Am plecat şi din Guilinul prea puţin vizitat spre Guangzhou, ultimul popas. Dar înainte de asta am luat taxiul că să ajungem la aeroport. Cei de la recepţie ne-au comandat unul şi ne-au zis că ne costă 75 lei, ceea ce ni s-a părut prea mult pentru cei 30 km ce-i aveam de parcurs. Aşa că Şerban s-a dus să caute alt taxi şi a dat chiar peste cel comandat pentru noi. L-a întrebat cât ar costă până la aeroport şi el a zis 50 lei, fără să ştie că noi suntem comanda lui. Aşa că ne-am urcat în taxi şi când am ajuns la aeroport Şerban i-a dat 50 lei, el a cerut încă 25 lei, Şerban nu i-a dat şi s-au certat ce s-au certat până când noi am intrat în aeroport că pierdeam avionul şi l-am lăsat acolo, sperând să nu vină după noi. Şi n-a venit. Probabil cursa făcea, de fapt, 25 lei...
La aeroport, când am lăsat bagajele, am cerut să ne dea locuri cât mai în faţă. Când am luat cărţile de îmbarcare, am văzut că locurile alocate erau 32, B şi C. Am crezut că ori n-a înţeles, ori n-a vrut să ne dea ce i-am cerut. Eram convinşi că ne-a dat locuri în spatele avionului. Însă erau într-adevăr în faţă, în al doilea rând după business, pentru că, surprinzător, locurile la economy începeau de la 31 (iar la business erau doar 4 rânduri şi nu 30 cum ne-am fi aşteptat). Şi noi care am crezut că nu ne-a înţeles... Cred că trebuie să stai mult timp în China până reuşeşti să epuizezi toate diferenţele culturale.
O altă neînţelegere culturală am avut-o cu data de expirare a produselor. Prima dată când am descoperit-o eram în Shangri-la cu ghida Sandy şi am luat nişte biscuiţi, din care i-am oferit şi ei şi şoferului. Abia după aceea ne-am uitat la data înscrisă pe ambalaj. Era o dată din august. Concluzia logică: erau expiraţi. Am mâncat unul fiecare, că doar le dădusem şi lor, dar după aceea i-am lăsat în maşină, nu i-am mai luat cu noi. Abia azi în avion când am primit nişte ceai la cutie, "expirat" după standardele noastre, am avut iluminarea că, probabil, aceea e data de fabricaţie. Dar în cazul acesta, de unde ştii când expiră? Poate au şi o dată mai mică trecută pe undeva, ascunsă privirii neavizate, sau o cifră care să fie numărul de luni cât poţi să mănânci fără să faci bube.
După ce-am ajuns în Guangzhou şi ne-am cazat, am plecat la plimbare pe una din străzile pietonale, Shangxia Jiu Lu, prima stradă de acest fel din Guangzhou. Din păcate pentru noi, probabil din cauza sărbătorii naţionale ce durează toată săptămâna, strada era plină ochi de oameni mergând în toate direcţiile, biciclişti şi vânzători ambulanţi, încât magazinele nici măcar nu se mai vedeau. Cred că şi vânzătorii au realizat acest lucru, pentru că nu ştiau la ce metode să mai recurgă ca să-şi atragă clienţi. Unii băteau din palme, alţii băteau într-un gong improvizat din carton, alţii strigau ceva, alţii aveau pancarte mişcătoare. A fost destul de obositor să înaintăm uneori împotriva masei de oameni.
Ne-am bucurat ca nişte copii când am ajuns la hotelul nostru, relativ central, modern şi cu multe etaje. Din Bucureşti când l-am ales online părea cea mai nefericită alegere asumată, cea mai impersonală faţă de celelalte cazări în moteluri sau hoteluri boutique. Când am ajuns însă, am aflat că tipul de cameră ales de noi, cu pat dublu, nu mai este disponibil, aşa că ne-au upgradat la un fel de suite cu două camere, două televizoare, canapea etc. E bună de ceva şi modernitatea asta. O să încheiem expediţia în China în stil mare...
Pe data viitoare...