Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mesaje din Strasbourg (I)


Alex Dobrescu

30.07.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dragelor şi dragilor,

După cum v-am promis, iată şi primele impresii de pe meleaguri franceze.

Au trecut două săptămâni şi nu mai stau cu harta după mine, ca în primele zile: m-am obişnuit deja cu împrejurimile, cu străzile mai mari, cu principalele linii de transport. Mi-am stabilit şi reţeaua de magazine de unde fac cumpărături, încep să devin de-al casei. Oarecum paradoxal, deşi românii din ţară cumpără de zor de la companiile Carrefour şi Cora (franceze, dacă nu mă înşel), francezii înşişi preferă alte supermarche-uri: pe aici sunt larg răspândite Auchan (cu ″puiul″ său, reţeaua Atac), U (care are sediul central pe strada George Enesco, într-un oraş al cărui nume îmi scapă), Rond Point...

Dar să încep cu casa: locuiesc într-o clădire cu 2 etaje cu camere şi apartamente de închiriat, în centru, la 5 minute de Catedrală; arată mai bine ca un cămin, pe alocuri chiar pare hotel, e curat şi bine întreţinut. Se pare că vreo 3-4 numere poştale (un întreg grup de clădiri, unite prin curţi interioare) au o singură proprietară. Ce ţi-e şi cu exploatatorii ăştia de locuinţe, tovarăşi! Strada iese în splaiul numit Quai des Bateliers, iar primul lucru pe care îl văd când ies din casă e Catedrala, de unde dimineaţa la 9 şi seara la 10 aud adevărate concerte de clopote. Nici o grijă, o să vă povestesc şi de ea mai târziu.

Aleea mea se numeşte Impasse de l'Ancre; ″impasse″ este orice străduţă îngustă şi înfundată, ceea ce la noi ar echivala cu ″intrare″. Aş zice că numele vine de la faptul că odată pătruns acolo eşti în impas, adică oarecum la înghesuială şi trebuie să te întorci. ″Impasul″ meu are cam 2 metri lăţime în partea cea mai îngustă, adică poate intra o maşină, dar sunt şi unele mai înguste; foarte aproape de mine este unul format între pereţii a două imobile alăturate, unde abia încape o persoană.

Am ajuns să stau aici printr-un adevărat ″lanţ al slăbiciunilor″: o colegă de serviciu este prietenă cu o juristă de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care la rândul ei are o colegă ce locuieşte în acest imobil, de la care a aflat de existenţa unei camere libere. M-am aranjat bine, iar chiria (280 Euro lunar, cu toate cheltuielile incluse) este mică în comparaţie cu cât plătesc alţi colegi, având în vedere şi poziţionarea centrală.

Am o cameră de vreo 10-12 mp, în care se află un duş, o chicinetă, cum zic francezii (chiuvetă, reşou, dulapuri şi o ″tejghea″ pentru bucătărit), frigider, şifonier, pat, masă, scaune şi etajeră. Încălzirea şi apa caldă se fac electric, cu un radiator încorporat în perete, respectiv cu boiler.

Fără a face apologia unor vremuri apuse, trebuie să admit că din anumite puncte de vedere standardele locative sunt mai generoase la noi decât la ei. Spre exemplu, aici predomină în casele vechi camerele ca a mea, cu WC pe hol, iar în clădirile noi aşa-numitele studiouri, adică cu baia în încăpere separată, dar bucătaria într-o nişă izolată cu perdea. Or, aşa ceva nu se mai construieşte în România din anii '70, de când s-a renunţat la ″celebrele″ garsoniere confort IV. Ceea ce la noi este o garsonieră standard (cu baie şi bucătărie în încăperi separate, fiecare cu uşă), la ei este deja ceva deosebit, numit F1, adică apartament cu o cameră. Urmează F 2, F 3 etc. În Strasbourg chiria unui studio începe cam pe la 300 Euro lunar, iar a unui F 1 la 350 - 400.

În oraş, cel puţin în centru, cele mai multe case nu îşi ascund vechimea, pentru că li s-a păstrat arhitectura originală (aşa-numitele colombage, cu referire la structura de rezistenţă din bârne de lemn vizibile la exteriorul faţadei). Altele însă au suferit transformări şi e foarte greu să le estimezi vârsta reală. Pe strada mea e o casă din 1590 şi ceva, dar ştiu asta doar pentru că se păstrează grinda de piatră de deasupra uşii. După unele elemente de structură (stâlpii de rezistenţă ai porţii), aş zice că şi casa mea e destul de veche (adică 2-3 sute de ani), deşi are gresie, mochetă, termopane şi alte dotări moderne.

Neavând cutremure în zonă, casele vechi stau bine-mersi în picioare de sute de ani, deşi stâlpii şi planşeele sunt făcute doar din lemn. În unele cazuri sunt vădit înclinate, dar se sprijină pe vecine şi sunt OK. Ca atare, nu prea există consolidări ale structurii de rezistenţă - lucrările se rezumă la retencuirea faţadei, vopsitorie, schimbarea acoperişului etc. Bineînţeles, au şi cartiere noi, dar şi aici blocurile îţi lasă impresia de fragilitate, fiindcă nu vezi stâlpi sau grinzi de susţinere de mărimea celor cu care suntem noi obişnuiţi.

Câte ceva despre serviciu: sunt stagiar la Grefa Curţii Europene a Drepturilor Omului din cadrul Consiliului Europei, într-o divizie care cuprinde jurişti români şi francezi. Nu vă lăsaţi înşelaţi de denumire: Grefa, spre deosebire de ce face în instanţele din România, are aici un rol important în luarea deciziilor. Juriştii fiecărei ţări analizează cererile îndreptate împotriva guvernului lor, pentru că ei sunt cei care cunosc legislaţia şi jurisprudenţa specifică, şi fac rapoarte-propunere, care sunt controlate de grefieri (jurişti cu mare experienţă) şi apoi înaintate unui judecător-raportor. Acesta, la rândul lui, supune cazul unui complet de judecată. Prezentarea faptelor şi încadrarea lor în articolele Convenţiei este esenţială, întrucât judecătorii nu cunosc legislaţia respectivei ţări (decât dacă întâmplarea face ca unul dintre ei să fie de naţionalitatea ţării pârâte, caz în care se pricepe - la Curte fiecare stat membru numeşte câte un judecător). Ca atare, juriştii Grefei sunt nişte adevăraţi ″judecători″, care studiază dosarul, corespondează cu solicitanţii şi guvernul pârât şi analizează faptele din punct de vedere al Convenţiei.

Eu am fost ″aruncat în apă″ încă din prima zi, în sensul că am primit un teanc de dosare de rezolvat. Unele sunt simple, când răspunzi reclamantului cu o scrisoare formală, pentru că, de exemplu, nu a trimis cererea în formularul standard. Majoritatea însă implică lectura completă şi analiza situaţiei, solicitarea unor acte suplimentare, propunerea unei soluţii preliminare, practic exact ce face un jurist adevărat. Deşi tot ce fac e verificat amănunţit de supervizorul meu, mă simt foarte răspunzător de munca mea şi mă străduiesc să mă achit onorabil de sarcini. Citesc dosare în română şi fac note tot în română. Engleza o folosesc deocamdată doar în conversaţiile cu ceilalţi stagiari sau cu alţi funcţionari cu care am treabă.

Departamentul românesc e destul de mic (cam 9 jurişti şi 4-5 secretari) comparativ cu numărul foarte mare de dosare în care România este pârâtă şi care creşte cu fiecare an. Suntem una din cele 45 de ţări membre ale Consiliului Europei, dar avem cam 10% din numărul total de dosare (3000 sau 4000 pe an) - suntem pe locul 4. Prin comparaţie, se pare că Austria are 3 sau 4 avocaţi şi doar 400 de dosare anual. Din păcate, necunoaşterea de către români a condiţiilor de admitere a unei cereri în faţa Curţii face ca circa 95% din cereri să se respingă, iar asta consumă mult timp, în detrimentul cauzelor cu adevărat importante. Adăugaţi că unii reclamanţi trimit bibliorafturi întregi de hârtii, care trebuie parcurse filă cu filă şi o să aveţi explicaţia de ce ai noştri stau sistematic peste program.

Deşi scriu istoria, ca să zic aşa, prin cazuri celebre (Brumărescu - cel cu casa naţionalizată - sau Ilie Ilaşcu), şi prin munca lor determină măsuri importante în plan intern (în primul rând schimbări legislative, poate cea mai cunoscută fiind interzicerea efectuării arestărilor de către procurori), juriştii noştri sunt foarte modeşti, fără nimic din ifosele şi aroganţa cu care mulţi avocaţi români m-au obişnuit prin tribunale, în ziare sau la televizor.

Consiliul Europei, Parlamentul European şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului ocupă fiecare câte o clădire mare, iar împreună cu alte câteva mai mici formează ceva ce s-ar putea numi ″Cartierul european″. Clădirea Curţii e făcută prin 1992 şi vrea să imite un vapor - o să vedeţi poze când mă întorc.

Noua clădire a Parlamentului European este cu adevărat impresionantă - se zice că ar fi costat 2 miliarde de Euro, suportaţi parţial de municipalitatea Strasbourgului, care a insistat în mod deosebit ca unul din sediile Parlamentului să rămână aici. Liniştea dintre sesiuni, când este deschis doar restaurantul, contrastează puternic cu agitaţia din sesiune, când mii de oameni iau cu asalt oraşul în general şi zona în special: parlamentari, experţi, asistenţi, presă, forţe de ordine. Aceeaşi aglomeraţie se produce şi cu ocazia sesiunilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Nu doar la birou, dar şi acasă sunt înconjurat de români. Reşedinţa în care stau este deja majoritar românească - sunt încă 5 camere ocupate de ai noştri: colega mai sus amintită de la Curte şi în rest teologi (doi masteranzi, doi preoţi cu familiile...). Evident, pe cei din reşedinţă i-am cunoscut în primele zile după sosire şi am aflat cu surprindere că ei îi cunoşteau deja pe juriştii Curţii.

Cercul s-a închis joia trecută, când am fost cu ceilalţi stagiari străini într-un club, la o petrecere ARUS... Habar n-aveam ca asta înseamnă Asociaţia Rusă a Universitarilor (Studenţilor) din Strasbourg. Aici am cunoscut un alt grup de români (studenţi), iar din discuţii a rezultat curând că ei îi cunoşteau atât pe vecinii mei de locuinţă, cât şi pe cei de la Curte. Şi uite-aşa m-am integrat în marea familie românească de aici, dar venind din trei direcţii diferite... La chef a fost muzică rusească, dar şi sârbească şi bulgărească, iar la un moment dat aud Zdob şi Zdub, un grup de români începe să cânte, apare steagul Moldovei... Iar când a început O-Zone cu ″Mă înec în ochii tăi″, chiar că am uitat absolut complet că sunt în Franţa!

Că veni vorba, chiar în perioada asta O-Zone e în topurile europene cu hiturile deja cunoscute nouă - ce straniu e să auzi la radiourile şi în spaţiile publice din Strasbourg melodii ştiute de acasă (uneori cu text francez, e drept) sau să îi auzi pe tineri fredonând într-o limbă străină - româna!

Şi ca să mă simt pe deplin acasă, cum unul din preoţii din imobilul meu are parohie într-un oraş din Germania, la câţiva kilometri de graniţa franceză, în noaptea de Înviere am fost la slujba ortodoxă ţinută de el, unde au venit, împreună cu unele dintre cunoştinţele mele de aici (de la Curte, din reşedinţă şi din ceilalţi studenţi), şi cam 100 de români din parohie! Aşa că pot zice că trăiesc în ″Petite Roumanie″, asta ca să parafrazez denumirea unei zone din centrul Strasbourgului, numită ″Petite France″.

Cam atât deocamdată, că şi voi şi eu avem de lucru, voi continua cu altă ocazie.

Numai bine şi să ne citim sănătoşi!

Dan - Alexandru
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer