Coreea de Nord - cea mai izolată ţară din lume

Citiţi un fragment din această carte.


Cei mai mulţi dintre noi nu ştiu sau nu îşi mai aduc aminte ce înseamnă să îţi fie foame. Nu câteva ore, nu o zi sau două, ci ani întregi. Ani în care toată existenţa ta gravitează în jurul stomacului, ani în care singurul vis al unei fetiţe este să mănânce o găleată cu pâine când va fi mare. Yeonmi Park a trăit această viaţă în Coreea de Nord. În cartea Drumul către libertate ne povesteşte despre viaţa ei în cea mai izolată ţară din lume, dar şi despre fuga în China, experienţele traumatizante de acolo, traficul de persoane şi, nu în ultimul rând despre cum puterea voinţei poate aduce un copil subnutrit şi semi-analfabet printre cei mai buni studenţi ai unui colegiu din Coreea de Sud, ţară recunoscută pentru eficienţa şi competivitatea sistemului educaţional.

În ultimii ani s-au publicat cârţi despre Coreea de Nord scrise fie din perspectiva celor care au reuşit să evadeze, aşa cum este Evadare din lagărul 14 de Blaine Harden, fie din perspectiva celor care au reuşit să o viziteze aşa cum este cartea lui Adelin Petrişor, Ţara cu un singur gras. Fiecare dintre ele descrie lucruri greu de imaginat pentru cei care nu au avut contact, amintiri sau experienţe dintr-un regim totalitar. Deşi ne recunoaştem în unele aspecte, există în aceste cărţi experienţe de viaţă pe care, din fericire, nu am ajuns sa le trăim înainte de 1989. Cartea lui Yeonmi Park ne face să privim viaţa în Coreea de Nord prin ochii unui copil şi apoi ai unei femei. De fapt, forţa întregii cărţi stă exact în această perspectivă. Pentru că oricât ar fi de trist, experienţa unei femei-copil care reuşeşte să fugă dintr-o asemenea ţară este cu mult diferită de cea a unui bărbat aflat în aceiaşi situaţie. Cred, totodată că ar fi o greşeală să ierarhizăm experienţele supravieţuitorilor. Toate mărturiile sunt importante şi relevante.

Cartea este scrisă într-un limbaj simplu, accesibil şi uneori dureros de direct. Experienţele povestite nu s-ar putea, probabil, descrie altfel. Cum ai putea scrie altfel despre o ţară în care nu există cuvântul "iubire", cu toate sensurile sale? Pentru că în Coreea de Nord nu există decât un singur fel de iubire, cea pentru membrii familiei Kim, care conduc ţara de trei generaţii.

Să citeşti despre viaţa unui copil într-o asemenea ţară este dureros. Conştientizezi atunci că, totuşi, ai avut un dram de noroc să te naşti în altă parte. De la animăluţele confecţionate din lut şi păpuşile din hârtie, la lipsa curentului electric, apei şi mâncării toate sunt lucruri normale pentru nişte oameni care nu ştiu că se poate şi altfel. Oamenii se bucurau şi sărbătoreau când se aprindeau luminile pentru că, exact aşa cum bine observa autoarea, "când ai atât de puţin, şi cel mai mărunt lucru te poate face fericit". O copilărie în care nu ai avut ocazia să mănânci un ou decât o singură dată, o copilărie în care nu ştii că vaca dă lapte şi nu ştii ce gust are acesta până când nu ajungi în altă ţară. Vorbim de o copilărie în care înveţi, însă, de nevoie, să găteşti lăcuste, să descoperi şi să identifici care plante şi seminţe din jurul oraşului sunt comestibile, o copilărie în care vezi cum şobolanii mănâncă ochii pacienţilor decedaţi în spital şi stivuiţi în curte ca lemnele. O copilărie în care crezi că cel care conduce ţara poate hotărî dacă să plouă sau nu, o copilărie în care ţi se repetă la nesfârşit că trăieşti în cea mai minunată ţară de pe planetă.

Pentru a face faţă acestor realităţi, nord coreeni, spune Yeonmi Park, au două variante ale realităţii. Una este ceea ce eşti învăţat să crezi, cealaltă este ceea ce vezi cu ochii tai. Adică, ceea ce numeşte Orwell dublugândit în romanul 1984. Pentru a putea supravieţui trebuie să te minţi continuu, să ignori realitatea şi să îţi cultivi capacitatea de a avea în minte două idei contradictorii în acelaşi timp. Nici nu are cum să fie altfel într-o lume în care lupta se dă nu pentru libertate, idealuri şi idei măreţe ci pentru un bol de orez. Foamea, frica de represalii, frigul şi cenuşiul fac parte din viaţa celor mai mulţi nord coreeni.

Ţara are un sistem de caste, songbun, care are la bază informaţiile despre tine şi toţi membrii familiei tale până la a şaptea spiţă. Dacă bunicul sau străbunicul tău au avut o bucăţică de pământ cândva, ai şanse foarte mari să fii închis, exclus sau eliberat din orice funcţie ajungi să deţii la un moment dat. Există un sistem foarte bine pus la punct care stochează toate datele despre tine şi aceste informaţii sunt folosite pentru a stabili unde poţi locui, unde poţi merge la şcoală şi unde poţi munci. Nimeni nu are scăpare.

Şi, totuşi oamenii evadează. Urmând drumuri dificile şi periculoase se îndreaptă spre China, singura ţară despre care mai ştiu cate ceva real ca urmare a traficului de frontieră. Însă, realitatea este cu mult mai dură decât ne-am putea imagina. Cea mai mare parte a femeilor evadate din Coreea de Nord ajung pe mâinile traficanţilor de carne vie. Ca urmare a politicilor chineze privind dreptul unei familii de a avea un singur copil combinate cu tradiţiile în care băieţii sunt preferaţi la naştere, China duce lipsă de femei pentru tinerii care doresc să se însoare. Astfel că, în zonele rurale s-a dezvoltat o adevărată afacere a cărei marfă este reprezentată de femeile disperate fugite din Coreea de Nord. Acestea sunt vândute fie potenţialilor viitori soţi, fie bordelurilor ilegale. Aşadar, după ce fug de un regim opresiv femeile ajung sa fie violate, maltratate şi vândute de indivizi cu pretenţii de umanitate. Yeonmi Park este una dintre norocoasele care a reuşit să scape poate mai puţin atinsă de aceste experienţe traumatizante deşi, să nu uităm că atunci când a luat contact cu aceasta lume nu avea decât 13 ani.

Dacă ar fi să aleg pasajul care mi-a plăcut cel mai mult, l-aş alege pe acela în care autoarea, ajunsă în Coreea de Sud, recunoaşte că s-a întrebat de câteva ori dacă în cazul în care nu ar fi existat senzaţia permanentă de foame nu i-ar fi fost mai bine dacă rămânea acolo. Întrebările aveau drept cauză libertatea şi obligaţiile care vin odată cu aceasta. Pentru că a gândi tot timpul se dovedeşte a fi extrem de obositor. Poate era mai bine când alţii gândeau şi alegeau pentru ea. Este un pasaj care pe noi, românii, ar trebui să ne îndemne la meditaţie.

Citind cartea m-am bucurat că planurile lui Ceauşescu nu s-au concretizat în ceea ce ne priveşte. Probabil că nu conştientizăm, afectaţi de greutăţile zilnice, că altundeva ne-ar putea fi mult mai rău. Şi, că cineva şi-ar fi dorit ca un asemenea "paradis" să fi fost posibil şi aici.