Christel Wollmann-Fiedler: Te-ai născut într-un colţ fermecat de Europă, la Braşov (Kronstadt), lîngă curbura Carpaţilor, la poalele Tîmpei. Ardealul era casa ta şi ţi-ai luat zborul departe, dincolo de munţi, spre Occident, pînă în Marea Britanie, la Nottingham, oraşul legendarului Robin Hood. Da, de la saşii transilvăneni la saxonii britanici. A fost o întîmplare sau o intenţie?
Ursula Ackrill: Probabil şi una, şi alta. Întîmplarea joacă un rol important. Am descoperit Anglia din întîmplare. Pe atunci abia împlinisem 20 de ani, părinţii mei şi întreaga familie tocmai emigraseră în Germania şi eu nu mă puteam decide să emigrez. Aşadar, am rămas să-mi termin studiile la Bucureşti. Asta a fost alegerea mea. Sigur, dacă îmi făceam studiile în Germania ar fi fost o soluţie bună, dar eu am vrut să studiez teologie ortodoxă română, să înţeleg România din perspectivă românească - în fiinţa ei profundă. Emigrarea mi-ar fi făcut imposibil acest proiect. Intenţia mea de a părăsi România se lovea de-o piedică. Simţeam nevoia să-mi explic de ce germanii din România nu mai voiau să rămînă în România, unde au construit oraşe şi sate punîndu-şi amprenta pe această parte de lume. În schimb, se mutau la periferiile germane, locuiau cu chirie, trăiau din ajutor social, pregătirea lor profesională era, de cele mai multe ori, insuficientă pentru piaţa de muncă germană. Cel mai adesea, acest fapt avea drept urmare un regres social tipic pentru prima generaţie de imigranţi. Că germanilor din România le-ar fi fost de la început mai bine nu se poate spune în nici un caz.
Nu am mai revenit în Ardeal şi nici n-am s-o mai fac vreodată. Ar fi o încercare ratată din start. Nimic nu mă mai cheamă acolo. Nu mai e problema mea.
C.W.-F.: Unde ai urmat şcoala? Era o şcoală germană? Părinţii tăi sînt saşi din Ardeal? Actualul preşedinte al României, Klaus Iohannis, ţi-a fost profesor de fizică?
U.A.: Da, tatăl meu este sas din Ardeal, mama româncă, amîndoi s-au născut în Codlea. Am urmat grădiniţa germană, şcoala elementară germană, Liceul Pedagogic din Sibiu, unde exista o secţie germană, nu Liceul Brukenthal. La Liceul Pedagogic erau pregătiţi învăţătorii pentru şcolile elementare germane. Acolo mi-am dat şi bacalaureatul. Da, actualul preşedinte Klaus Iohannis a fost profesorul meu de fizică. Dar fizica nu m-a atras prea mult... nu era materia mea preferată.
C.W.-F.: Studiul germanisticii nu înseamnă neapărat şi publicarea unui roman în limba germană, care să fie imediat nominalizat pentru premiul Tîrgului de Carte de la Leipzig. Un traseu ascendent pentru un prim roman. Nu te-a surprins?
U.A.: Nu puteam să încep mai devreme să scriu, fiindcă viaţa mea nu era suficient de stabilă. Pentru scris aveam nevoie de o anumită siguranţă, de o bază, un venit sigur, o posibilitate de a lucra cu jumătate de normă. Este important pentru mine să am o relaţie care funcţionează bine, care să-mi ofere un echilibru în dimensiunea socială dintre genuri. Toate aceste etape au avut mai înainte un loc în viaţa mea, pînă la vîrsta de 35 de ani. Atunci cînd te confrunţi pentru prima oară cu o temă anume, nu te gîndeşti că acest text va fi citit imediat. Te gîndeşti - aşa mi s-a întîmplat mie - că nimeni nu va citi vreodată acest text. Cu atît mai mare a fost surpriza cînd am văzut că este foarte citit şi discutat.
C.W.-F.: Ai mai scris eseuri sau alte texte şi ce tematică ai abordat?
U.A.: Pentru examenul de licenţă de la Bucureşti am scris despre Fondane. Pentru masteratul meu în Ştiinţele Informării, de la Universitatea Loughborough, am scris despre Maus. Povestea unui supravieţuitor de Art Spiegelman. După licenţa dată la Bucureşti, am emigrat în Marea Britanie şi am obţinut doctoratul cu o lucrare despre Christa Wolf.
C.W.-F.: De ce despre Christa Wolf?
U.A.: A fost o întîmplare. Coordonatorul lucrării era specialist în Christa Wolf. Voiam să merg la sigur şi să fiu convinsă de faptul că tot ceea ce scriu are o anumită calitate. Pe atunci, n-am găsit de lucru în materiile studiate. Existau foarte puţine posturi în învăţămîntul universitar britanic. Prea puţini studenţi studiau germana. Ca urmare, au fost închise multe catedre de germanistică. Criza începuse deja la sfîrşitul anilor '90, în timpul studiilor mele doctorale. Astfel, m-am decis să fac studii postdoctorale, anume Ştiinţa informaţiei la Universitatea Loughborough.
C.W.-F.: Părinţii tăi trăiau deja în Germania, însă tu n-ai plecat în Germania. De ce?
U.A.: Asta-i o întrebare dificilă. Pur şi simplu, n-am putut să mă stabilesc pe atunci în Germania. Ţara o cunoşteam doar superficial. Dacă ai doar cunoştinţe abstracte cu privire la ceva şi te confrunţi cu asta, nu prea îţi mai doreşti să cunoşti acel lucru în realitate. Fiind nemţoaică şi trăind în străinătate, ca săsoaică din Ardeal, am auzit ani întregi lucruri din şi despre Germania, chiar te referi la acestea. Îţi formezi o anumită imagine despre o ţară, însă nu eşti hotărît să şi ajungi acolo. Atunci a fost o decizie foarte dificilă. Am considerat că nu sînt destul de informată pentru a-mi face o imagine obiectivă cu privire la relaţia dintre identitatea germanilor din România cu cea a germanilor din Republica Federală Germania. Personal, am avut o relaţie amestecată cu privire la Germania. Confruntarea cu realitatea a fost prea concretă şi a venit prea repede. Nu eram pregătită.
C.W.-F.: Ai avut o privire de ansamblu asupra Marii Britanii, a fost mai uşor pentru tine?
U.A.: Acolo m-am simţit imediat foarte, foarte bine. În plus, doream să mă distanţez de Germania, pentru a mă integra în Anglia. În Germania, totul era atît de complicat, atît de dificil. Plecai în Germania şi, cînd ajungeai acolo, de fapt, nu existai cu adevărat. Cu limba nu existau probleme, însă convenţiile sociale trebuiau dobîndite, trebuia să ai o relaţionare nouă faţă de Stat, să înveţi regulile democratice din Germania, să-ţi clădeşti o relaţie politică, socială, culturală cu societatea germană. Prin urmare, era de parcă urma să urci pe piaţa muncii de jos de tot. Am fost derutată: oare chiar sîntem atît de străini unii faţă de ceilalţi? Nu-i nimic transmisibil? Am dorit să descopăr mai întîi pentru mine însămi: ce loc ocupă germanii din România, în mod obiectiv, în societatea germană - care este statutul germanilor din România?
C.W.-F.: Consideri că ai rămas fără patrie, după ce-ai întors spatele României - te simţi ca o imigrantă în Marea Britanie?
U.A.: În nici un caz, nu. Să fii apatrid este o condiţie neutră. Mă simt acasă pretutindeni, unde găsesc acea siguranţă, care îmi dă stabilitate, care-i dă frîu liber creativităţii mele. N-aş zice că mă simt acasă mai degrabă în România decît în Anglia sau în oricare altă ţară aleasă de mine. Aici mă refer şi la Franţa. Patria este un loc unde sînt conectată la sistemul politic, unde pot aduce un aport cultural în cadrul culturii sociale, unde preiau responsabilitatea pentru alţi oameni şi sînt înconjurată de societate. Dacă aceşti factori se confirmă, atunci pentru mine acolo este acasă.
C.W.-F.: Pentru cei care nu ştiu unde se află Ardealul, Braşovul sau chiar Codlea, conţinutul romanului tău este cîteodată destul de dificil de urmărit. Cititorul ar trebui să se pună mai întîi la curent cu istoria minorităţii germane aflate între Carpaţi?
U.A.: Există romane despre Noua Guinee. Şi-n cazul ăsta, cititorul nu ştie nimic. Dacă vrei să înţelegi un roman, a cărui acţiune se petrece într-un loc, despre care habar n-ai, atunci te poţi informa înainte sau în timpul lecturii. Eu folosesc foarte des pagina Google, în timp ce citesc. Cititorul are, bineînţeles, dreptul de a-şi putea face o imagine proprie. Dar, în acelaşi timp, n-ar trebui să-i înlesneşti cititorului lectura, doar pentru că acţiunea are loc pe undeva în afara Germaniei.
C.W.-F.: Încerci să ilustrezi în roman situaţia anului 1941 în Codlea şi la Bucureşti. Acţiunea are loc într-o perioadă cînd, în Germania, începuseră deja să fie incendiate sinagogile, iar populaţia evreiască era deportată în lagărele de concentrare. În România nu prea se discută despre această perioadă de timp, pentru că încă n-a fost asumată. Ce se întîmpla cu evreii din Ardeal sau din Bucureşti?
U.A.: Cred că trebuie să mai treacă timp pînă să poată avea loc o asumare. După căderea Cortinei de Fier, s-au petrecut pur şi simplu mult prea multe evenimente. Prelucrarea moştenirii din partea fostei Securităţi trebuie mai întîi adusă la lumină, apoi scandalurile de corupţie ale guvernanţilor de după 1989. Asta va mai dura cîţiva ani. Însă există deja filme documentare, se discută despre asta, există chiar şi cărţi cu această tematică.
Situaţia evreilor din Ardeal şi Bucureşti a fost foarte diferită. Populaţia evreiască trăia la Bucureşti în anumite cartiere, pe anumite străzi. Puteau fi găsiţi mult mai repede. Asta se întîmpla într-o perioadă cînd legionarii instituiseră practica românizării de către nişte comisari. Un sens mai frumos dat cuvîntului jaf. Evreii puteau fi jefuiţi. Se mergea din casă-n casă, se punea mîna pe tot, se prăda.
În timpul puciului, cînd legionarii se vedeau puşi la zid, cînd vedeau că puciul lor nu va reuşi, în ultimele zile în care au deţinut puterea, au furat tot, doar ca să se îmbogăţească. Nu numai că i-au jefuit pe evrei, dar aveau loc violuri şi crime. O sută douăzeci şi cinci sînt cunoscute, cu siguranţă au fost mai multe. În 1941, au avut loc pogromuri groaznice la Bucureşti. Numărul morţilor a fost foarte mare, însă, faţă de alte pogromuri, care aveau loc pe-atunci în România, nu este chiar atît de mare. Ce m-a impresionat foarte mult au fost sadismul şi cruzimea torturii, de care au avut parte evreii în pivniţele poliţiei, unde erau deţinuţi. Aceste torturi au fost într-atît de groaznice, încît semănau cu un război psihologic. Am citit rapoartele supravieţuitorilor şi am avut senzaţia că acest comportament le-a distrus definitiv sentimentul lor de siguranţă, de aceea România nu mai putea să fie pentru ei niciodată o patrie sigură. Despre emigrarea masivă a evreilor din România se vorbeşte prea puţin. Se vorbeşte despre emigrarea saşilor, pentru că au lăsat atît de mult în urmă, dar şi evreii au emigrat masiv. România nu mai însemna nimic pentru ei.
C.W.-F.: Tu povesteşti cum bărbaţii tineri plecau în Germania pentru a se înrola în SS. Ei preferau uniforma germană în detrimentul celei româneşti, la urma-urmei, Ardealul făcea parte, în 1918, din România. Îmi amintesc cum cineva a afirmat: "Am fost mai germani decît germanii". Alţii plecau "acasă în Reich", şi asta e o poveste care face parte dintr-o istorie necunoscută în Germania. De ce ai scos poveştile astea iarăşi la iveală?
U.A.: Asta, pur şi simplu, a ieşit la suprafaţă în timpul reflecţiilor mele. La un moment dat, am considerat că este important pentru propria mea înţelegere să desluşesc aceste povestiri, să le înţeleg aşa cum trebuie. Locurile golite de sens, secretomania, tăcerea i-au dat acestei povestiri propriul impuls de a ieşi la lumină. Mi-am dat seama că, mai întîi de toate, doresc să spun aceste întîmplări. Am avut diverse situaţii narative în cap, însă am considerat necesar să le aştern pe hîrtie. Acest impuls s-a datorat şi faptului că totul a fost trecut sub tăcere şi, de-a lungul deceniilor, a rămas îngropat în timp. Tema mi s-a părut deosebit de interesantă, după ce aflasem, prin Christa Wolf şi prin alţi autori, despre asumarea trecutului în cultura germană. În familia mea săsească, nu se discuta deloc despre acest lucru şi nici nu se putea pune problema unei discuţii. Însă ceea ce am înţeles a fost un fel de nonrealitate, un fel de însufleţire nejustificată faţă de naţional-socialism. Ceea ce se poate explica prin faptul că naţional-socialiştii au întărit imaginea despre sine a germanilor din România. Pentru prima oară, în existenţa lor, le spunea o putere supremă: "Aţi procedat corect că aţi rămas germani, e mai bine aşa". Aplauze. Aplauze. Cu toate că, în anii '70 şi '80, cînd am crescut eu, germanii din România cunoşteau bine situaţia lagărelor de concentrare şi nici măcar nu o negau, a rămas acest ataşament, pentru că n-a fost discutată niciodată. Nu era voie să se intre în amănunte.
C.W.-F.: Ai avut deja lecturi publice în Germania. Ce întrebări ţi-a pus publicul?
U.A.: Prima întrebare a fost: "Cum puteţi afirma despre cultura săsească din Ardeal că nu avea un rol de prim-plan în România?". În rîndul saşilor din Ardeal, care trăiesc în Germania, există încă acest crez, că propria lor cultură a fost, de fapt, cultura de referinţă a ţării, că au ajuns departe datorită ei. Pe de altă parte, nici măcar nu se osteneau să stabilească un contact cultural cu majoritarii. Tot ceea ce produceau o făceau pentru ei înşişi. Nici măcar nu încercau să aibă o discuţie sau un dialog. Asta realmente m-a dezgustat.
Altă întrebare: "De ce apare o povestire cu această tematică de-abia acum?". Mulţi germani din România, şvabi bănăţeni şi saşi ardeleni, au simţit o uşurare că acest roman a fost scris. Mi s-a spus drept în faţă: "De ce acum? Am fi dorit să-l avem în urmă cu zece, cu douăzeci de ani".
(Traducere din limba germană de Radu-Mihai Alexe)