Drumul către libertate

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Yeonmi Park s-a născut în Hyesan, Coreea de Nord, în 1993, iar în prezent locuieşte la Seul, Coreea de Sud. Călătoreşte în lume ca activistă pentru drepturile omului.

"Sînt extrem de recunoscătoare pentru două lucruri: că m-am născut în Coreea de Nord şi că am scăpat din Coreea de Nord." (Yeonmi Park)

Yeonmi Park a crescut crezînd că e normal să vadă cadavre în drum spre şcoală şi să fie atît de flămîndă, încît să mănînce plante sălbatice. A fost învăţată să nu-şi exprime niciodată părerile şi i s-a spus că "Iubitul Conducător" poate să-i citească gîndurile şi să o pedepsească pentru ele. La vîrsta de 13 ani, după ce tatăl ei a fost condamnat la muncă silnică, Yeonmi şi familia ei au luat decizia disperată de a fugi din Coreea de Nord traversînd fluviul îngheţat Yalu în China, unde au căzut însă în mîinile traficanţilor de persoane. După aproape doi ani de captivitate într-o lume la fel de brutală şi de periculoasă ca aceea pe care o părăsiseră, Yeonmi şi mama ei şi-au riscat din nou viaţa, străbătînd deşertul Gobi şi orientîndu-se după stele în drumul lor spre libertate. Yeonmi Park îşi spune pentru prima oară povestea uluitoare, cu demnitate, curaj şi uneori cu umor. Drumul către libertate e o mărturie despre forţa spiritului uman şi despre riscurile pe care sîntem dispuşi să ni le asumăm ca să fim liberi.

"Realistă şi cutremurătoare." (The Observer)

"Una dintre cele mai cumplite poveşti pe care le-am citit vreodată. O carte ce te face să fii recunoscător pentru libertatea pe care nu ai obţinut-o niciodată prin luptă." (The Bookseller)

"O carte elocventă, dureros de sinceră, ce înfăţişează dificultăţile multor nord-coreeni." (Kirkus Reviews)


De cînd o apucasem pe mama de mîini şi nu mai voiam să-i dau drumul, ceva se schimbase între noi. Din momentul acela, eu aveam să iau deciziile. Mama s-a uitat la mine şi a întrebat:
- Tu ce vrei?

Fără să mă gîndesc, am spus:
- Eu vreau să mănînc ceva.

Nu puseserăm nimic în gură toată ziua, iar totul era atît de derutant şi de terifiant, încît nu prea mai puteam să mă concentrez.
- Da, Yeonmi-ya, a zis ea. Dar vrei să te întorci în Coreea de Nord?

M-am gîndit puţin. Dacă eram vîndute, m-am gîndit că măcar aveam să fim în acelaşi sat şi mai vedeam noi ce făceam. Poate o găseam pe Eunmi şi poate mîncam ceva.
- Vreau să rămîn în China, am spus.
- Bun, a zis intermediarul cel chelios.
- Ştiţi ceva despre fata mea cea mare, Eunmi? a întrebat mama. Trebuia să plece şi ea în China şi nu am mai auzit nimic de ea.

Intermediarul ne-a spus că trebuia să primească două fete cu cîteva zile în urmă, dar că acestea nu mai ajunseseră. El mai încercase o dată şi cu o zi înainte să ajungem noi, dar nu reuşise să ia legătura cu ceilalţi. După părerea lui, fetele erau încă în Coreea de Nord. Dar ne-a asigurat că aveau să ajungă curînd în China şi că ne puteam reîntîlni în satul unde trăiau şi ceilalţi fugari.
- Bine, am spus eu. Sîntem de acord.

A mai dat un telefon, iar peste puţin timp au venit un chinez foarte gras şi o femeie slăbănoagă, cu accent nord-coreean. S-au tocmit cu cheliosul de faţă cu noi. Grăsanul, Zhifang, era tot un samsar din lanţul de traficanţi care aveau să ne vîndă în cele din urmă "soţilor" noştri. Am aflat că o mamă cu o fiică micuţă erau de obicei vîndute împreună mult mai ieftin decît două tinere sănătoase care puteau fi vîndute separat. Aşa că traficanţii nord-coreeni îl minţiseră pe intermediarul cel chel, iar acum el îl minţea pe chinezul ăsta gras; nu i-a spus că sîntem mamă şi fiică, încercînd să-l convingă că eu aveam de fapt 16 ani, ca să obţină un preţ mai mare.

Zhifang se tot uita la mine şi zicea:
- Hai, zi-mi cîţi ani ai de fapt!

Nu am avut cum să-l conving că sînt mai în vîrstă pentru că eram foarte mărunţică. Am recunoscut că am 13 ani.
- Ştiam eu! a spus Zhifang.

Pînă la urmă, s-au înţeles la preţ. Mama, care fusese vîndută de nord-coreeni cu 500 de yuani chinezeşti, ceea ce însemna cam 65 de dolari (în 2007), a fost cumpărată de Zhifang cu echivalentul a 650 de dolari. Preţul meu iniţial era echivalentul a 260 de dolari şi i-am fost vîndută lui Zhifang cu 15.000 de yuani, adică aproape 2.000 de dolari. Preţul avea să crească de fiecare dată cînd îi eram revîndute altui traficant.


Eu am avut rău de maşină aproape tot drumul şi nu prea a vorbit nimeni cît am străbătut o zonă rurală. La sfîrşitul zilei, ne-am oprit în sfîrşit la periferia unui oraş care părea mare. Mama nu ştia nici să vorbească, nici să citească în chineză, dar învăţase puţină engleză la facultate. A văzut un indicator pe care scria ceva atît cu caractere chinezeşti, cît şi occidentale: eram în Changchun, capitala provinciei Jilin.

Şi aerul părea diferit în China. În Coreea de Nord trăiam într-o ceaţă de praf şi fum de la gunoaiele cărora li se dădea foc. Dar în China lumea părea mai curată şi simţeai peste tot miros de mîncare gătită delicioasă.

Young Sun locuia împreună cu Zhifang, intermediarul cel gras, într-un cartier cu blocuri modeste - care mie mi se păreau foarte frumoase. După ce ne-au lăsat să intrăm în apartamentul lor, primul lucru care ne-a întrebat ea a fost:
- Ce vreţi să mîncaţi?
- Ouă! am zis eu. Eu vreau să mănînc ouă!

Mai ciugulisem o singură dată dintr-un ou de cînd fusese arestat tata, de Anul Nou. Dar Young Sun a prăjit cinci ouă întregi şi mi le-a dat să mănînc. În timp ce îmi muiam pîinea proaspătă în bogăţia aceea de gălbenuşuri, părerea mea despre China se îmbunătăţea şi mai mult.

Mai tîrziu, am aflat povestea lui Young Sun. În Coreea de Nord fusese un fel de traficant, dar a intrat în datorii şi a rămas fără nici un ban. Zhifang i-a oferit ceva de lucru dacă venea în China să stea cu el. Acum, în loc să transporte el femeile pe care le cumpăra la graniţă, o trimitea pe ea. Astfel, ea îşi asuma toate riscurile. Trăia cu el, dar nu erau căsătoriţi. Nu avea drepturi şi nici acte de identitate, aşa că putea fi arestată în orice moment şi trimisă înapoi în Coreea de Nord.

Practic, toţi cei care au fugit în China trăiesc cu o teamă permanentă. Bărbaţii ce reuşesc să treacă graniţa muncesc de obicei pe la ferme pentru o plată de nimic. Nu îndrăznesc să se plîngă pentru că fermierul nu trebuie decît să anunţe poliţia şi acesta este arestat şi repatriat. Guvernul chinez nu vrea un val de imigranţi, nici nu vrea să supere conducerea de la Phenian. Coreea de Nord nu este doar un partener comercial, ci şi o putere nucleară aflată chiar la graniţa Chinei şi un tampon important între China şi prezenţa americană din Sud. Beijingul refuză să le acorde statutul de refugiaţi fugarilor din Coreea de Nord, etichetîndu-i drept "imigranţi economici" ilegali şi trimiţîndu-i înapoi în ţară. Bineînţeles, noi nu am ştiut toate acestea înainte să fugim. Am crezut că vom fi primite cu braţele deschise. Iar în unele locuri chiar am fost - dar nu de autorităţi.


Am crezut că aceasta fusese ultima încercare căreia trebuise să-i facem faţă în drumul nostru către libertate. Dar, aproape imediat ce am ieşit pe porţile centrului Hanawon, a început să-mi pară rău că plecam de acolo. Mă aflam acum în ţara opţiunilor, unde supermarketurile îţi ofereau 15 mărci de orez din care să alegi, iar eu tînjeam deja să mă întorc într-un loc unde să ni se spună ce să facem.

Imediat ce ne-am obişnuit cît de cît cu noua noastră viaţă, am aflat cît de dureroasă poate fi libertatea.

Eu şi mama am primit un pachet de relocare pentru locuinţă şi alte cheltuieli în valoare de 25.234 de dolari în următorii cinci ani. Pare o sumă enormă pînă ce iei în considerare faptul că majoritatea familiilor sud-coreene cam atît cîştigă într-un an. Fugarii trebuie să muncească din greu ca să ajungă la nivelul unui cetăţean mediu, iar mulţi dintre ei nu reuşesc niciodată. Ni s-a spus că mai putem primi nişte bani dacă locuim în afara capitalei aglomerate, aşa că eu şi mama am acceptat oferta şi am fost trimise într-un orăşel industrial de lîngă Asan, cam la două ore cu trenul de Seul.

Apartamentul nostru ne-a fost repartizat şi plătit de stat. Pe numele mamei a fost deschis un cont şi ni s-a acordat un stipendiu unic ca să avem cu ce porni. Dar nu am primit toţi banii odată. Se ştia că unii intermediari chinezi îi caută pe fugari în Coreea de Sud ca să le ceară banii pe care aceştia li-i datorează. Şi mai erau şi escroci sud-coreeni care îi păcăleau pe fugari, uşurîndu-i de banii pe care îi primeau de la stat pentru reinstalare. Cazurile acestea erau foarte frecvente pentru că nord-coreenii nou-sosiţi habar nu aveau cum funcţionează lucrurile în lumea reală.

În Coreea de Nord nu există contracte scrise, aşa că la Hanawon ne-au tot spus că pe lumea asta totul se întîmplă pe hîrtie, iar după ce semnezi ceva, devii responsabil pentru acel lucru. Nu mai poţi să te răzgîndeşti. Dar e greu să scapi de obiceiurile vechi şi să-ţi faci altele noi. Aşa că guvernul s-a gîndit că, dacă primeam banii în tranşe, nu riscam să-i pierdem pe toţi odată. Dar, dacă ar fi văzut cum trăiam în Asan, şi-ar fi dat seama că eu şi mama oricum nu prea mai aveam ce pierde.

Complexul de locuinţe în care stăteam era cocoţat pe un deal de la marginea oraşului, nu departe de cîteva magazinaşe şi o linie de autobuz cu care ajungeai în zonele mai populate. Aici chiriile erau foarte mici, iar clădirea noastră era plină de chiriaşi care primeau ajutor de la stat, inclusiv bătrîni şi infirmi ce nu mai aveau familii care să aibă grijă de ei, mai mulţi oameni cu boli psihice care ar fi trebuit să stea la azil - şi noi.


Imediat ce ne-au dat drumul de la Hanawon, mama a luat legătura cu nişte intermediari din China care au trimis o femeie peste graniţă, la Hyesan, să se intereseze de Eunmi. Voiam să aflăm dacă fusese cumva arestată în China şi trimisă înapoi, ca atîtea alte femei pe care le cunoşteam. Dar nimeni nu mai ştia nimic de sora mea de doi ani şi jumătate, de cînd dispăruse.

Aşa că am dat sfoară în ţară prin reţelele de traficanţi din China că oferim o recompensă de 10.000 de dolari pentru orice informaţii despre Eunmi. În acelaşi timp, mama a depus cerere pentru un paşaport sud-coreean. În primele luni la Asan am trăit în sărăcie pentru că economiseam cît de mult puteam ca să o căutăm pe sora mea. Cum a pus mîna pe paşaport, mama şi-a cumpărat bilet de avion spre China.

Este greu de imaginat cît curaj i-a trebuit mamei ca să facă această călătorie singură. Nici acum nu ştia aproape deloc chineză şi nu mai călătorise niciodată fără cineva care s-o îndrume. Chiar dacă acum avea cetăţenie sud-coreeană, nu avea de unde şti că nu va fi răpită şi vîndută din nou, dacă nu cumva pica în mîinile unor agenţi nord-coreeni care aveau s-o trimită înapoi în ţară, unde o aştepta moartea. Dar şi-a învins temerile, a zburat cu avionul pînă în staţiunea Dalian - pentru că era mai ieftin - şi apoi a străbătut singură cu autobuzul drumul lung pînă la Shenyang.

A stat la vechea noastră prietenă Myung Ok, şefa de la chat-room, cît a căutat-o pe Eunmi. Pe vremea cînd ne ascundeam, ne temeam să le contactăm pe rudele tatei, care locuiau în oraşul Yanbian din nord-estul Chinei. Nu îndrăzniserăm nici măcar să dăm nişte telefoane ca să le localizăm, ca nu cumva să le aducem poliţia la uşă. De data asta mama le-a găsit prin intermediul băncii la care lucrase cîndva mătuşa tatei. A fost minunat să ia din nou legătura cu acea parte a familiei, dar am aflat cu dezamăgire că nimeni nu ştia nimic de Eunmi.

După ce a stat 20 de zile în China, mama s-a întors acasă descurajată. Nu reuşeam să dăm de sora mea, dar nu ne pierdeam speranţa că avea să ne găsească într-o bună zi. Dar mama nu s-a întors chiar cu mîna goală. Înainte de a pleca la misiunea din Qingdao, ne-am lăsat lucrurile într-un loc sigur din Shenyang. Nu am vrut să luăm cu noi nimic care să ne dea de gol că sîntem nord-coreence în timpul evadării noastre. Printre acestea era şi un pacheţel cu nişte fotografii de familie. Pozele acelea erau tot ce ne mai rămăsese de la tata, de la Eunmi şi de la rudele pe care le iubeam şi pe care le părăsiserăm.