine nu ţine niciodată. La mine merge să-mi ţin pliscu'. Aşa că tac din gură, nu-mi bat capul, îmi văd de drum şi în curând scap.

Ultima dată când am zis ceva semnificativ a fost când i-am scris editorului cretinătatea de scrisoare despre cretinul de Tiny Cooper şi dreptul lui cretin de a fi cel mai bun şi cretin jucător din echipa noastră penibilă de fotbal. Nu-mi pare deloc rău că am scris-o, îmi pare rău c-am semnat-o. Asta chiar a fost o încălcare flagrantă a regulii cu tăcutul din gură şi uite unde m-a adus: singur într-o marţi după-masă, cu ochii înţepeniţi la Converşii mei negri.

În aceeaşi seară, nu mult după ce comand pizza pentru mine şi ai mei, care sunt - ca de obicei - până târziu la spital, Tiny Cooper mă sună şi, pe un ton mega şoptit şi repezit, varsă tot:
- Cică Neutral Milk Hotel au concert de reuniune la Hideout, care nu e promovat deloc şi nu ştie nimeni de el, deci să-mi bag, Grayson, să-mi bag!
- Să-mi bag! urlu eu.

Măcar o chestie şi tot poţi s-o zici despre Tiny: oricând se întâmplă ceva tare, Tiny află primul.

Acuma, nu sunt genul care se entuziasmează aiurea, da' Neutral Milk Hotel mi-au schimbat viaţa într-un fel. Au scos albumul ăla absolut genial în 1998, In the Aeroplane Over the Sea, şi dup-aia nu s-a mai auzit nimic de ei, poate şi pentru că vocalistul trăieşte într-o peşteră din Noua Zeelandă. Da', oricum, omul e un geniu.
- Când?
- Nu-ş'. De-abia am aflat. O sun şi pe Jane. Şi ei îi plac aproape la fel de mult ca şi ţie. Băi, deci acum. Acum. Hai la Hideout acum.
- Deci sunt deja pe drum, îi răspund, în timp ce deschid uşa de la garaj.

O sun pe maică-mea din maşină. Îi zic că Neutral Milk Hotel au concert la Hideout şi ea face:
- Cine? Ce? Unde?!

După care îi fredonez câteva acorduri dintr-o piesă de-a lor şi zice:
- A, ştiu cântecul ăsta. E de pe compilaţia pe care mi-ai făcut-o.
- Exact.
- Bine, da' până la unşpe eşti acasă.
- Mamă, e un eveniment istoric. Istoriei nu i se răceşte lăpticu'.
- Până la unşpe eşti acasă.
- Of! Bine.

După care trebuie să se ducă să taie cancerul din cineva.

Tiny Cooper stă într-o vilă cu cei mai bogaţi părinţi din lume. Ai lui nici nu cred că muncesc, dar sunt atât de greţos de bogaţi, că Tiny Cooper nici măcar nu stă în vilă - stă în anexa vilei, el singur în toată casa. Are trei dormitoare în nenorocirea aia şi un frigider care e alimentat continuu cu bere, şi ai lui nu-l freacă niciodată la cap, aşa că putem să stăm toată ziua pe-acolo să ne jucăm fotbal pe video şi să bem Miller Lite, atâta doar că Tiny nu suportă jocurile video şi eu nu suport să beau bere, deci cam tot ce facem în general e să ne jucăm darts (are tablă de darts), să ascultăm muzică, să stăm de vorbă şi să învăţăm. Tocmai ce voiam să zic T de la Tiny, că omul iese în goană din camera lui, cu un mocasin negru de piele în picior şi cu celălalt în mână, răcnind:
- Hai, Grayson, hai, hai!

Şi totul merge ca uns până acolo: traficul nu e foarte nasol pe Sheridan, strecor frumos maşina ca şi cum am fi la cursa de la Indianapolis şi ascultăm piesa mea preferată de la NMH, Holland 1945, apoi o luăm pe Lake Shore Drive, cu valurile Lacului Michigan izbindu-se de pietre de-a lungul şoselei, cu geamurile crăpate ca să se dezaburească şi aerul rece, jegos şi apăsător vâjâind înăuntru, şi-mi place de mor mirosul de Chicago - Chicago e apă sălcie de lac şi funingine, transpiraţie şi chestii vâscoase şi-mi place de mor, şi-mi place de mor cântecul ăsta, şi Tiny cică "Mor după cântecul ăsta" şi lasă oglinda în jos, ca să-şi ciufulească freza, gen, cu o mână de expert. Ceea ce mă face să mă gândesc că Neutral Milk Hotel or să mă vadă pe mine la fel de bine cum o să-i văd şi eu pe ei, aşa că-mi fac o verificare rapidă în retrovizoare. Parcă am faţa prea pătrată şi ochii prea mari, de zici că m-am născut mirat, dar nu e vorba c-aş putea să dreg în vreun fel chestiile aiurea de la mine.

The Hideout e o bombă din scânduri, cuibărită între o fabrică şi o clădire a Direcţiei de Transporturi. Nu e nimic de capul ei, doar că e coadă la intrare şi e abia şapte, aşa că mă aşez la rând cu Tiny, până apar Gary şi Jane Posibil Lesbi.

Jane are pe ea, pe sub geaca descheiată, un tricou cu decolteu în V, pe care şi-a scris de mână Neutral Milk Hotel. Jane şi-a făcut apariţia în viaţa lui Tiny cam pe vremea când eu mă evaporam din ea, aşa că nu prea ne ştim. Cu toate astea, aş putea zice că în momentul de faţă e cam pe locul patru la capitolul cei mai buni prieteni ai mei şi, după câte se pare, are ceva gusturi muzicale.

În timp ce aşteptăm afară la Hideout, în frigul ăla care-ţi muşcă faţa, Jane salută fără să se uite la mine, o salut şi eu, după care ea zice:
- E atât de bestială trupa asta.
- Ştiu, îi zic.

A se nota că asta e posibil cea mai lungă conversaţie pe care am avut-o vreodată cu Jane. Dau un pic cu piciorul în pietrişul de pe jos şi mă uit la norişorul de praf care mi se ridică în jurul piciorului, după care îi zic lui Jane cât de mult îmi place Holland 1945, la care ea:
- Mie-mi plac chestiile mai puţin accesibile de la ei. Chestiile noisy, mai polifonice.

Dau şi eu din cap - sperând să las impresia că ştiu ce e aia polifonic.

Una dintre chestiile legate de Tiny Cooper e că nu poţi să-i zici ceva la ureche, chiar dacă eşti cât de cât înalt ca mine, pentru că fraierul e doi pe doi, adică tre' să-l baţi pe umărul ăla uriaş şi dup-aia să-i faci cumva semn cu capul că ţi-ai dori să-i susuri ceva în ureche, şi-abia apoi se apleacă el ca să-i zici:
- Auzi, Jane e partea hetero sau gay din Frontul Hetero-Gay?

La care Tiny se lasă în jos şi-mi şopteşte şi el la ureche:
- Nu'ş. Cred că a avut un gagiu într-a noua.

Ţin să subliniez că Tiny Cooper a avut circa 11.542 de gagii într-a noua, la care Tiny mă înghionteşte în braţ, chipurile în joacă, dar de fapt îmi provoacă avarie totală la nerv.

Gary o încălzeşte pe Jane masându-i braţele în sus şi-n jos, când în sfârşit coada începe să se mişte. Şi, la nici cinci secunde, vedem un puşti cu o aură de suferind, clar genul sfrijit-blond-bronzat care-i place lui Tiny, aşa că Tiny îl întreabă ce-a păţit şi puştiu' zice că n-au voie decât ăia de peste 21 de ani.
- Băi, îi zic lui Tiny bâlbâindu-mă, băi, clănţău!

Tot nu ştiu ce înseamnă, da' pare nimerit.

Tiny Cooper îşi ţuguie buzele şi se încruntă. Se întoarce spre Jane.
- Ai buletin fals?

Jane dă din cap că da.
- Şi eu, se piţigăiază şi Gary, iar eu îmi strâng pumnii, fălcile le am deja încleştate şi îmi vine să urlu, dar în loc de asta zic:
- Mă rog, io mă duc acasă...

... pentru că eu nu am buletin fals.

Numai că în punctul ăsta Tiny zice super repede şi super şoptit:
- Gary, când arăt eu buletinu', tu dă-mi una-n faţă cât poţi de tare şi-atunci te bagi şi tu, Grayson, prin spatele meu, lejer, ca şi când n-ai avea nicio treabă.

Şi pe urmă nu mai zice nimeni nimic o vreme, până când Gary se scapă cam tare:
- Păi, io nu prea ştiu să lovesc.

Ajungem până lângă bodyguard, care are un tatuaj mare pe chelie, aşa că Tiny bolboroseşte-n barbă:
- Hai, că ştii. Doar dă-mi una ca lumea.

Eu rămân un pic mai în spate, să mă uit. Jane îi dă bodyguardului buletinul ei. Ăsta înfige o lanternă pornită deasupra lui, îşi ridică privirea spre ea şi i-l dă înapoi. Şi vine rândul lui Tiny. Eu fac rapid o serie scurtă de inspiră-expiră, pentru că am citit odată că oamenii cu mult oxigen în sânge par mai calmi, şi pe urmă îl urmăresc pe Gary cum se ridică pe vârfuri, îşi trage braţul în spate şi-l pocneşte pe Tiny în ochiul drept. Lui Tiny i se duce capul pe spate şi Gary începe să ţipe:
- Băăă, mâna mea, au, băga-mi-aş!

Bodyguardul sare să-l apuce pe Gary şi atunci Tiny se întoarce să mă acopere pe mine şi, cum se întoarce el, eu intru calm în bar, de zici că Tiny e uşa mea turnantă.

Odată intrat, mă uit înapoi şi văd că bodyguardul îl ţine de umeri pe Gary, care se holbează, cu faţa schimonosită de durere, la propria mână. Şi-atunci Tiny pune o mână pe spatele bodyguardului şi-i zice:
- Hei, prietene, doar ne prosteam şi noi pe-aicea. Da' bună asta, Dwight.

Îmi ia câteva momente să mă prind şi eu că Gary e Dwight. Sau că Dwight e Gary.
- Ţi-a buşit ochiu', în pana mea, zice bodyguardul, la care Tiny contraatacă:
- Mi-o datora.

După care îi explică bodyguardului că şi el, şi Gary/ Dwight sunt în echipa de fotbal american a Universităţii DePaul şi că mai devreme, în sala de forţă, Tiny dăduse o pasă cam proastă sau ceva de genu'. Bodyguardul cică a jucat şi el ca atacant în liceu şi uite-aşa s-au luat frumos la discuţii, în timp ce-i verifica buletinul monumental de fals, după care ne trezim toţi patru înăuntru la Hideout, doar noi cu Neutral Milk Hotel şi încă o sută de necunoscuţi.

Marea de oameni din jurul barului se desface în două şi Tiny ia două beri, dintre care îmi oferă mie una. O refuz.
- De ce Dwight? întreb.
- În buletin e trecut Dwight David Eisenhower al IV-lea.
- Şi de unde dreacu' îşi ia toată lumea buletine false?

La care Tiny zice:
- Din nişte locuri.

Mă decid să-mi iau şi eu unul.
- De fapt, o să vreau o bere, îi zic, în mare pentru că simt nevoia să ţin ceva în mână.

Tiny îmi întinde berea din care a băut deja şi pe urmă îmi fac loc cât mai aproape de scenă, fără Tiny, fără Gary şi fără Jane Posibil Lesbi. Suntem doar eu şi scena, care în sala asta nu e ridicată decât la vreo juma' de metru, aşa că, dacă solistul de la Neutral Milk Hotel e mai degrabă pitic - gen, dacă are un metru şi zece - cât de curând o să mă uit fix în ochii lui.

Uşor-uşor, vin şi ceilalţi oameni înspre scenă şi locul se face destul de repede ca o cutie de sardine. Am mai venit aici şi înainte, la evenimente fără limită de vârstă, dar n-a fost niciodată ca acum - cu o bere de care nici nu m-am atins şi nici n-am de gând să mă ating transpirându-mi în mână, cu toţi necunoscuţii ăştia în jurul meu, plini de piercinguri şi tatuaje. De la primul până la ultimul om care e acum în Hideout, toţi sunt mai mişto decât oricare din Grupul de Prieteni. Oamenii ăştia nici nu se gândesc că ar fi ceva aiurea cu mine - nici măcar nu mă observă. Pleacă din start de la ideea că sunt unul de-ai lor şi mă simt oarecum la apogeul carierei mele de licean: uite-mă aici, într-o seară cu intrare peste 21 de ani, la cel mai tare bar din al doilea cel mai tare oraş din America, aşteptând să fiu printre cei două sute de oameni care văd concertul de reunire al celei mai tari trupe no-name din ultimii zece ani.

Cei patru tipi apar pe scenă şi, cu toate că nu seamănă nici pe naiba cu membrii Neutral Milk Hotel, îmi zic că, aia e, nici eu n-am văzut decât poze pe net. Şi după aia încep să cânte. Nu ştiu exact cum să descriu muzica trupei ăsteia, decât că sună ca o sută de mii de nevăstuici aruncate într-un ocean clocotit. Punct în care tipul începe să cânte:
În afara cazului în care ar fi suferit o lobotomie prefrontală, nu există absolut nicio şansă pe lumea asta ca vocalistul de la Neutral Milk Hotel să gândească, darămite să scrie, darămite să cânte aşa versuri. Moment în care îmi pică fisa: am aşteptat în frigăraia cenuşie şi duhnind a fum de eşapament de afară şi era cât pe ce ca Gary să aibă mâna fracturată din cauza mea - totul ca să ascult ceea ce, în mod evident, NU e Neutral Milk Hotel. Şi, deşi nu se vede nicăieri în mulţimea şocată de fani NMH din jurul meu, răcnesc instant:
- Al naibii să fii, Tiny Cooper!

La finalul piesei, bănuielile mele se confirmă când vocalistul zice, confruntat cu o tăcere totală:
- Mulţumim! Mulţumim mult. NMH nu au reuşit să ajungă, dar noi suntem Ashland Avenue şi suntem aici să facem show!

Nu, îmi zic. Sunteţi Ashland Avenue şi sunteţi aici să faceţi un rahat. Cineva mă bate pe umăr şi, când mă întorc, mă trezesc cu ochii lipiţi de o tipă supermegaultra sexy, pe la vreo 20 şi ceva de ani, cu un piercing în buza de jos, cu părul roşu ca focul şi bocanci înalţi.
- Credeam că o să cânte Neutral Milk Hotel, zice ea întrebătoare.

La care eu mă uit în jos şi zic:
- Eu... Mă fâstâcesc un pic, după care continui: Şi eu la fel. Adică, pentru ei am venit şi eu.

Tipa se apleacă la urechea mea, ca să poată să acopere jignirea afonă adusă bunului-simţ de ceea ce se numeşte Ashland Avenue.
- Ashland Avenue nu e Neutral Milk Hotel.

Ceva din aglomeraţia aia sau poate faptul că vorbeam cu cineva necunoscut mi-a dezlegat limba, aşa că am strigat şi eu:
- Ashland Avenue le pun teroriştilor, ca să-i facă să vorbească.

Fata zâmbeşte şi abia acum mă prind că ea îşi dă seama foarte bine de diferenţa de vârstă. Mă întreabă unde sunt la şcoală şi, când îi zic că la Evanston, face:
- La liceu?
- Da, dar nu-i spune şi barmanului.
- Hai, c-acuma chiar mă simt ca o perversă.
- De ce? o întreb, dar ea doar râde.

Ştiu că tipa nu e tocmai moartă după mine, dar tot mă umflu niţel în pene.

Moment în care mă trezesc cu ditamai mâna pe umărul meu şi, când mă uit în jos şi văd inelul de la absolvirea generalei pe care-l poartă pe degetul mic încă din clasa a opta, îmi dau seama instant că e Tiny. Şi când te gândeşti că nişte idioţi chiar susţin că tipii gay au simţul modei.

Mă întorc şi văd că Tiny Cooper plânge cu lacrimi de crocodil. O singură lacrimă de-a lui Tiny Cooper ar fi în stare să ucidă o mâţă prin înecare. Mimez "CE S-A ÎNTÂMPLAT", pentru că Ashland Avenue se fac de rahat prea tare ca el să mă poată auzi, aşa că Tiny Cooper doar îmi întinde telefonul şi îşi ia tălpăşiţa. Văd feed-ul de Facebook al lui Tiny, pe care tronează un status.

Zach e gen cu cât mă gândesc mai mult cu atât cred că distrugi o zuper prietenie? tiny tot mi se pare mijto.

Îmi fac loc spre Tiny printre câţiva oameni, îl trag de umăr şi îi ţip în ureche:
- CAM NASOLEANU', la care Tiny ţipă şi el:
- MI-A DAT PAPUCII PE FACEBOOK!
- DA, M-AM PRINS. ADICĂ, PUTEA MĂCAR SĂ-ŢI DEA UN MESAJ. SAU MAIL. SAU SĂ TRIMITĂ UN PORUMBEL VOIAJOR.