Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Păpuşarul şi puterea poveştilor


Tamara Constantinescu, un interviu cu Maria Mierluţ

22.01.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Tamara Constantinescu: Doamnǎ Maria Mierluţ, v-aţi autocaracterizat în anul 2013, când aţi primit "Premiul Michaela Tonitza-Iordache de excelenţǎ în arta animaţiei româneşti", în cadrul Festivalului Internaţional al Teatrului de animaţie "Bucurii pentru copii. Spectacole de colecţie", ca fiind "păpuşar până în vârful unghiilor". Cum vede lumea păpuşilor un astfel de păpuşar?
Maria Mierluţ: Vă rog să-mi permiteţi să nu răspund imediat la întrebarea dumneavoastră, să mă opresc puţin la momentul 2013, când pe scena Teatrului Ţăndărică domnul director Călin Mocanu (nu-mi place termenul de manager în teatru) mi-a înmânat premiul pe care îl acordă în ultimii vreo zece ani, cu generozitate, creatorilor din teatrele de păpuşi. M-am simţit foarte onorată de acel premiu (ştiu, expresia e mult uzitată, tocită, dar nu găsesc o formulare mai fericită acum) şi pentru că de mulţi ani, aveam o admiraţie sinceră pentru autoarea volumului Eliza Petrăchescu şi pentru gândirea fermă, inspirat exprimată a teatrologului Michaela Tonitza-Iordache. Am avut norocul s-o cunosc personal la un festival internaţional organizat de Teatrul Ţăndărică, când m-a cucerit cu politeţea desăvârşită, bunăvoinţa unei gazde perfecte şi modestia uimitoare pentru o personalitate de altitudinea dumneaei. Şi, copleşită de emoţia acestei amintiri frumoase, era cât pe ce să ratez momentul, dar, după o pauză prea lungă mi-am recăpătat graiul şi am putut rosti câteva cuvinte de mulţumire, cum se cuvenea.
"Păpuşar până-n vârful unghiilor" am spus într-un interviu... (Trebuie să fiu atentă cu interviurile, cuvintele se spun uşor, ca un respir, când apar scrise, capătă greutate...) Scuzaţi-mă, acum îmi vine să râd auzindu-mă citată în acest fel... Păpuşar mă simt şi acum dar mă înveseleşte încrâncenarea cu care am spus-o atunci! Luptam cu mine însămi să nu mă las furată de valul modei, ademenită de facilitatea de a înlocui Păpuşa cu Actorul...
Această "lume a păpuşilor" de care mă întrebaţi, e lumea mea, micul meu univers în care mă simt acasă... O privesc uneori cu dioptrii mărite mult, pentru a distinge nuanţe, detalii surprinzătoare uneori, care îţi scapă la o "primă vedere" (acea vedere sintetică, specifică, zic eu, ochiului de regizor care înţelege întregul, clasifică, etichetează), nuanţe care te îmbogăţesc subtil, oricât de "pregătit" ai fi, care îţi dilată bucuria receptării. Nici severitatea privirii nu-mi e străină, recunosc, se instalează în mod reflex, când Păpuşa e tratată superficial, neprofesionist, ca un accesoriu decorativ. Da, acestea sunt tristeţile "păpuşarului până-n vârful unghiilor". Important e că identificându-mă cu acest "mic univers" am învăţat să mă bucur de izbânzile artistice ale celorlalţi (de ale mele n-am fost sigură niciodată): de la încărcătura emoţională a unei simple mişcări, firescul neaşteptat al unei intonaţii, până la intenţia clară, autenticitatea unui gând regizoral, conturarea sugestivă a spaţiului scenic şi... minunea minunilor... crearea Păpuşii adevărate! Pentru că sunt multe păpuşi, dar puţine au norocul de a fi dăruite de scenograf cu însuşirile personajului!
Acel "până-n vârful unghiilor" însemna pentru mine atunci că până şi lumea reală din jurul meu o vedeam prin acele "dioptrii", care de data asta "micşorau" lumea, ca să încapă în "universul păpuşilor" (deformare profesională, veţi zice): peisajele deveneau posibile decoruri, obiectele - personaje, copiii - eroi uimitori, animalele - surse inepuizabile de inspiraţie, etc....ştiţi dvs. prea bine...

T.C.: Aveţi o carierǎ îndelungatǎ, prodigioasǎ în lumea teatrului pentru copii. De-a lungul anilor aţi fost recompensatǎ cu numeroase premii. Le mai ştiţi numărul? Care sunt cele pe care le consideraţi mai importante?
M.M.: Despre premii nu ştiu ce să spun... Într-o vreme s-a întâmplat să vină şi premiile la rând... Eu atunci nu lucram pentru festivaluri, premii... La început făceam spectacole (jucam, regizam) pentru mine, să-mi placă mie! Apoi (în sfârşit) am observat că lucrez pentru copii... Şi am început să stau în sală la toate spectacolele, să le urmăresc efectul prin prisma reacţiilor copiilor, să-i studiez...În perioada comunistǎ, spectacolul Pui de om de Victor Eftimiu a luat Premiul I la Festivalul Naţional "Cântarea României" (scenografia era semnatǎ de scenograful Haller József). Am fost atât de surprinsă, încât cred că nici nu am apucat să mă bucur ca lumea! Peste doi ani, la acelaşi festival, am luat premiul II (cu un alt spectacol), iar la o şedinţă în teatru am fost criticată că am luat doar locul II, deci, am regresat!... (Puncte de vedere din Epoca de Aur...) Întâiul premiu pentru regie l-am primit cu bucurie, alături de întreaga echipă, la Festivalul "Ion Creangă" din Bacău, pentru spectacolul Motanul încălţat (scenograf Garda Ladislau, actori: Dina Moldovan, Rudolf Moca, Cornel Iordache, Mariana Iordache, Georgeta Potcoavă, Adrian Brânduş).
Mi-a plăcut premiul pentru interpretare primit de Alexandra Moldovan, la Festivalul "Gulliver" Galaţi, pentru rolul Suzette din spectacolul meu Uriaşul Periferigerilerimini de Charles Perrault. Dina Moldovan, cum îi spuneam noi, era o actriţă minunată, sensibilă, inteligentă, cu o voce delicată, atentă la detalii, devotată Păpuşii. Merita din plin această recunoaştere! Trebuie să adaug şi reuşita lui Iuliu Pop, în rolul Frăţiorului, care a secondat-o cu brio în lucrătura filigranată a mânuirii, precum şi prezenţa inconfundabilă a "Uriaşului" Rudi Moca! Dar cel mai mult m-a bucurat premiul primit la Festivalul de la Subotica (Serbia) de întreaga trupă de actori, pentru mânuire şi interpretare (Punguţa cu doi bani, scenografia: Haller József).
Poate n-ar trebui să uit Premiul ATM (UNITER-ul vremurilor de atunci) pentru regie, cu spectacolul Făt-Frumos cel năsos de I. L. Caragiale, şi, în acelaşi spectacol actorului Rudi Moca i s-a decernat premiul ATM pentru mânuire şi interpretare.
Cred că sunt cele mai importante, nu?
Privind în urmă, deşi nu am o listă în faţă, îmi dau seama că munca scenografilor nu a fost apreciată, răsplătită cu premii pe măsura contribuţiei lor la reuşita unui spectacol. Acordarea premiului de excelenţă Michaela Tonitza-Iordache mi-a oferit prilejul să vorbesc pentru prima dată în public, cu recunoştinţă, despre întâlnirile importante din viaţa mea de păpuşar cu mari scenografi: Paul Fux, Haller József, Eustaţiu Gregorian, Gina Tărăşescu-Jianu.

T.C.: Sunteţi o personalitate meritorie în domeniul artei pǎpuşǎreşti şi, cum era firesc, aţi fost invitatǎ sǎ faceţi parte din juriul multor festivaluri din aceastǎ categorie, aţi fost de multe ori şi preşedinta juriului. Numiţi câteva dintre cele mai prestigioase manifestări de acest gen, la care aţi participat în calitate de "jurat".
M.M.: Cred că Teatrul Puck a fost primul teatru care m-a invitat în juriul festivalului organizat la ediţii diferite, de mai multe ori, o dată şi ca preşedinte. La Cluj erau invitate, alături de teatrele din ţară, trupe din Ungaria şi Ucraina mai ales, cu spectacole de foarte bună calitate, sau din Italia, sub directoratul Monei Chirilă, realizate de tineri scenografi şi regizori. Noua şcoală păpuşărească din Ungaria se afirma puternic.
Din culisele juriului un moment curios: la o ediţie marele premiu a fost acordat unei trupe din Israel, formată nu din actori, ci din absolvenţi de arte plastice! Sau: la o altă ediţie juriul a constatat că cel mai bun spectacol din festival era Faust prezentat în premieră la Cluj de un grup de actori de la Ţăndărică (Mariana Zaharia, Ionuţ Brancu, Gabriel Apostol) în afara concursului. Nu se putea să nu evidenţiem excelenţa! Şi cu acordul directorului de festival juriul a inventat un nou premiu, pentru cel mai bun spectacol în afara concursului!...
Galaţi-ul m-a "consacrat" ca jurat. Stelian Stancu, directorul de atunci al Teatrului Gulliver, m-a invitat mai multe ediţii la rând în juriu. Aici am cunoscut personalităţi, oameni deosebiţi: D.R. Popescu, Mircea Ghiţulescu, Marius Zarafescu, Marinela Ţepuş. Stelian Stancu invita cu stăruinţă în festival trupe studenţeşti cu spectacole de bună calitate şi mărturisesc că-mi face plăcere să recunosc în producţiile unor teatre ca Ţăndărică, Luceafărul, studenţi premiaţi la Galaţi.
Sub căciula lui Guguţă, festivalul organizat de Teatrul Guguţă din Chişinău - Republica Moldova, a avut o atmosferă aparte dată de specificul trupelor din răsăritul continentului: Ucraina, Moldova, Kazahstan, Rusia... şi poate de o subtilă solidaritate a breslei păpuşarilor (moment politic delicat Rusia-Ucraina) şi nu în ultimul rând de faptul că doamna Gabriela Lungu, directoarea teatrului a fost o gazdă perfectă.
Prin eforturile susţinute ale domnului Florin Dumitru, directorul Teatrului pentru Copii şi Tineret Aşchiuţă din Piteşti, cea de a V-a ediţie a festivalului, organizat de acest teatru, a transformat un eveniment oarecum de interes regional într-un festival de anvergură naţională, oferind cu generozitate, pentru stimularea creativităţii păpuşarilor, încurajatoare premii în bani. Aici am fost invitată în juriu ca preşedinte.
Şi, toamna mea norocoasă, a urmat invitaţia în juriul festivalului ImPuls 2015 de la Teatrul Ţăndărică!...
În ultimii 25 de ani, colindând festivalurile de gen din ţară, ca invitat sau jurat, am realizat cât de minunate sunt aceste întâlniri în ziua de AZI (de fiecare dată altfel) cu: teatrul de azi, artiştii de acum, victoriile, neîmplinirile de azi, visurile de acum, întâlnirile cu tine însuţi cel de azi, cu viaţa! Un festival de teatru e o mare sărbătoare pentru oraşul ce-l găzduieşte, pentru sufletele ce-l locuiesc şi mai ales, pentru cei ce-l construiesc... gând cu gând, efort după efort, până la râvnitele aplauze finale! Un festival e o fabuloasă şcoală în care înveţi fără să vrei, fără note şi profesori, fără griji, în care înveţi să dăruieşti şi să primeşti bucurie şi iubire prin creaţie artistică! Observ că numărul festivalurilor, în general, este în spectaculoasă creştere... Probabil, noi, cei de azi, avem mare nevoie de sărbătoare, bucurie şi iubire, de Artă!

T.C.: Aşa cum aminteaţi, între 7 şi 18 noiembrie 2015, aţi făcut parte din juriul Festivalului Internaţional al Teatrului Contemporan de Animaţie ImPuls, de la Teatrul Ţǎndǎricǎ din Bucureşti. Ca o privire de ansamblu, ce aduce nou aceastǎ ediţie, a XI-a, a Festivalului faţǎ de celelalte anterioare ei?
M.M.: N-aş putea spune cu certitudine ce aduce nou această ediţie, cunosc doar parţial ediţiile trecute. Dar reiese clar din "buletinul de identitate" al festivalului că accentul e pus pe "contemporaneitate", ca semn distinctiv în selecţia textelor şi al formulelor de spectacol, în relaţia scenă-public, artist-copil... M-a surprins foarte plăcut felul energic în care Călin Mocanu impunea, prin programul celor trei festivaluri ale verii, o altă culoare oraşului, rolul social-educativ al teatrului în formarea profilului psiho-mental al copilului de la cea mai fragedă vârstă până la adolescenţă, atragerea părinţilor, instituţiilor de profil, şcoli, grădiniţe... în acest proces educativ de importanţă naţională! E ca o nouă poziţionare a Teatrului Ţăndărică, mai fermă, mai dinamică, în raport cu publicul: copiii, familia, educatorii, criticii de teatru, artiştii impunându-şi exigenţe mai înalte, cerând tuturor "să fugă de zona de confort din teatru". Mi-a plăcut acest gând demn de atenţie mărită! E un lucru dificil, dar sunt sigură că va reuşi să realizeze ce şi-a propus, cu seriozitatea şi tenacitatea ce-l caracterizează. Această nouă poziţionare se referă şi la locul Teatrului în relaţiile internaţionale ale instituţiei: UNIMA şi ASSITEJ facilitează întâlnirile teatrale, o distribuire mai avantajoasă a producţiilor teatrului de animaţie din ţară şi potenţarea creativităţii artiştilor români.
Spectacolele pentru copii şi, în acelaşi timp, pentru întreaga familie, spectacolele pentru adolescenţi şi adulţi, teatrul radiofonic, minunata expoziţie aniversară a eroului Ţăndărică, atelierele au jalonat direcţiile principale ale festivalului. Conferinţele, lansările de carte s-au constituit în momente de înaltă ţinută intelectuală şi bucurie spirituală. (Vezi: Radu Boroian şi Vladimir Simon în Personalităţi în dialog, sau excelenta conferinţă a profesorului şi criticului de teatru Octavian Saiu - Mit şi teatralitate în animaţia contemporană, conferinţă pe care aş simţi nevoia s-o revăd într-o formă scrisă, dar...). Un moment special de mândrie pentru mine, ca păpuşar, a fost cel al lansării de carte a doi colegi artişti păpuşari deosebiţi: Toma Hogea ca "istoric", autor al voluminoasei şi valoroasei lucrări Despre arta păpuşarilor români - Dialoguri cu maeştrii scenei şi Adela Ungureanu-Caimacan, ca poetă, autoarea volumului Cartea cu marionete. Le admir extraordinara putere de muncă, talentul, şi, totodatǎ, generozitatea de a ne oferi cel mai preţios dar - timp din timpul lor - unic şi ireversibil.

T.C.: Au fost prezente în competiţie atât spectacole ale teatrelor de păpuşi şi animaţie din ţarǎ, cât şi ale teatrelor de pe alte meleaguri, chiar mai îndepărtate, cum este de exemplu Teatrul Naţional pentru copii din Beijing, China. Existǎ diferenţe notabile între stilul de montare a spectacolelor pentru copii din România şi cele din afara graniţelor ei? Puteţi analiza, în câteva cuvinte, spectacolele străine care au urcat pe scena Festivalului?
M.M.: Teatrul Naţional pentru Copii din Beijing - China, cu repertoriu "european", Cei trei purceluşi, spectacol în limba engleză, regia Shogo Shinozaki din Japonia, a fost invitatul de onoare al festivalului. Trei excelenţi tineri actori Yin Liang, Li Jia, Weng Yang, încep o joacă sprinţară în scenă, cu diferite obiecte pe care le transformă cu o inepuizabilă fantezie în diferite personaje - într-o suită de scene savuroase. Încet-încet joaca ajunge în sală sub forma unui spectacol interactiv, foarte gustat de copii fericiţi că au făcut faţă seminarului de limba engleză şi, în acelaşi timp, s-au amuzat copios.
Între îndepărtata Chină, doar pe hartă, şi vecina noastră Bulgaria, teatrele invitate ne-au dezvăluit o largă paletă repertorială, stilistică, dată de personalitatea creatorilor şi, în acelaşi timp, ceva comun, în pofida distanţelor... globalizarea a pătruns peste tot - acel ceva ce e la "modă" sau credem noi că e, acel ceva nou după care alergăm cu toţii, de teama de a nu ne repeta... de a nu fi etichetaţi ca "depăşiţi" de viteza schimbărilor, acel ceva care are succes la public sau credem noi că are...
M-am convins, încă o dată, că fiorul emoţiei transmis de arta autentică nu ţine cont de curente, clasificări, teorii, mode... pur şi simplu te cucereşte, te înalţă, te "modifică" frumos, fără să-ţi ceară voie... Astfel m-a cucerit Trupa El Patio din Valencia - Spania, de fapt doi tineri foarte talentaţi - Julian Saenz-Lopez şi Izaskun Fernandez, care, fără elemente surprinzătoare "moderne", au creat un spectacol nonverbal de patruzeci de minute doar cu un boţ de argilă, câteva obiecte şi mâinile goale... dar ce mâini miraculoase - creatoare de personaje vii, ce-ţi transmit gânduri, stări, emoţii... (Mi-ar plăcea să-i revăd peste câţiva ani...)
N-aş vrea să credeţi că apreciez mai puţin celelalte spectacole invitate - fiecare a adus un "ce" care ne-a îmbogăţit şi, mai ales, un "cum" creator de bucurii specifice (păpuşăreşti!).

T.C.: În ultimul deceniu au luat amploare companiile de teatru independent, care creează spectacole pentru categorii diverse de spectatori atât adulţi cât şi copii. Ce puteţi spune despre reprezentaţiile acestor trupe prezente în ediţia din 2015?
M.M.: Nota de "contemporaneitate" în festival a fost subliniată de organizatori şi prin spaţiul măricel acordat proiectelor, companiilor independente. De la îndrăzneaţa propunere a Petronelei Purima (Compania Puranima), într-o temă de masterat concretizată într-un spectacol nonverbal pentru adulţi Do Mi No, în care artistul îşi caută propriul drum în artă - până la producţia profesorului de animaţie Ciprian Huţanu care îşi afirmă în spectacolul Ana (Compania Synchret & Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri" Iaşi) rezultatele unor căutări în arta animaţiei, şi-au găsit locul aplauzele meritate şi ImPuls-ul potrivit în acest festival.
Nu pot să mă abţin să nu contrazic (în stilul lui) titlul spectacolului Companiei Qui peut: Punguţa de doi bani, care de fapt e o Punguţă care face toţi banii! Farmecul actorului Dan Codreanu, descoperit de mine în rolul Prinţului Broscoi, l-am regăsit acum în farmecul jocului "de-a Punguţa", ca scenarist şi regizor, în fantezia improvizaţiilor propuse actorilor, în bucuria inventării de noi relaţii, situaţii scenice, bucurie care se transmite prin cei patru minunaţi actori (Olga Bela, Cristina Pleşa, Ana Turos, Teodor Ghiţă) publicului... (cu o subliniere a uimitorului firesc în joc-replică a lui Teodor Ghiţă căruia îi doresc un rol potrivit... curând!).

T.C.: La finalul competiţiei juriul a acordat numeroase premii şi diplome. A fost o misiune grea alegerea celor mai bune spectacole?
M.M.: Şi da, şi nu... În orice juriu, presupun, fiecare membru îşi are aşteptările, exigenţele lui, ce ţin în mod firesc de experienţă, gusturi, influenţe etc. Noi am avut norocul cu un director de festival generos, în persoana lui Călin Mocanu, care nu ne-a impus un număr zgârcit de premii, a unui preşedinte onorific, Ion Parhon, de înalt profesionalism, care a indus echilibru, armonie şi sinceritate discuţiilor... Discuţii care s-au concretizat într-o lungă listă de premii, diplome...

T.C.: S-a acordat şi un Premiu special "pentru contemporaneitatea expresiei artistice" spectacolului Adunarea pǎsǎrilor, de la Teatrul Ţǎndǎricǎ, în regia lui Cristian Pepino. Vorbiţi-ne despre acest spectacol, vǎ rog.
M.M.: Îmi place această întrebare, nu ştiu dacă voi reuşi să fiu convingătoare...
Am o sinceră şi mare admiraţie pentru acest spectacol şi creatorii lui... L-am văzut de multe ori de-a lungul anilor, de la producţia excelentă a unui minunat regizor-profesor, cu clasa de studenţi absolvenţi, până la spectacolul de azi, producţia Teatrului Ţăndărică. La prima vizionare am fost uluită de noutatea temei, a imaginii scenice, de frumuseţea întregului, sinceritatea şi dăruirea în jocul actorilor. "E o capodoperă" mi-am zis... "păcat că are unele lungimi care..." (Ştiţi cum sunt colegii, mai găsesc nod în papură...) Apoi, am "vânat" spectacolul, în festivaluri, oriunde puteam să-l revăd... şi parcă devenea din ce în ce mai clar, mai cizelat, mai strălucitor... Reluarea lui în repertoriul acestei stagiuni, pentru ediţia aniversară a Teatrului Ţăndărică, mi se pare o "lovitură de maestru" a directorului Călin Mocanu (şi el actor în varianta de "şcoală", nu?). Am văzut Adunarea păsărilor în varianta nouă, prezentată în cadrul festivalului de la Galaţi. Iar m-a uimit frumuseţea lui, energia sublimă emanată de o trupă bine sudată, ce a copleşit sala. În final, abia la ieşirea la aplauze am înţeles, dincolo de nivelul artistic al spectacolului, evenimentul creat: acest moment a obiectivat în chip exemplar calitatea şcolii de teatru de animaţie din Bucureşti, necesitatea imperioasă a legăturii cu un teatru profesionist (Teatrul Ţăndărică), care să continue eforturile şcolii. Acum pe scenă străluceau foştii studenţi - desăvârşiţi maeştri profesori de azi: Gabriel Apostol, Ionuţ Brancu, Liliana Gavrilescu, Decebal Marin, alături de foştii lor studenţi!
O minunată, benefică predare de ştafetă... artistică!
"E o capodoperă!" - mă autocitez, de data asta cu voce tare...

T.C.: Şi pentru cǎ aţi reliefat modernitatea spectacolului Adunarea pǎsǎrilor, au avut loc transformări semnificative ale stilului de construcţie regizoralǎ, compoziţie scenograficǎ sau de tehnicǎ interpretativǎ a actorilor păpuşari din spectacolele contemporane, comparativ cu cele din deceniile anterioare? Puteţi dezvolta acest subiect?
M.M.: E cea mai temeinică întrebare pe care mi-o puneţi... şi mă puneţi pe gânduri... Răspunsul scurt ar fi: da, desigur... Dar să dezvolt e mai greu... cere multe cuvinte... Dar să le iau pe rând: întotdeauna am crezut că înnoirile (în general) vin din interior (din interiorul subiectului, domeniului). Nu împrumuturile, anexările altor domenii duc la veritabila înnoire, ele pot îmbogăţi, dar nu transforma, înnoi. Cel mai consistent, mai semnificativ element al teatrului de păpuşi e scenografia (să mă scuze regizorii şi dramaturgii). Dacă luăm o schiţă de-acum treizeci de ani şi una de azi, nu e greu să observăm că sunt foarte diferite. Dacă sunt semnate de scenografi-artişti le admirăm pe amândouă. Sunt artă! Dar sunt marcate de timpul în care au fost gândite, create. Forma lor, detaliile de construcţie, chiar materialele folosite, funcţionalitatea lor, obligă regizorul, actorii la schimbare în viziune, în stilul mânuirii... Am observat acest proces lent, uneori dureros, cu ciocniri de "idei", la intrarea mea în teatrul din Oradea, când stilul novator al scenografului Paul Fux a întâlnit neînţelegerea, opoziţia regiei, actorilor, educatoarelor. Pentru scurtă vreme, e adevărat, urmând apoi "schimbarea la faţă" a spectacolelor, de la naturalismul obişnuit la esenţializarea, simplificarea formelor, stilizarea mânuirii, firescul interpretării. Ştiu, cu asta nu vă pot convinge... a fost... ţine de istorie...
Să ne întoarcem la ziua de azi, adică la Festival ImPuls, gândiţi-vă la Harap Alb, la calul lui... Eu acum "ştiu" trei cai - primul, o păpuşă de catifea albă mânuită pe două mâini, spectacol în care am jucat în primii ani de teatru; al doilea, tot alb, o păpuşă semiplată, foarte puţin mobilă, în spectacolul regizat de mine la Târgu Mureş; cel mai recent cal este din spectacolul lui Gavriil Pinte de la Sibiu. Trei versiuni diferite ale aceluiaşi personaj, toate trei oglinda timpului în care au fost create. În Harap Alb al Teatrului Gong din Sibiu, scenografa Roxana Ionescu (contemporana noastră!) îi propune regizorului pentru personajul Cal - o instalaţie! care la apariţia în scenă stârneşte semne de întrebare, apoi deschizându-şi toracele costeliv - în aripi gata de zbor - uimeşte, e acceptat, adăugând sonor un tropot în ritmul melosului popular, "instalaţia" devine cel mai magic Cal - purtător de Harap Alb! Apreciez modernitatea, contemporaneitatea scenografiei, curajul regizorului, abilitatea lui în "umanizarea", investirea cu emoţie a celor mai ciudate obiecte... Gavriil Pinte e ca un rege Midas, care transformă în aur teatral tot ce atinge: fiinţe, versuri, articole de ziar, forme abstracte.
Şi... de la scenograf şi regizor vreau să ajung la scenariu. Şi aici au ajuns schimbările, survenite treptat, din aproape în aproape... Structurarea diferită a spectacolului a impus regizorului schimbări în text... Poate de aceea, regizorii au început să-şi scrie singuri scenariile! Regizorul Cristian Pepino l-a impus pe excelentul scenarist Cristian Pepino. Scenariile lui Gavriil Pinte au un iz aparte, sunt parte integrantă a concepţiei regizorale... nu mi-l pot imagina lucrând pe un text străin.
Şi... transformările vor continua... slavă Cerului!

T.C.: Dar despre aşteptările micilor mari spectatori actuali ce puteţi spune?
M.M.: Deşi noi ne jucăm cu păpuşile, copilul trebuie privit cu respect şi responsabilitate, ştim cu toţii... Să-i oferim educaţie prin artă, calitate, valoare, să nu cedăm comercialului. În ultimii ani, studii importante în lume au confirmat importanţa inteligenţei emoţionale (vezi Daniel Goleman) în formarea personalităţii... Sunt convinsă că teatrul de păpuşi e cel mai potrivit mod de a face educaţie în acest sens, de cele mai mici vârste!

T.C.: Revenind la munca dumneavoastră, d-nǎ Maria Mierluţ, ce aveţi acum "pe masa de lucru"? Ne puteţi dezvălui câte ceva despre creaţiile dumneavoastră care vǎ frământă, vǎ locuiesc în acest moment?
M.M.: Eu cred în poveşti, în importanţa, puterea poveştilor - din zorii civilizaţiei până în ziua de azi! Aşa că tot timpul am în cap o poveste... Care? Ei, asta-i o altă poveste...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional al Teatrului Contemporan de Animaţie ImPuls, 2015


0 comentarii

Spacer Spacer