Tamara Constantinescu: Doamnă Maria Mierluț, v-ați autocaracterizat în anul 2013, când ați primit "Premiul Michaela Tonitza-Iordache de excelență în arta animației românești", în cadrul Festivalului Internațional al Teatrului de animație "Bucurii pentru copii. Spectacole de colecție", ca fiind "păpușar până în vârful unghiilor". Cum vede lumea păpușilor un astfel de păpușar?
Maria Mierluț: Vă rog să-mi permiteți să nu răspund imediat la întrebarea dumneavoastră, să mă opresc puțin la momentul 2013, când pe scena Teatrului Țăndărică domnul director Călin Mocanu (nu-mi place termenul de manager în teatru) mi-a înmânat premiul pe care îl acordă în ultimii vreo zece ani, cu generozitate, creatorilor din teatrele de păpuși. M-am simțit foarte onorată de acel premiu (știu, expresia e mult uzitată, tocită, dar nu găsesc o formulare mai fericită acum) și pentru că de mulți ani, aveam o admirație sinceră pentru autoarea volumului Eliza Petrăchescu și pentru gândirea fermă, inspirat exprimată a teatrologului Michaela Tonitza-Iordache. Am avut norocul s-o cunosc personal la un festival internațional organizat de Teatrul Țăndărică, când m-a cucerit cu politețea desăvârșită, bunăvoința unei gazde perfecte și modestia uimitoare pentru o personalitate de altitudinea dumneaei. Și, copleșită de emoția acestei amintiri frumoase, era cât pe ce să ratez momentul, dar, după o pauză prea lungă mi-am recăpătat graiul și am putut rosti câteva cuvinte de mulțumire, cum se cuvenea.
"Păpușar până-n vârful unghiilor" am spus într-un interviu... (Trebuie să fiu atentă cu interviurile, cuvintele se spun ușor, ca un respir, când apar scrise, capătă greutate...) Scuzați-mă, acum îmi vine să râd auzindu-mă citată în acest fel... Păpușar mă simt și acum dar mă înveselește încrâncenarea cu care am spus-o atunci! Luptam cu mine însămi să nu mă las furată de valul modei, ademenită de facilitatea de a înlocui Păpușa cu Actorul...
Această "lume a păpușilor" de care mă întrebați, e lumea mea, micul meu univers în care mă simt acasă... O privesc uneori cu dioptrii mărite mult, pentru a distinge nuanțe, detalii surprinzătoare uneori, care îți scapă la o "primă vedere" (acea vedere sintetică, specifică, zic eu, ochiului de regizor care înțelege întregul, clasifică, etichetează), nuanțe care te îmbogățesc subtil, oricât de "pregătit" ai fi, care îți dilată bucuria receptării. Nici severitatea privirii nu-mi e străină, recunosc, se instalează în mod reflex, când Păpușa e tratată superficial, neprofesionist, ca un accesoriu decorativ. Da, acestea sunt tristețile "păpușarului până-n vârful unghiilor". Important e că identificându-mă cu acest "mic univers" am învățat să mă bucur de izbânzile artistice ale celorlalți (de ale mele n-am fost sigură niciodată): de la încărcătura emoțională a unei simple mișcări, firescul neașteptat al unei intonații, până la intenția clară, autenticitatea unui gând regizoral, conturarea sugestivă a spațiului scenic și... minunea minunilor... crearea Păpușii adevărate! Pentru că sunt multe păpuși, dar puține au norocul de a fi dăruite de scenograf cu însușirile personajului!
Acel "până-n vârful unghiilor" însemna pentru mine atunci că până și lumea reală din jurul meu o vedeam prin acele "dioptrii", care de data asta "micșorau" lumea, ca să încapă în "universul păpușilor" (deformare profesională, veți zice): peisajele deveneau posibile decoruri, obiectele - personaje, copiii - eroi uimitori, animalele - surse inepuizabile de inspirație, etc.... știți dvs. prea bine...
T.C.: Aveți o carieră îndelungată, prodigioasă în lumea teatrului pentru copii. De-a lungul anilor ați fost recompensată cu numeroase premii. Le mai știți numărul? Care sunt cele pe care le considerați mai importante?
M.M.: Despre premii nu știu ce să spun... Într-o vreme s-a întâmplat să vină și premiile la rând... Eu atunci nu lucram pentru festivaluri, premii... La început făceam spectacole (jucam, regizam) pentru mine, să-mi placă mie! Apoi (în sfârșit) am observat că lucrez pentru copii... Și am început să stau în sală la toate spectacolele, să le urmăresc efectul prin prisma reacțiilor copiilor, să-i studiez... În perioada comunistă, spectacolul Pui de om de Victor Eftimiu a luat Premiul I la Festivalul Național "Cântarea României" (scenografia era semnată de scenograful Haller József). Am fost atât de surprinsă, încât cred că nici nu am apucat să mă bucur ca lumea! Peste doi ani, la același festival, am luat premiul II (cu un alt spectacol), iar la o ședință în teatru am fost criticată că am luat doar locul II, deci, am regresat!... (Puncte de vedere din Epoca de Aur...) Întâiul premiu pentru regie l-am primit cu bucurie, alături de întreaga echipă, la Festivalul "Ion Creangă" din Bacău, pentru spectacolul Motanul încălțat (scenograf Garda Ladislau, actori: Dina Moldovan, Rudolf Moca, Cornel Iordache, Mariana Iordache, Georgeta Potcoavă, Adrian Brânduș).
Mi-a plăcut premiul pentru interpretare primit de Alexandra Moldovan, la Festivalul "Gulliver" Galați, pentru rolul Suzette din spectacolul meu Uriașul Periferigerilerimini de Charles Perrault. Dina Moldovan, cum îi spuneam noi, era o actriță minunată, sensibilă, inteligentă, cu o voce delicată, atentă la detalii, devotată Păpușii. Merita din plin această recunoaștere! Trebuie să adaug și reușita lui Iuliu Pop, în rolul Frățiorului, care a secondat-o cu brio în lucrătura filigranată a mânuirii, precum și prezența inconfundabilă a "Uriașului" Rudi Moca! Dar cel mai mult m-a bucurat premiul primit la Festivalul de la Subotica (Serbia) de întreaga trupă de actori, pentru mânuire și interpretare (Punguța cu doi bani, scenografia: Haller József).
Poate n-ar trebui să uit Premiul ATM (UNITER-ul vremurilor de atunci) pentru regie, cu spectacolul Făt-Frumos cel năsos de I. L. Caragiale, și, în același spectacol actorului Rudi Moca i s-a decernat premiul ATM pentru mânuire și interpretare.
Cred că sunt cele mai importante, nu?
Privind în urmă, deși nu am o listă în față, îmi dau seama că munca scenografilor nu a fost apreciată, răsplătită cu premii pe măsura contribuției lor la reușita unui spectacol. Acordarea premiului de excelență Michaela Tonitza-Iordache mi-a oferit prilejul să vorbesc pentru prima dată în public, cu recunoștință, despre întâlnirile importante din viața mea de păpușar cu mari scenografi: Paul Fux, Haller József, Eustațiu Gregorian, Gina Tărășescu-Jianu.
T.C.: Sunteți o personalitate meritorie în domeniul artei păpușărești și, cum era firesc, ați fost invitată să faceți parte din juriul multor festivaluri din această categorie, ați fost de multe ori și președinta juriului. Numiți câteva dintre cele mai prestigioase manifestări de acest gen, la care ați participat în calitate de "jurat".
M.M.: Cred că Teatrul Puck a fost primul teatru care m-a invitat în juriul festivalului organizat la ediții diferite, de mai multe ori, o dată și ca președinte. La Cluj erau invitate, alături de teatrele din țară, trupe din Ungaria și Ucraina mai ales, cu spectacole de foarte bună calitate, sau din Italia, sub directoratul Monei Chirilă, realizate de tineri scenografi și regizori. Noua școală păpușărească din Ungaria se afirma puternic.
Din culisele juriului un moment curios: la o ediție marele premiu a fost acordat unei trupe din Israel, formată nu din actori, ci din absolvenți de arte plastice! Sau: la o altă ediție juriul a constatat că cel mai bun spectacol din festival era Faust prezentat în premieră la Cluj de un grup de actori de la Țăndărică (Mariana Zaharia, Ionuț Brancu, Gabriel Apostol) în afara concursului. Nu se putea să nu evidențiem excelența! Și cu acordul directorului de festival juriul a inventat un nou premiu, pentru cel mai bun spectacol în afara concursului!...
Galați-ul m-a "consacrat" ca jurat. Stelian Stancu, directorul de atunci al Teatrului Gulliver, m-a invitat mai multe ediții la rând în juriu. Aici am cunoscut personalități, oameni deosebiți: D.R. Popescu, Mircea Ghițulescu, Marius Zarafescu, Marinela Țepuș. Stelian Stancu invita cu stăruință în festival trupe studențești cu spectacole de bună calitate și mărturisesc că-mi face plăcere să recunosc în producțiile unor teatre ca Țăndărică, Luceafărul, studenți premiați la Galați.
Sub căciula lui Guguță, festivalul organizat de Teatrul Guguță din Chișinău - Republica Moldova, a avut o atmosferă aparte dată de specificul trupelor din răsăritul continentului: Ucraina, Moldova, Kazahstan, Rusia... și poate de o subtilă solidaritate a breslei păpușarilor (moment politic delicat Rusia-Ucraina) și nu în ultimul rând de faptul că doamna Gabriela Lungu, directoarea teatrului a fost o gazdă perfectă.
Prin eforturile susținute ale domnului Florin Dumitru, directorul Teatrului pentru Copii și Tineret Așchiuță din Pitești, cea de a V-a ediție a festivalului, organizat de acest teatru, a transformat un eveniment oarecum de interes regional într-un festival de anvergură națională, oferind cu generozitate, pentru stimularea creativității păpușarilor, încurajatoare premii în bani. Aici am fost invitată în juriu ca președinte.
Și, toamna mea norocoasă, a urmat invitația în juriul festivalului ImPuls 2015 de la Teatrul Țăndărică!...
În ultimii 25 de ani, colindând festivalurile de gen din țară, ca invitat sau jurat, am realizat cât de minunate sunt aceste întâlniri în ziua de AZI (de fiecare dată altfel) cu: teatrul de azi, artiștii de acum, victoriile, neîmplinirile de azi, visurile de acum, întâlnirile cu tine însuți cel de azi, cu viața! Un festival de teatru e o mare sărbătoare pentru orașul ce-l găzduiește, pentru sufletele ce-l locuiesc și mai ales, pentru cei ce-l construiesc... gând cu gând, efort după efort, până la râvnitele aplauze finale! Un festival e o fabuloasă școală în care înveți fără să vrei, fără note și profesori, fără griji, în care înveți să dăruiești și să primești bucurie și iubire prin creație artistică! Observ că numărul festivalurilor, în general, este în spectaculoasă creștere... Probabil, noi, cei de azi, avem mare nevoie de sărbătoare, bucurie și iubire, de Artă!
T.C.: Așa cum aminteați, între 7 și 18 noiembrie 2015, ați făcut parte din juriul Festivalului Internațional al Teatrului Contemporan de Animație ImPuls, de la Teatrul Țăndărică din București. Ca o privire de ansamblu, ce aduce nou această ediție, a XI-a, a Festivalului față de celelalte anterioare ei?
M.M.: N-aș putea spune cu certitudine ce aduce nou această ediție, cunosc doar parțial edițiile trecute. Dar reiese clar din "buletinul de identitate" al festivalului că accentul e pus pe "contemporaneitate", ca semn distinctiv în selecția textelor și al formulelor de spectacol, în relația scenă-public, artist-copil... M-a surprins foarte plăcut felul energic în care Călin Mocanu impunea, prin programul celor trei festivaluri ale verii, o altă culoare orașului, rolul social-educativ al teatrului în formarea profilului psiho-mental al copilului de la cea mai fragedă vârstă până la adolescență, atragerea părinților, instituțiilor de profil, școli, grădinițe... în acest proces educativ de importanță națională! E ca o nouă poziționare a Teatrului Țăndărică, mai fermă, mai dinamică, în raport cu publicul: copiii, familia, educatorii, criticii de teatru, artiștii impunându-și exigențe mai înalte, cerând tuturor "să fugă de zona de confort din teatru". Mi-a plăcut acest gând demn de atenție mărită! E un lucru dificil, dar sunt sigură că va reuși să realizeze ce și-a propus, cu seriozitatea și tenacitatea ce-l caracterizează. Această nouă poziționare se referă și la locul Teatrului în relațiile internaționale ale instituției: UNIMA și ASSITEJ facilitează întâlnirile teatrale, o distribuire mai avantajoasă a producțiilor teatrului de animație din țară și potențarea creativității artiștilor români.
Spectacolele pentru copii și, în același timp, pentru întreaga familie, spectacolele pentru adolescenți și adulți, teatrul radiofonic, minunata expoziție aniversară a eroului Țăndărică, atelierele au jalonat direcțiile principale ale festivalului. Conferințele, lansările de carte s-au constituit în momente de înaltă ținută intelectuală și bucurie spirituală. (Vezi: Radu Boroian și Vladimir Simon în Personalități în dialog, sau excelenta conferință a profesorului și criticului de teatru Octavian Saiu - Mit și teatralitate în animația contemporană, conferință pe care aș simți nevoia s-o revăd într-o formă scrisă, dar...). Un moment special de mândrie pentru mine, ca păpușar, a fost cel al lansării de carte a doi colegi artiști păpușari deosebiți: Toma Hogea ca "istoric", autor al voluminoasei și valoroasei lucrări Despre arta păpușarilor români - Dialoguri cu maeștrii scenei și Adela Ungureanu-Caimacan, ca poetă, autoarea volumului Cartea cu marionete. Le admir extraordinara putere de muncă, talentul, și, totodatǎ, generozitatea de a ne oferi cel mai prețios dar - timp din timpul lor - unic și ireversibil.
T.C.: Au fost prezente în competiție atât spectacole ale teatrelor de păpuși și animație din țară, cât și ale teatrelor de pe alte meleaguri, chiar mai îndepărtate, cum este de exemplu Teatrul Național pentru copii din Beijing, China. Există diferențe notabile între stilul de montare a spectacolelor pentru copii din România și cele din afara granițelor ei? Puteți analiza, în câteva cuvinte, spectacolele străine care au urcat pe scena Festivalului?
M.M.: Teatrul Național pentru Copii din Beijing - China, cu repertoriu "european", Cei trei purceluși, spectacol în limba engleză, regia Shogo Shinozaki din Japonia, a fost invitatul de onoare al festivalului. Trei excelenți tineri actori Yin Liang, Li Jia, Weng Yang, încep o joacă sprințară în scenă, cu diferite obiecte pe care le transformă cu o inepuizabilă fantezie în diferite personaje - într-o suită de scene savuroase. Încet-încet joaca ajunge în sală sub forma unui spectacol interactiv, foarte gustat de copii fericiți că au făcut față seminarului de limba engleză și, în același timp, s-au amuzat copios.
Între îndepărtata Chină, doar pe hartă, și vecina noastră Bulgaria, teatrele invitate ne-au dezvăluit o largă paletă repertorială, stilistică, dată de personalitatea creatorilor și, în același timp, ceva comun, în pofida distanțelor... globalizarea a pătruns peste tot - acel ceva ce e la "modă" sau credem noi că e, acel ceva nou după care alergăm cu toții, de teama de a nu ne repeta... de a nu fi etichetați ca "depășiți" de viteza schimbărilor, acel ceva care are succes la public sau credem noi că are...
M-am convins, încă o dată, că fiorul emoției transmis de arta autentică nu ține cont de curente, clasificări, teorii, mode... pur și simplu te cucerește, te înalță, te "modifică" frumos, fără să-ți ceară voie... Astfel m-a cucerit Trupa El Patio din Valencia - Spania, de fapt doi tineri foarte talentați - Julian Saenz-Lopez și Izaskun Fernandez, care, fără elemente surprinzătoare "moderne", au creat un spectacol nonverbal de patruzeci de minute doar cu un boț de argilă, câteva obiecte și mâinile goale... dar ce mâini miraculoase - creatoare de personaje vii, ce-ți transmit gânduri, stări, emoții... (Mi-ar plăcea să-i revăd peste câțiva ani...)
N-aș vrea să credeți că apreciez mai puțin celelalte spectacole invitate - fiecare a adus un "ce" care ne-a îmbogățit și, mai ales, un "cum" creator de bucurii specifice (păpușărești!).
T.C.: În ultimul deceniu au luat amploare companiile de teatru independent, care creează spectacole pentru categorii diverse de spectatori atât adulți cât și copii. Ce puteți spune despre reprezentațiile acestor trupe prezente în ediția din 2015?
M.M.: Nota de "contemporaneitate" în festival a fost subliniată de organizatori și prin spațiul măricel acordat proiectelor, companiilor independente. De la îndrăzneața propunere a Petronelei Purima (Compania Puranima), într-o temă de masterat concretizată într-un spectacol nonverbal pentru adulți Do Mi No, în care artistul își caută propriul drum în artă - până la producția profesorului de animație Ciprian Huțanu care își afirmă în spectacolul Ana (Compania Synchret & Teatrul Național "Vasile Alecsandri" Iași) rezultatele unor căutări în arta animației, și-au găsit locul aplauzele meritate și ImPuls-ul potrivit în acest festival.
Nu pot să mă abțin să nu contrazic (în stilul lui) titlul spectacolului Companiei Qui peut: Punguța de doi bani, care de fapt e o Punguță care face toți banii! Farmecul actorului Dan Codreanu, descoperit de mine în rolul Prințului Broscoi, l-am regăsit acum în farmecul jocului "de-a Punguța", ca scenarist și regizor, în fantezia improvizațiilor propuse actorilor, în bucuria inventării de noi relații, situații scenice, bucurie care se transmite prin cei patru minunați actori (Olga Bela, Cristina Pleșa, Ana Turos, Teodor Ghiță) publicului... (cu o subliniere a uimitorului firesc în joc-replică a lui Teodor Ghiță căruia îi doresc un rol potrivit... curând!).
T.C.: La finalul competiției juriul a acordat numeroase premii și diplome. A fost o misiune grea alegerea celor mai bune spectacole?
M.M.: Și da, și nu... În orice juriu, presupun, fiecare membru își are așteptările, exigențele lui, ce țin în mod firesc de experiență, gusturi, influențe etc. Noi am avut norocul cu un director de festival generos, în persoana lui Călin Mocanu, care nu ne-a impus un număr zgârcit de premii, a unui președinte onorific, Ion Parhon, de înalt profesionalism, care a indus echilibru, armonie și sinceritate discuțiilor... Discuții care s-au concretizat într-o lungă listă de premii, diplome...
T.C.: S-a acordat și un Premiu special "pentru contemporaneitatea expresiei artistice" spectacolului Adunarea păsărilor, de la Teatrul Țăndărică, în regia lui Cristian Pepino. Vorbiți-ne despre acest spectacol, vă rog.
M.M.: Îmi place această întrebare, nu știu dacă voi reuși să fiu convingătoare...
Am o sinceră și mare admirație pentru acest spectacol și creatorii lui... L-am văzut de multe ori de-a lungul anilor, de la producția excelentă a unui minunat regizor-profesor, cu clasa de studenți absolvenți, până la spectacolul de azi, producția Teatrului Țăndărică. La prima vizionare am fost uluită de noutatea temei, a imaginii scenice, de frumusețea întregului, sinceritatea și dăruirea în jocul actorilor. "E o capodoperă" mi-am zis... "păcat că are unele lungimi care..." (Știți cum sunt colegii, mai găsesc nod în papură...) Apoi, am "vânat" spectacolul, în festivaluri, oriunde puteam să-l revăd... și parcă devenea din ce în ce mai clar, mai cizelat, mai strălucitor... Reluarea lui în repertoriul acestei stagiuni, pentru ediția aniversară a Teatrului Țăndărică, mi se pare o "lovitură de maestru" a directorului Călin Mocanu (și el actor în varianta de "școală", nu?). Am văzut Adunarea păsărilor în varianta nouă, prezentată în cadrul festivalului de la Galați. Iar m-a uimit frumusețea lui, energia sublimă emanată de o trupă bine sudată, ce a copleșit sala. În final, abia la ieșirea la aplauze am înțeles, dincolo de nivelul artistic al spectacolului, evenimentul creat: acest moment a obiectivat în chip exemplar calitatea școlii de teatru de animație din București, necesitatea imperioasă a legăturii cu un teatru profesionist (Teatrul Țăndărică), care să continue eforturile școlii. Acum pe scenă străluceau foștii studenți - desăvârșiți maeștri profesori de azi: Gabriel Apostol, Ionuț Brancu, Liliana Gavrilescu, Decebal Marin, alături de foștii lor studenți!
O minunată, benefică predare de ștafetă... artistică!
"E o capodoperă!" - mă autocitez, de data asta cu voce tare...
T.C.: Și pentru că ați reliefat modernitatea spectacolului Adunarea păsărilor, au avut loc transformări semnificative ale stilului de construcție regizorală, compoziție scenografică sau de tehnică interpretativă a actorilor păpușari din spectacolele contemporane, comparativ cu cele din deceniile anterioare? Puteți dezvolta acest subiect?
M.M.: E cea mai temeinică întrebare pe care mi-o puneți... și mă puneți pe gânduri... Răspunsul scurt ar fi: da, desigur... Dar să dezvolt e mai greu... cere multe cuvinte... Dar să le iau pe rând: întotdeauna am crezut că înnoirile (în general) vin din interior (din interiorul subiectului, domeniului). Nu împrumuturile, anexările altor domenii duc la veritabila înnoire, ele pot îmbogăți, dar nu transforma, înnoi. Cel mai consistent, mai semnificativ element al teatrului de păpuși e scenografia (să mă scuze regizorii și dramaturgii). Dacă luăm o schiță de-acum treizeci de ani și una de azi, nu e greu să observăm că sunt foarte diferite. Dacă sunt semnate de scenografi-artiști le admirăm pe amândouă. Sunt artă! Dar sunt marcate de timpul în care au fost gândite, create. Forma lor, detaliile de construcție, chiar materialele folosite, funcționalitatea lor, obligă regizorul, actorii la schimbare în viziune, în stilul mânuirii... Am observat acest proces lent, uneori dureros, cu ciocniri de "idei", la intrarea mea în teatrul din Oradea, când stilul novator al scenografului Paul Fux a întâlnit neînțelegerea, opoziția regiei, actorilor, educatoarelor. Pentru scurtă vreme, e adevărat, urmând apoi "schimbarea la față" a spectacolelor, de la naturalismul obișnuit la esențializarea, simplificarea formelor, stilizarea mânuirii, firescul interpretării. Știu, cu asta nu vă pot convinge... a fost... ține de istorie...
Să ne întoarcem la ziua de azi, adică la Festival ImPuls, gândiți-vă la Harap Alb, la calul lui... Eu acum "știu" trei cai - primul, o păpușă de catifea albă mânuită pe două mâini, spectacol în care am jucat în primii ani de teatru; al doilea, tot alb, o păpușă semiplată, foarte puțin mobilă, în spectacolul regizat de mine la Târgu Mureș; cel mai recent cal este din spectacolul lui Gavriil Pinte de la Sibiu. Trei versiuni diferite ale aceluiași personaj, toate trei oglinda timpului în care au fost create. În Harap Alb al Teatrului Gong din Sibiu, scenografa Roxana Ionescu (contemporana noastră!) îi propune regizorului pentru personajul Cal - o instalație! care la apariția în scenă stârnește semne de întrebare, apoi deschizându-și toracele costeliv - în aripi gata de zbor - uimește, e acceptat, adăugând sonor un tropot în ritmul melosului popular, "instalația" devine cel mai magic Cal - purtător de Harap Alb! Apreciez modernitatea, contemporaneitatea scenografiei, curajul regizorului, abilitatea lui în "umanizarea", investirea cu emoție a celor mai ciudate obiecte... Gavriil Pinte e ca un rege Midas, care transformă în aur teatral tot ce atinge: ființe, versuri, articole de ziar, forme abstracte.
Și... de la scenograf și regizor vreau să ajung la scenariu. Și aici au ajuns schimbările, survenite treptat, din aproape în aproape... Structurarea diferită a spectacolului a impus regizorului schimbări în text... Poate de aceea, regizorii au început să-și scrie singuri scenariile! Regizorul Cristian Pepino l-a impus pe excelentul scenarist Cristian Pepino. Scenariile lui Gavriil Pinte au un iz aparte, sunt parte integrantă a concepției regizorale... nu mi-l pot imagina lucrând pe un text străin.
Și... transformările vor continua... slavă Cerului!
T.C.: Dar despre așteptările micilor mari spectatori actuali ce puteți spune?
M.M.: Deși noi ne jucăm cu păpușile, copilul trebuie privit cu respect și responsabilitate, știm cu toții... Să-i oferim educație prin artă, calitate, valoare, să nu cedăm comercialului. În ultimii ani, studii importante în lume au confirmat importanța inteligenței emoționale (vezi Daniel Goleman) în formarea personalității... Sunt convinsă că teatrul de păpuși e cel mai potrivit mod de a face educație în acest sens, de cele mai mici vârste!
T.C.: Revenind la munca dumneavoastră, d-nă Maria Mierluț, ce aveți acum "pe masa de lucru"? Ne puteți dezvălui câte ceva despre creațiile dumneavoastră care vă frământă, vă locuiesc în acest moment?
M.M.: Eu cred în povești, în importanța, puterea poveștilor - din zorii civilizației până în ziua de azi! Așa că tot timpul am în cap o poveste... Care? Ei, asta-i o altă poveste...