Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mesaje din Strasbourg (II)


Alex Dobrescu

06.08.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dragelor şi dragilor,

Cu ceva întârziere, iată-mă-s din nou pe ecranele voastre, aducându-vă alte ştiri de pe aici.

Încep cu o rectificare: vă amintiţi casa de pe strada mea, despre care ziceam că e din 1590 şi ceva? Ei bine, m-am înşelat: e din 1529. Încerc să mă gândesc cam ce mai avem noi în picioare şi locuit datând din vremea aia. Poate ceva prin Sighişoara...

Mă apropii deja de jumătatea stagiului şi nici nu îmi dau seama cum trece vremea. La serviciu m-am obişnuit şi lucrurile s-au aşezat cât de cât în matcă, nu neapărat însă una foarte comodă. E mult de lucru şi tot târziu plec, în medie pe la orele 20. Am început să colecţionez perle de prin dosare, căci e păcat să se irosească. Interesant e că majoritatea sunt făcute nu în cererile reclamanţilor fără studii juridice, ci de grefieri sau magistraţi în actele ataşate cererilor. Probabil cea mai savuroasă de până acum este una dintr-o sentinţă: de la ″Unde legea nu distinge, nici nouă nu ne este permis să distingem″ (care este un cunoscut principiu de interpretare juridică) s-a ajuns la ″Unde legea nu distruge, nici nouă nu ne este permis să distrugem″. Iar un reclamant acuză: ″Guvernul este vinovat de încălcarea legilor, în special a celor existente″.

Cea mai importantă consecinţă a programului încărcat e că mi-e foarte dificil să fac cumpărături. Francezii sunt nişte boieri: multe magazine au program de genul luni-vineri, 10-12.30 şi 14-18, eventual sâmbătă dimineaţa, iar duminica nu mişcă nimic în afară de restaurante şi baruri. Chiar dacă sunt destui cu program continuu (fără pauză de prânz), înainte de 9 şi după 19 e aproape imposibil să găseşti ceva deschis. Doar unele supermarketuri au program până la 20 sau 20.30 (chestia asta e prezentată ca o favoare excepţională făcută clienţilor, o pun şi în geam, pe post de reclamă). Norocul meu e că în centru am două de acest tip şi ca atare reuşesc să iau ceva de-ale gurii ″pe ultima sută″ înainte de închidere; şi asta însă presupune să plec de la birou pe la 19, adică mai devreme decât de obicei. În domeniul serviciilor e însă jale, la 18 se închide peste tot, ca să ajungi la bancă, la poştă, la centrul foto sau chiar la spălătorie trebuie să faci un adevărat tur de forţă.

Am fost la un restaurant ca să mănânc celebra ″tartă alsaciană″ cu care ei se laudă foarte mult şi pe care o prepară în nenumărate variante (cea cu ceapă e tradiţională). Probabil că localnicii nu mă vor ierta niciodată pentru asta, dar nu mi s-a părut că ar fi o mare diferenţă între ea şi pizza. În schimb, am fost invitat la şeful meu şi am gustat o variantă care nu avea blatul din aluat, ci dintr-un fel de foietaj, şi care mi s-a părut mult mai gustoasă - era genul tradiţionalei plăcinte cu brânză pe care o mâncam în copilărie la patiseria de lângă şcoală.

Apropo de brânză, bineînţeles că încerc tot soiul de brânzeturi, din care au să-ţi pui şi-n cap. Vorba generalului de Gaulle: e imposibil să conduci o ţară care are mai mult de 300 de feluri de brânză. Cele mai multe sunt moi şi foarte puţin sărate, destule au şi miros specific, şi, evident, mai sunt şi câteva cu mucegai. Au însă şi brânză proaspătă, un soi de caş, sau caşcaval ca pe la noi.

Mulţi se gândesc că brânza mirositoare este cea cu mucegai, iar exemplul tipic pe care îl dau este Camembert. Miroase şi ea, ce-i drept, dar vă asigur că este mic copil: ″monstrul″ la capitolul miros se numeşte Munster. Sporeşte grozav vânzările de dezodorizante de frigider, iar dacă faci un sandvici să-l ai pe drum, poţi goli vagonul de tren în care stai. Şi nici măcar nu are mucegai! Surpriza mea a fost celebra Roquefort, care, abstracţie făcând de mucegai, are 95% gustul, consistenţa şi sarea unei brânze de burduf clasice. Aşa că dacă ne lăsăm brânza să mucegăiască puţin, cred că putem ieşi fără probleme pe piaţa UE.

Genul ăsta de eroare l-am întâlnit şi cu privire la alte ţări şi produse: când zici vin spaniol, te gândeşti la Malaga. Orice spaniol îţi va spune însă că ei apreciază cel mai mult Rioja. Şi ştiţi pastele italieneşti Balocco, care au invadat lumea în nişte cutii albastre? Colega mea italiancă mi-a spus că ″Asta e o marcă pentru export, la noi nici o gospodină care se respectă nu cumpără Balocco!″.

Am vizitat cam 80% din obiectivele marcate pe harta turistică a oraşului şi pot să spun că impresia generală e una foarte plăcută. Fiind un oraş mediu spre mic (cam 260.000 de capete de locuitor), e un loc în care merită să petreci ceva timp, la graniţa dintre liniştea provinciei şi dotările capitalei (mă rog, şi el e capitală, dar a departamentului Bas-Rhin-Rinul de Jos, adicătelea-şi a regiunii istorice Alsacia).

Singurul lucru care te face să rămâi cu gura căscată (şi capul dat pe spate) e Catedrala, un gigant gotic din gresie roşiatică cu o turlă de 142 de metri, cu doar 5 metri mai puţin decât piramida de la Gizeh. Iniţial a avut 2 turnuri joase şi nu au făcut turlă decât pe unul, probabil din lipsă de fonduri. Acum însă zic că special au vrut-o aşa asimetrică, să fie mai aparte... A ajuns la această înălţime în 1439 şi a fost cea mai înaltă clădire din Europa aproape 550 de ani, până în 1880 (!!), când a fost depăşită de Catedrala din Koln, cu cei 157 de metri ai săi. În tot acest timp, supremaţia i-a fost detronată timp de doar 4 ani - în 1569, la Beauvais s-a construit o catedrală mai înaltă, dar turnul s-a prăbuşit în 1573 şi nu a mai fost reconstruit.

Sunt însă şi alte obiective interesante, precum cartierul Petit France-zona turistică de bază, plină de case cu colombage, canale şi străzi înguste, terase şi restaurante cu cele mai nesimţite preţuri din oraş (un pahar de 250 ml de Coca-Cola pleacă de la 3 Euro, bani cu care la magazin iei 4 litri, o cină modestă în doi de la 60 Euro), dar şi unele mai puţin frecventate. Printre ele, biserica protestantă Saint-Pierre-le-Jeune, cu fresce pe pereţii interiori, care o fac să semene tare mult cu una ortodoxă, sau spitalul, un complex foarte vast, ale cărui clădiri se înşiră pe scara timpului din viitor (şantierul noului building, cu ultimele dotări, inclusiv helioport) până prin 1500 (clădirea farmaciei). Din cele moderne, nu prea multe, se disting clădirile Cartierului European, în special cea a Parlamentului European, şi, bineînţeles, tramvaiul, care, deşi e un bun mobil, cred că a devenit o emblemă a oraşului.

Centrul e străbătut de nişte canale artificiale create demult în scopuri de morărit (şi panificaţie, era să zic) şi alte instalaţii hidraulice (pielăria a avut istorie lungă aici), iar pe unele se poate face şi o plimbare cu vaporaşul. De asemenea, trec prin oraş Canalele Marna-Rin şi Ron-Rin, precum şi cele aferente portului, toate create în scop de navigaţie. Aceasta însă nu pare prea înfloritoare: Canalul Marna-Rin trece prin faţa Curţii şi am văzut până acum o singură barjă; probabil transportul auto este suveran, ca şi prin alte părţi. Cred însă că pe Rin situaţia este alta, căci este principala cale navigabilă a Europei. Aceste canale, perfect drepte, sunt locuri ideale de plimbare: am văzut destule porţiuni mărginite pe ambele maluri de copaci bătrâni şi umbroşi, de-a lungul lor găseşti poteci şi uneori chiar piste de biciclete-sunt un parc desfăşurat pe lungime, dacă vreţi. Din loc în loc, ecluze, prin care în răstimpuri trece câte o bărcuţă de pe vremuri sau vreun iaht modern.

Au apă, deci şi păsări, mai ales lebede şi raţe sălbatice, dintre care unele, mai tembele, cuibăresc taman pe terasele Curţii. Asta nu ar fi nici o problemă, dar când se nasc puii, mama îi conduce din instinct spre apă, care însă e un număr oarecare de etaje mai jos, iar coborârea scării de incendiu nu e chiar an easy task: se pare că în fiecare an un număr variabil de pui cad prin golurile scărilor. Luna trecută, 12 pufoşi au avut noroc: după ce au căzut 2 etaje de pe o terasă pe alta, au fost observaţi de cineva, recuperaţi vii şi nevătămaţi de un pompier şi transportaţi într-o cutie până jos, unde au fost redaţi în custodia de drept a mamei lor.

Pe malul unui canal din spatele gării am văzut şi un soi de castori, dar fără celebrii incisivi, ceva mai mari decât pisicile, care se gospodăreau liniştiţi la doi paşi de aleea pietonală. Acest aflux de viaţă sălbatică e extrem de tonic, te simţi într-adevăr aproape de natură. Şi cu toate astea, se pare că Strasbourgul este unul dintre cele mai poluate oraşe din Franţa: pe locul 4 sau 5, după cum mi se spunea. Nu pot confirma, dar, dacă e adevărat, aş prefera să locuiesc într-un oraş ″poluat″ ca Strasbourgul, dar plin de flori, verdeaţă şi animale, decât în Bucureştiul nostru ″curat″ conform celor de la mediu, dar năclăit de praf şi scufundat într-o pâclă permanentă...

Pentru că imaginile sunt mai grăitoare, puteţi găsi nişte poze faine după cum urmează:
- pentru Strasbourg:
http://www.photo-alsace.com
http://vonkoeller.de/php-album/albums/63/index.php
- pentru Parlamentul European:
http://cse.unl.edu/~mbeerman/germany/strasbourg/strasbourg.html">http://cse.unl.edu/~mbeerman/germany/strasbourg/strasbourg.html
http://www.europarl.eu.int/addresses/parliament/photos.htm">http://www.europarl.eu.int/addresses/parliament/photos.htm
- pentru Consiliul Europei şi CEDO:
http://www.coe.int/t/e/multimedia/Selection/Selection_Illustrations_EN.asp">http://www.coe.int/t/e/multimedia/Selection/Selection_Illustrations_EN.asp

Vă recomand şi nişte filmuleţe, care se pot vedea la:
http://www.coe.int/t/e/multimedia/archives_video/videokit.asp">http://www.coe.int/t/e/multimedia/archives_video/videokit.asp (filmuleţele 4, 6 şi 7)

Strasbourgul este centrul unei aşa-numite ″comunităţi urbane″, formată din oraş şi un număr de comune adiacente. Communaute Urbaine de Strasbourg (CUS) are în total vreo 450.000 de oameni, deci în jurul oraşului trăieşte o populaţie aproape egală cu cea din oraşul propriu-zis. Multe din aceste localităţi sunt aproape lipite de Strasbourg şi deservite de liniile urbane de transport. Bineînţeles, urbanistic nu e nici o diferenţă între ele şi cartierele oraşului, doar dacă te uiţi pe o hartă vezi că numele lor sunt tipărite cu caractere diferite şi afli care ce e.

Comunitatea urbană e o formă de autonomie locală, are un palat administrativ şi organe proprii de conducere, fiind diferită atât de oraş, cât şi de departamentul Bas-Rhin (echivalentul judeţului, în organizarea noastră). Cred că poate fi echivalat cu o structură între consiliul local şi cel judeţean, dar se pare că această grupare nu este impusă prin lege, ci lăsată la alegerea conducătorilor locali.

Evident, asocierea permite dezvoltarea unitară a unor proiecte de interes comun (edilitare, în primul rând-clădiri publice, transport în comun, drumuri) şi o concentrare a banilor publici în funcţie de necesităţile momentului (cu posibilitatea realizării unor lucrări de amploare pe care comunele probabil că nu şi le-ar fi permis vreodată din bugetele proprii).

Că tot suntem ″în oraş″, e musai să vă spun câte ceva despre transportul public, format din tramvaie (marca ABB) şi autobuze (marca Renault). Primul lucru notabil e că nu există aglomeraţie sau, mai bine zis, cea mai aglomerată situaţie e când eşti nevoit să atingi pe cineva cu umărul ca să treci pe lângă el. În general însă, găseşti locuri pe scaune. Nu e mai puţin adevărat că procentul de populaţie care utilizează transportul în comun e de doar circa 10%. Circulaţia se face după program: pentru fiecare linie în parte au pliante unde sunt trecute orele de trecere prin staţiile principale de pe traseu. Paradoxal, dar în 90% din cazuri orarul se respectă, iar dacă nu, atunci în general trece puţin mai târziu, deci dacă eşti în staţie mai aştepţi un pic. Foarte rar se întâmplă să treacă înainte de ora din pliant şi să îl pierzi. Asta poate fi neplăcut, căci în funcţie de linie, ziua săptămânii sau oră, intervalul dintre vehicule poate fi şi de o oră (sunt şi maşini care circulă de 3 ori pe zi, dar astea sunt doar pe unele linii foarte lungi, preorăşeneşti). Liniile de bază circulă însă în zilele lucrătoare şi la orele de vârf cam la 10 minute, tramvaiele chiar mai des, deci în aceste cazuri nu mai contează prea mult dacă te sui în cel de dinainte, venit cu întârziere, sau în următorul, venit mai devreme.

Ca să stimuleze transportul în comun, la capetele tramvaielor (care sunt undeva în localităţile suburbane) au făcut parcări mari de maşini şi biciclete, unele păzite, unde poţi lăsa maşina şi pleca în centru cu tramvaiul. Dacă ai abonament de tramvai, parcarea e gratuită.

În fiecare staţie sunt afişate orarele liniilor care opresc acolo, iar în toate staţiile de tramvai şi în cele mai importante de autobuz au afişaje electronice unde apare pentru fiecare linie timpul de aşteptare până la următorul vehicul. Gurile rele spun că au GPS pe vehicule şi astfel tabelele electronice merg în timp real. Am oarece dubii, pentru că am văzut şi unele afişând aiurea, dar cert e că pe maşini au ceasuri care sună la cap de linie când e ora de plecare în cursă şi, probabil, pe traseu indică încadrarea în timpii de trecere prin staţii.

Urcarea în autobuze se face numai prin faţă, ca să cumperi şi/sau compostezi biletul sau să arăţi şoferului abonamentul. Încă aştept să văd pe cineva urcând pe celelalte uşi. Oricum, până nu se verifică situaţia titlurilor de transport, maşina nu pleacă din staţie, deci este exclus să te scobeşti prin buzunare 3 staţii până găseşti banii, biletul sau abonamentul. Nu ai, nu te urci. Pentru evitarea staţionării excesive sau a lipsei de mărunt pentru rest, şoferul nu acceptă hârtii mai mari de 20 Euro (Paranteză: în general, bancnotele mari sunt privite cu destulă suspiciune, spre exemplu în Paris McDonald's nu acceptă hârtii de 100, 200 sau 500 Euro).

Tramvaiul a fost (re)inaugurat în 1994, după ce fusese desfiinţat prin anii '60, e ultramodern, cu un aspect aerodinamic şi o construcţie aparte (podeaua este foarte joasă, maxim 30 de centimetri de la nivelul liniei) şi se bucură de mare succes. Înăuntru se afişează electronic staţia următoare şi în plus e şi un mesaj vocal; pentru fiecare staţie e o altă voce şi un alt fond sonor. În prezent au 3 trasee, dar tocmai a început o mare campanie de extindere care se va termina în 2006. Totul e gândit, ca să nu muncească de 2 ori: acum 10 ani au făcut intersecţii şi refugii care aparent nu aveau nici un rost, dar acum îţi dai seama că vor fi folosite la legătura cu noile linii. De asemenea, din iulie 2004 biletele şi abonamentele de carton se înlocuiesc cu carduri cu cip, care se vor valida prin trecerea prin faţa unui senzor. Ei bine, compostoarele de bilete din staţii au fost prevăzute din construcţie şi cu cititoare de carduri, care acum trebuie doar activate, astfel că trecerea la noul sistem nu va mai presupune investiţii şi în noi aparate, ci doar în carduri.

Oraşul e foarte curat. Parcuri, flori peste tot, plantate şi schimbate periodic, curăţenie şi linişte. Detaliu picant: la un anumit interval, străzile sunt spălate cu apă sub presiune, insistându-se pe rigole. Chiar şi străduţa mea are parte săptămânal de acest tratament, probabil că bulevardele mai des. Ca atare, nu este praf - când plouă, nu te stropeşti cu noroi, iar când e uscat, să îmi şterg pantofii săptămânal cu o cârpă umedă este ultrasuficient. În aceeaşi ordine de idei, în Paris am văzut o coloană de cavalerie care mergea la o paradă: în spatele ei se aflau 2 maşini de salubritate cu perii automate, gata să spele drumul în caz că vreun cal produce niscaiva balegă.

Că veni vorba de spălat: aici apa este destul de dură, dar într-un mod aparte. Când o fierbi, face la suprafaţă o peliculă de ″piatră″, iar dacă vezi o rezistenţă de fierbător zici că e stalagmită. În România, semnul clar că apa e dură e atunci când săpunul se spală greu de pe mâini. Cu toate astea, aici săpunul se ia cu aceeaşi uşurinţă ca la Bucureşti! Probabil că explicaţia rezidă în mineralele diferite din apa lor dură şi cea a noastră. Oricum, după ceva vreme am trecut la apa îmbuteliată, de dragul rinichilor...

Merită să vedeţi cum fac o intervenţie în carosabil (în care, apropo, nu există gropi naturale): după ce pun un milion de garduri, indicatoare şi balize avertizoare, decupează asfaltul şi sapă groapa cu mare atenţie, cu dragoste aş putea spune; au tot felul de utilaje micuţe, parcă ar fi nişte copii mari care se joacă în nisip. Apoi o astupă, o bătătoresc bine şi, după ce toarnă şi asfaltul, spală locul ca să scoată urmele de pământ.

Spuneam de linişte: cred că am auzit maxim 5 claxoane de când am venit aici. Deşi dimineaţa e aglomeraţie, nu auzi decât torsul motoarelor: nimeni nu ambalează nervos, lumea aşteaptă cuminte să îi vină rândul la stop. Bicicliştii au aici paradisul lor: benzi separate şi foarte clar marcate pe trotuare sau pe carosabil, stopuri şi parcări. Dacă tu, pieton, mergi pe banda lor, te claxonează că le-ai încălcat drepturile. Unde trotuarul e prea îngust ca să permită şi trecerea lor, ei merg pe carosabil. Merită să vezi cum ditamai autobuzul (eventual cu burduf) sau camionul rulează la pas în spatele unui biciclist în locurile unde drumul nu permite depăşirea; n-o să auzi vreun claxon din acest motiv. Dealtfel, Strasbourgul are cea mai mare reţea de piste pentru biciclişti din Franţa (peste 300 de km), ca atare circa 10% din orăşeni (aproape câţi merg şi cu transportul în comun) folosesc bicicleta în mod curent, iar comunitatea dezvoltă programe speciale de sensibilizare a cetăţenilor pentru a sări de pe 4 pe 2 roţi.

Strasbourghezii sunt fruntaşi pe ţară şi la capitolul reciclării gunoiului. Trierea începe acasă, unde tot ce înseamnă hârtie curată şi sticle de plastic se pune în nişte săculeţi verzi, care se lasă lângă pubele şi se încarcă separat de gunoieri. Corectitudinea trierii este de peste 97%, în timp ce media pe Franţa nu sare de 75%. Pe străzi sunt de asemenea containere speciale pentru sticlă. De la mic la mare, toţi participă la ″borcaniadă″: vezi băbuţa cu panerul, vezi băiatul de la restaurant cu lada de sticle goale de vin, vezi tânăra familie care iese la plimbare cu copilul în cărucior, vezi şi domnul la 50 de ani, cu o maşină modernă, care probabil a făcut curat în garaj şi goleşte un portbagaj plin. Atenţie: se colectează doar hârtia, sticla şi PET-urile, dar asta reprezintă circa 40% din totalul deşeurilor! Cât ar fi de simplu şi curat să facem şi noi aşa ceva...

Practic, în oraş nu există aproape nimic care să te zgârie neplăcut pe retină sau să te enerveze şi cred că de fapt chiar ăsta e idealul unei municipalităţi: să furnizeze servicii şi facilităţi la un nivel înalt de calitate, fără întreruperi şi fără să îţi genereze stres, astfel încât asta să ajungă să ţi se pară normal şi nici să nu mai bagi de seamă, putându-te astfel concentra la activităţile personale. În acest sens, deja estimez că voi avea un şoc la întoarcerea acasă...

Cred ca e cazul să închei acest mesaj, scris dealtfel în 3 etape, din motive de timp. Sper că nu v-am plictisit prea tare cu diversele detalii, dar la cât de des vă scriu trag nădejde că voi fi scuzat.

Aveţi grijă de voi şi să ne citim sănătoşi!

Dan-Alexandru
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer