60 de focuri culcat

În acea zi totul îmi ieşea uşor, fără efort. Eram ca în transă. Nimic din ce nu era important nu mai exista, doar ţinta era în faţa mea, mare, ca şi cum aş fi văzut-o permanent prin lunetă. Într-o stare de imponderabilitate parcă, încărcam automat cartuş după cartuş, şi, fără nici o greutate, trăgeam decar după decar. Anticipam uneori că focul nu va fi perfect, dar, chiar dacă nu prindea musca, devenisem conştient că, oricât de mult aş greşi, va fi totuşi în interiorul cercului minuscul al decarului. Sau, în cel mai rău caz, va ciupi decarul, voi face poate un grupaj ceva mai larg, dar la fel de valoros ca puncte. Aşa încât nu zăboveam prea mult asupra focului. Chiar dacă simţeam că am ochit puţin dreapta sus, declanşam imediat, apoi verificam prin lunetă, şi într-adevăr, primeam confirmarea că era decar la unu. Puţin jos, era decar la şase. Decar după decar după decar. Pur şi simplu nu puteam greşi orice-aş fi făcut. Cercul decarului devenise parcă prea mare ca să-l pot rata.

Simţurile mi se ascuţiseră enorm în relaţia armă-ţintă, în timp ce tot restul se estompase. Zgomotele de pe poligon, trăgătorii aşezaţi de o parte şi de alta, antrenorii şi spectatorii din spate, nimic nu mai exista, totul părea din altă lume. Ritmul meu de tragere devenise mai regulat ca de obicei. Încălzirea şi reglajul fuseseră şi ele cât se poate de eficiente şi de scurte. Din primul foc de încălzire am tras o muscă. Am rotit dioptrul cu un dinte stânga, ca să-mi fac de lucru, şi, aşa cum mă aşteptam, plumbul a muşcat decarul mai la stânga. Am dat înapoi, dar nu unul, ci doi dinţi, şi focul a fost de această dată decar dreapta. Am revenit cu un dinte la reglajul de la început, şi am tras din nou în plin centru - muscă. Mi-a fost de ajuns. Am intrat fără nici un alt foc direct în concurs, deşi era oarecum riscant, pentru că nu-mi încălzisem suficient ţeava. Aveam însă nu numai senzaţia, ci şi convingerea că totul va merge uns, că nimic nu m-ar putea face să scap vreun nouar până la sfârşitul probei. Sutele de ore de antrenament, zecile de mii de cartuşe trase îşi aveau desigur rolul lor, dar mai era ceva, ceva imponderabil, ceva care mă adusese în acea stare de graţie pe care doar arareori o poţi atinge. Simţeam că plutesc ca printre nori, că pentru prima dată am depăşit toate micile probleme care altfel mă tot sâcâiau în timpul probelor de concurs. Toată lumea părea acum a mea, aveam o extraordinară senzaţie de echilibru şi de mulţumire, rezultatul urma să fie bun, dar de fapt rezultatul nici nu mă mai interesa aşa de mult, trăgeam acum pur şi simplu de plăcere.

Şi am tras într-adevăr decar după decar, până când m-am apropiat de sfârşit. Atunci, pe neaşteptate, a intervenit ceva.

În dreapta mea trăgea o fată. După ce s-a aşezat în poziţie, am uitat complet că e lângă mine. Avea însă să-mi amintească ea că e aici. A terminat mai repede ca mine, şi s-a ridicat trântindu-şi arma. A înjurat nervos, s-a agitat în jurul locului de tragere, a strigat către antrenorul care îi spunea să vină la el. Ea a rămas pe loc, şi a început să-şi strângă cu mişcări bruşte echipamentul - arma, luneta, muniţia, ceva ce n-ar fi trebuit să facă până şi ceilalţi din jur n-ar fi terminat. Dar era prea supărată pe ea ca să se mai gândească la ceilalţi. Efectul pe care l-a avut toată această explozie nervoasă asupra mea a fost cel al unui ac care străpunge un balon. Balonul meu plesnind brusc, mi-am adus aminte unde sunt. Vedeam acum din nou totul în jur, şi auzeam toate zgomotele poligonului. Am ochit ţinta, dar parcă nimic nu mai era cum trebuie.

M-am oprit din tras, aşteptând ca fata să termine de strâns, şi să plece de pe poziţie. După ce şi-a închis zgomotos fereastra, în urma ei n-au mai rămas decât pătura de pe jos, şi tuburile goale împrăştiate de jur împrejur. Abia atunci am băgat şi eu din nou cartuş pe ţeavă, am închis încărcătorul, şi am ţintit. Degeaba. Poziţia mi se părea acum incomodă, genunchii şi coatele mă dureau, privirea mi-era înceţoşată, iar urechile-mi pocneau, amplificând zgomotele din jur.

Derutat, nemulţumit, simţeam că nu e bine ce fac, dar am ţintit din nou, şi am declanşat. Imediat am avut o strângere de inimă. Mi-am dat seama că am tras aiurea. Ar fi trebuit poate să mă ridic, să fac o pauză mai lungă, să încerc să-mi recapăt concentrarea pierdută. Dar vraja dispăruse, iar singurul lucru pe care mi-l doream acum era să termin odată.

În următoarele minute am tras o serie de trei nouari la rând, reuşind să pierd o probă pe care aproape că o câştigasem...

Bucureşti, 2005 (revăzut 2016)