Case memoriale şi palatele memoriei

Casele memoriale şi soarta lor în China contemporană: iată tema de cercetare a unei doctorande cu care lucrez. Fireşte, e de-a locului şi este speriată de ritmul în care noul ia locul vechiului, în tăvălugul modernizării nediscriminate. Tema e fragilă: dacă dispar monumente istorice, evident că nişte biete case memoriale, care nu au neapărat distincţia Mărţişorului, proiectat de poet şi soţia sa împreună cu un prinţ al arhitecturii interbelice, nici nu se prezintă ca temă de reflecţie. În definitiv, nici la noi: e o dezbatere în curs cu privire la anturarea Mărţişorului de câteva blocuri semnificativ mai înalte decât casa memorială a lui Arghezi. Iar celor ce stau, sau au stat la bloc, soarta le este şi mai precară: mai mult decât o placă memorială la intrare, lângă numărul poştal, n-au cum primi. De bloc memorial nu s-a auzit şi nu puţine dintre cele interbelice au deja, sau vor avea curând, bulină roşie: în absenţa unei consolidări substanţiale cât mai rapide, se vor desface, la primul mare cutremur, în cele din care au fost alcătuite... Şi acum, scriitorii, ca tot omul, se mută din casă-n casă, din apartament în apartament (cei norocoşi, care le au), prin urmare, spaţiile memoriale vor deveni traiectorii memoriale...

Prin urmare, în absenţa unei clasări rapide, casele memoriale nu par a avea o soartă prea bună. Când am proiectat pentru prima dată, cu regretatul Alexandru Condeescu, la începutul anilor nouăzeci, expoziţia permanentă din fostul sediu al Muzeului Literaturii Române, ulterior devenit naţional şi, mai recent, dat afară, ne-am pus această problemă. Există un fond însemnat de obiecte memoriale; unde trebuie să îşi găsească ele locul? În casele memoriale unde, odinioară, făceau parte din lumea (în sensul conceptului heideggerian) autorului? Într-un muzeu al literaturii, ca accente într-o mare(e) de text? Şi ce pot ele spune despre personalitatea autorului comemorat, al cărui duh şi trup le-a părăsit? Desigur, o problemă mult mai mare a fost aceea de a defini ce este literatura şi cum poate fi ea expusă, muzeificată: ca text, ca scriitură / manuscris sau dactilogramă, ca volum editat? Dar asta e, deja, substanţa unui alt text...

În Renaştere, dragi copii, deşi ştiu că e greu de crezut, nu existau nici sticks de memorie, nici hard-uri externe. Şi totuşi, Renaşterea a fost în sine un act de rememorare: una din metodele de a ţine minte era aceea a palatelor memoriei. Îţi imaginai un palat somptuos, de preferinţă unul cu care erai familiar (nici ţinerea de minte nu era pentru toată lumea... cum nu e nici acum) şi depuneai, în fiecare cotlon pe care ţi-l puteai imagina, amintiri: informaţie preţioasă, pe care aveai de gând să o reînvii, măcar din vreme în vreme. Miraculos, de fiecare dată când se re-creea mental palatul şi căutai după amintiri în locul virtual unde le-ai ascuns, ele erau acolo, neatinse. Aşa au supravieţuit, neatinse, comori ale antichităţii, prin mijlocire arabă şi bizantină, dar şi prin dispozitivele mnemotehnice abia descrise. Astăzi, pe cât ştiu, doar Metoda Silva foloseşte un rudiment de palate ale memoriei în exerciţiile sale mentale.

Ce vreau să spun, de fapt este că, dincolo de cultura văicărelii şi a impotenţei instituţionalizate, nu ar fi rău ca USR, muzeele literaturii şi cine mai e preocupat de soarta caselor memoriale să afle că versiunea contemporană a palatelor memoriei pentru casele memoriale este posibilă, cu instrumentele puse la dispoziţie de Virtual Heritage (patrimoniu virtual). Nu doar că pot fi făcute tururi virtuale, de oriunde am fi, ale acestor case, dar pot fi salvate digital, prin reconstrucţii virtuale, atât casa, obiectele, cât şi documentele din ea, ca patrimoniu virtual, asupra căruia se poate reflecta, vizitându-l on-line. Nu e o soluţie alternativă realitatea virtuală la păstrarea caselor memoriale din realitatea reală, ca să zic aşa, ci este un adjuvant.