Ş.B.: Întrebarea este pentru răspuns ceea ce spaţiul este pentru dans. Iar întrebarea dvs. aduce cu o mulţime de săli... sau, altfel, o pot înţelege în oricîte feluri. Dacă iau de bună "judecata finală", atunci nu găsesc nimic de răspuns: ar fi ca şi cum mi-aţi cere să dansez în văzduh. Dacă înţeleg totul figurativ, ce importanţă mai are răspunsul? Totuşi, nu cred că la o judecată finala poetul din mine ar fi cel care ar vorbi, ci omul. Cînd Sorescu îl întreabă pe Dumnezeu dacă a făcut bine sau rău, sunt convins că nu-l întreabă dacă i-a plăcut ultima plachetă. El pur şi simplu vrea să afle dacă a fost om bun sau rău. În treacăt, cred că poezia lui Sorescu este încă apreciată mult sub valoarea pe care o are şi mă întreb dacă nu din cauza apariţiilor publice ale poetului, atît de puţin spectaculoase.
R.D.: Tot Sorescu scria într-o altă poezie că avem aşa puţin timp pentru orientare în viaţă: "Pădurea se cască în faţa ta,/ Te împresoară în fiece clipă./ Singurul mijloc de a te orienta/ E să-i dai foc/ Înaintezi prin flăcările ei / Şi te mistui odată cu ea." Aţi debutat ca poet la numai 23 de ani, să înţeleg că aţi ales să daţi foc pădurii riscînd astfel să vă mistuiţi odată cu ea?
Ş.B.: Poezia lui Sorescu are felul acesta simplu şi econom, zgîrcit ca natură, de a spune lucrurilor pe nume. Aici focul face posibilă contopirea cu pădurea, acest mister vertical regurgitînd foşnete şi linişti largi. Ca şi noaptea (de altfel, ca orice mister), pădurea este un receptor al propriilor noastre proiecţii, înfricoşate sau bucuroase. Misterul se uită la tine cu tine însuţi. Într-o poezie izbutită nu vorbeşti despre ceva, ci experimentezi, trăieşti direct, consumi acel ceva, în acelaşi timp lăsîndu-te cheltuit de lucrul respectiv. Cînd într-adevăr se întîmplă, poezia îşi are riscurile ei, nu metaforice, nu de idee, ci ontologice. Nu doar astăzi, mulţi poeţi se grăbesc să-şi dea foc în cărţile lor. Dar a-ţi dai foc prea devreme, oricît de spectaculos, poate provoca, în ordine personală, traume ireversibile. Drumul este mult mai lung decît atît... o ardere pe loc nu este o ardere de tot.
R.D.: "Ea iubea copacii/ Eu i-am udat de dragul ei/ Şi între noi pădurea a crescut." (Sudhi Sathya). Care este relaţia dvs. cu natura?
Ş.B.: Sunt născut la oraş şi am trăit toată viaţă în oraş: Bucureşti, iar acum New York. Iar în copilărie, timp de un an, Frankfurt am Main. Prin urmare, sunt un inevitabil împătimit de oraş: pentru energia şi provocarea lui, pentru tentaţii, pentru orgoliul şi pentru înţeleapta lui varietate. Însă nu doar metropolele mă atrag. Trăiesc în oraşele de provincie un farmec aparte, revolut, vertijul orizontal al spleenului şi un sentiment nostalgic al prezentului. Oraşul este deştept, prost, provocator, nemilos, tandru, consumator, energic, orgolios. Natura este la fel, dar la o scară incomparabil mai mare. În 24 de ore, într-un petec de iarbă se petrec mai multe decît în New York. Apoi marea... uneori natura este prea mult pentru mine. Îmi trebuie o anumită stare să o pot atinge aşa cum merită, să o ating eficient.
R.D.: Dacă ar fi să plecaţi pe o insulă pustie, ce carte aţi lua cu dvs. şi de ce?
Ş.B.: După mine, cărţile care fac faţă pustietăţii au în comun trei lucruri: au metafizică; spun, în felul lor, totul; sunt cărţi de înţelepciune (în cazul lor, frumuseţea vine din înţelepciune). Precum marea, sunt cărţi larg deschise dar care nu se consumă niciodată... sunt cărţi practic infinite. Mă gîndesc în primul rînd la Biblie, la Bhagavad gita, la Dao de Jing, poate şi la Profetul lui Gibran. Acum observ ca în afară de Profetul celelalte sunt, mai mult sau mai puţin, anonime. Gîndindu-mă mai bine, îmi dau seamă că toate sunt anonime. Dar cum s-ar putea altfel?
R.D.: În ceea ce priveşte critica literară v-aţi oprit asupra lui Nichita Stanescu. Ce iubiţi mai mult la Nichita?
Ş.B.: Este semnificativ felul în care puneţi întrebarea: ce iubesc mai mult la Nichita? El exprimă un adevăr legat de receptarea lui Nichita: dintre poeţii români, el a fost şi rămîne, poate, cel mai îndrăgit. Asta datorită gloriei de răsfăţat, de fandosit şi sentimental, de iubăreţ (iubirea, nu-i aşa, naşte iubire iar răsfăţul răsfăţ), de dăruitor de inimă şi de lucruri. Există un fel de imagine colectivă care s-a format, în timp, despre Nichita. Pe de o parte, avem folclorul crescut în jurul gesturilor lui largi, sublime şi apăsate şi pe care Nichita l-a cultivat. De pildă, profesoara mea de literatură română din liceu (am absolvit Sfîntul Sava), se opreşte într-o zi şi ne spune: "Adevărat poet. Cînd îi venea, scria oriunde şi oricum. Există şi acum în Bucureşti oglinzi pe care şi-a scris poeziile cu ruj." Un alt exemplu: cu premiul luat la Struga a cumpărat trandafiri pe care i-a răspîndit pe strada unde locuise Eminescu în străinătate; apoi sunt poeziile lui sentimentale! şi "poeziceşti". Din cineva alegem acea imagine de care avem nevoie. Portretul pe care eu îl prefer este altul: un Nichita tîrziu şi tragic, nu poetul "viziunii sentimentelor" ci al elegiilor şi al "nodurilor". Nu şarmantul înghiţitor ci tragicul înghiţit şi înspăimîntatul de moarte. Nu încape vorba: şi eu văd în poet pe sentimentalul trimbulind (şi îmi place) dar nu cred că acesta i-a scris lui Nichita marea poezie. Ne convine sau nu, imposibila "acoperă-mi inima cu ceva..." rămîne cea mai cunoscută poezie a poetului. O formulă care ar aduna pe cei doi (sau trei sau unsprezece) Nichita ar fi aceea de risipitor. Nichita este poate cel mai risipitor dintre poeţii români. Este ciudată această dragoste colectivă pentru Nichita: în timp ce ne transmite un ce fundamental despre poet, ni-l ascunde în mare măsură.
R.D.: Sînteţi nu doar poet, prozator şi critic, sînteţi şi medic, nu-i aşa? Cum percepeţi cele două universuri, cel al medicinii şi al literaturii?
Ş.B.: Cînd eram în ultimul an de facultate, poetul Alan Brownjohn m-a întrebat ceva asemănător. La vremea respectivă i-am răspuns că experienţa avuta în spital nu mi-a inspirat niciodată o poezie "medicală". Lucrul rămîne valabil şi astăzi, dar, cu mai multă experienţă ca medic, aşez medicina acolo unde îi este locul: pe primul raft al sufletului meu, desigur, alături de literatură. La urma urmelor, este vorba de oameni cu suferinţele, cu visele lor (în sens atît figurativ cît şi literal: unul dintre pacienţii mei, pe care îl tratez de patru ani de limfom, cînd vine în policlinică îmi povesteşte visele pe care le are), este vorba de viaţă şi moarte. În absolut, nu ştiu care muncă va atîrna în Balanţă mai mult: cea de scriitor sau de medic? Nu mă simt niciodată poet (şi nu medic) sau critic (şi nu poet) ş.a.m.d. Ceea ce mă interesează este totalitatea şi de aceea prefer să mă gîndesc la mine în primul rînd ca la un om, un om care uneori scrie poezie, alteori tratează un pacient sau comentează o poezie. Toţi aceştia sunt cu mine mereu, niciodată nu las acasă pe niciunul. Tot ce am port cu mine.
R.D.: Sînteţi directorul unei reviste de literatura on-line Norii. În pagina dvs. ne întîmpina un citat din Borges: "Nu există nici un lucru ce să nu fie un nor". Cînd v-aţi gîndit la titlul pe care îl veţi da revistei dvs. v-aţi gîndit numai la Borges sau şi la Petru Creţia?
Ş.B.: Sincer să fiu, nu m-am gîndit la Petru Cretia şi nici la Borges. De altfel, poezia lui Borges - "Nori" - (mai precis, există două poezii cu acelaşi titlu: "Nubes") am descoperit-o abia în urmă cu trei ani, într-unul din anticariatele newyorkeze, unde am dat peste ediţia princeps a volumului "Los conjurados". Ori numele revistei mi-a venit în minte cu un an sau doi mai înainte, în Sinaia, în timpul unei discuţii avute cu unul dintre bunii mei prieteni, Nicolae Statu, devenit între timp corector la Norii. Ştiam, desigur, frumoasa carte a lui Creţia, dar nu la ea mi-a fost gîndul. De fapt, gîndul nu mi-a fost nicăieri. Aşa îţi vin ideile, cînd eşti nicăieri şi peste tot.
R.D.: Revista dvs are şi un decalog. Care credeţi că sunt cele 10 porunci pe care un poet trebuie să le îndeplinească?
Ş.B.: Nu ştiu decît o singură lege pe care un poet ar trebui, la modul ideal, s-o îndeplinească, şi anume că nu trebuie să îndeplinească nici una. Un poet nu trebuie să nimic. Nu trebuie să aibă talent, nu trebuie să citească, nu trebuie nici măcar să ştie gramatică sau să fie cinstit cu el însuşi. Un poet nu trebuie nimic. Este o stare greu de aflat şi de locuit.
****
R.D.: Jiddu Krishnamurti spunea că pentru omenire sexul a devenit o problemă, iubirea a devenit o problemă şi, în general, tot ce atinge omul devine o problemă. În timpurile noastre este comunicarea într-adevăr o problemă?
Ş.B.: A transformă ceva în problemă presupune o foarte anume perspectivă asupra lucrului respectiv. În primul rînd, înseamnă că este vorba de o alegere, pentru că în miezul fiecărei probleme se află o alegere. Punctul de vedere al celui care îşi problematizează lumea este unul utilitarist: alegi între două variante pentru că una duce la un rezultat mai bun decît cealaltă. În acest sens, problemele sunt inerente iar problematizarea este un fel de a te raporta, orienta şi descurca în lume şi nicidecum un lucru rău.. Îmi vine greu să-mi imaginez cum am putea trăi dacă nu am vedea lumea deloc prin grila problemelor. Dar, cum regele Midas era să moară de foame pentru că tot ce atingea se transformă în aur, în exces, problematizarea poate fi, cu tot aurul ei, fatală.
A problematiza nu-i singurul mod de a privi lucrurile... O monedă, la urmă urmelor, are două feţe doar pentru că noi ne gîndim la ea astfel. Undeva, Borges descrie banii americani astfel: "aceste hîrtii verzui şi egale (între ele)". Este o privire ingenuă care scapă din vedere utilitatea banilor; este ca şi cum ar descrie frunzele unui plop. Prin urmare, nu-i adevărat că orice atinge omul se transformă în problemă ci doar că se poate, eventual, transformă în problemă. Krishnamurti aminteşte tocmai dragostea, care, atunci cînd se întîmplă, ar trebui să fulgere, nemijlocită de probleme, da/nu-uri ş.a.m.d.... un răsărit de soare este un răsărit de soare şi poate că cel mai bun lucru este să răsari o dată cu el.. În acelaşi timp, comunicarea este mai complexă decît atît şi îmi este imposibil să mă gîndesc la ea în totalitate, la ea în afară unor cazuri particulare. Uneori, ea poate transporta, tăcută, dragoste, alteori poate răspunde complicat unei întrebări clare.
R.D.: Credeţi că lipsa comunicării vine şi din faptul că oamenii nu au curajul să fie aşa cum sunt cu adevărat? Lipsa curajului vine din teamă de ridicol sau din teamă de a nu fi răniţi?
Ş.B.: Cred că toţi suntem aşa cum suntem "cu adevărat". Chiar şi atunci cînd purtăm o mască, nu purtăm orice mască, ci una care credem (mai mult sau mai puţin conştient) că se potriveşte scopurilor, intenţiilor, preferinţelor noastre. Şi măştile vorbesc despre noi, despre educaţia, gustul şi prejudecăţile noastre, persona este parte din noi. Înaintea lui Jung, Schopenhauer o spune: "Suntem ceea ce suntem şi ceea ce cred alţii că suntem". (Nu ştiu cît de exact este citatul. Ultima oară i-am citit "Aforismele..." în adolescenţă, era o frumoasă ediţie veche a traducerii lui Maiorescu). Or, în aceste cuvinte, ceea ce cred alţii că suntem înseamnă, în mare măsură, ceea ce noi credem că ceilalţi cred că suntem.
Este inevitabil, aşadar, să fiu "eu cu adevărat". Intimitatea, însă, este cu totul altceva şi are de face cu ceea ce eu cred despre mine însumi, despre felul în care eu mă percep. Există o graniţă pe care o trasez şi despre care îmi spun: aici începe intimitatea mea, aici încep "eu însumi" sau, cum aţi spus, "eu-cu-adevărat" şi lăsăm puţină lume s-o traverseze. Cu alte cuvinte, problemă nu este că oamenii nu sunt cei care sunt ci că nu sunt cei care cred că sunt (în intimitatea lor). Pe de o parte, incapacitatea de a fi intim cu cineva ţine comunicarea la suprafaţa creaţă a informaţiilor şi sfîrşeşte prin a frustra pe toată lumea, pentru că doar ceea ce-i afectiv (adică intim) este important. Atunci cînd cineva îşi locuieşte intimitatea şi îţi vorbeşte de acolo, comunicarea, practic, nu are limite. Fireşte, este un lucru rar, dar asta atît pentru că nu poţi fii intim cu oricine, cît şi pentru că nu-ţi poţi împărtăşi intimitatea fără ca mai înainte să fii intim cu tine însuţi. Aşa cum aţi observat, intimitatea este nu doar greu de împărtăşit dar şi de "purtat".
În acelaşi timp, tocmai din cauză intimităţii, există (sau poate există) multă seducţie în comunicare. Novalis scria undeva despre creiere ca despre organe de reproducere. În cazul comunicării, totul participă la un joc subiacent, cu forţele lui sexuale de gravitaţie şi respingere. O limită a comunicării o reprezintă schimbul de informaţie pură, goală, fără ancorare în intimitate, o altă - vertijul care sfîrşeşte în tangoul şi, eventual, în colapsul partenerilor. De aici pericolul resimţit în propria intimitate şi, de multe ori, fuga de comunicare. Este un mecanism animal de apărare.
R.D.: Întotdeauna "celălalt" este "infernul"? E aşa de greu să spui "eu sunt infernul"?
Ş.B.: Îmi este cu neputinţă să-mi imaginez pe cineva care să-şi spună (şi să creadă) acest lucru cu toată convingerea. Mă întorc la Borges, la o povestire a lui, în care un bărbat povesteşte altuia despre o complicată intrigă care sfîrşeşte cu un omor. Pînă la ultimele rînduri, povestitorul vorbeşte despre criminal la persoană a treia, dar, chiar la sfîrşit, mărturiseşte că de fapt el este cel care a comis crima. Surpriza cititorului nu este aceea de a descoperi ca altcineva era criminalul sau că a discutat, în tot acest timp, cu el. Resortul surprizei este altul şi anume că cititorul tinde să stabilească o anumită intimitate, o identificare cu povestitorul, astfel încît la sfîrşit, aflînd că povestitorul este chiar cel care a comis crima, simte oroarea de a fi luat parte, fără voie, de a se fi contaminat, de a fi, într-un fel, criminalul. Ori nu el poate fi cel pe care, rînd de rînd, a învăţat să-l dispreţuiască.
Nu pot pipăi decît cu mîna mea, nu pot asculta decît cu propriul timpan, nu pot crede decît cu credinţa mea şi nu mă pot îndoi decît cu îndoiala mea. Nu pot dispreţui decît cu dispreţul meu dar nu pot, în acelaşi timp, să-mi dispreţuiesc dispreţul. Stau ca Iona în stomacul balenei, sunt propriul meu prizonier. Nu, nu eu sunt infernul.
Pentru că l-aţi amintit pe Sartre, în urmă cu un an, într-o vizită la Montparnasse, pe o zi de iarnă cu burniţă, am găsit pe momîntul lui un bilet de autobuz pe care scria: "Alors, Jean-Paul, l'enfer c'est qui?"
R.D.: Am revăzut de curînd piesa Regina mamă cu Olga Tudorache într-o formă de zile mari. Am reţinut din piesă o idee legată de comunicare. Un fiu venit să-şi petreacă ultimele zile cu mama să îi spune acesteia: "Am venit să-ţi cîştig iubirea, dar nu am găsit decît indiferenţă şi atunci am încercat să te fac să mă urăşti, pentru că ura este mai bună decît indiferenţa". Cum comentaţi această idee?
Ş.B.: Între dragoste şi ură, indiferenţa nu cade la mijloc, nu-i media lor aritmetică. Indiferenţa aparţine unui cu totul alt domeniu decît celor două. Ca şi a iubi, a urî înseamnă a fi afectiv, pe cînd a fi indiferent însemnă, din punct de vedere al afectivităţii, a fi nul, a nu fi deloc. Ai lucruri enorme de comunicat cu cel care te urăşte, pe cînd cu cel indiferent... În plus, cel care urăşte poate fi încă întors din drum, pe cînd indiferentul nu, pentru că el nici nu se află pe drum.
R.D.: Credeţi că lectura este o formă de comunicare sau este mai degrabă o evadare, o fugă de ceilalţi?
Ş.B.: Chiar ieri, în faţa mea, s-a aşezat o japoneză (la vreo 16 ani) şi a deschis o carte. Totul s-a petrecut într-o clipă: s-a îndesat adînc în scaun, trăgîndu-şi picioarele şi apropiindu-şi genunchii, astfel încît abia mai atingea podeaua cu vîrfurile, într-o elegantă poză alertă, parcă de arte marţiale, exotic-animală, a deschis cartea şi a început să bată din ochii migdalaţi în sus şi în jos, ca din doi fluturi. În clipă următoare, s-a produs miracolul: ca-ntr-un cristal, un surîs i-a înflorit în colţuri. Ce s-a întîmplat? Oare şi-a regăsit intimitatea cu ea însăşi? Oare a regăsit personajele în intimitatea lor? Oare a uitat totul despre lumea înconjurătoare? Poate şi-a găsit un gînd bine ascuns în netezimea paginii? Dar cine ar putea răspunde? Probabil că nici ea nu ştie. Oricum, cînd citeşti, întotdeauna se stabileşte o comunicare. Între tine şi sufletul scriitorului, între tine şi persona lui, între tine şi tine (unele cărţi au misterul clar al oglinzilor; de fapt, orice carte este ca o fereastră în care nu vezi doar ce se întîmplă afară ci şi, prin reflectare, înăuntru), între scriitor şi scriitorul din tine, de care ştii sau nu încă.. Oricum, peste numai două minute, japoneza a adormit. Acum cîţiva ani, bunul meu prieten Sabin Prodan mi-a mărturisit, tulburat, că a adormit, în repetate rînduri, ascultîndu-l pe Bach. Era vorba, desigur, de o totală imersiune în substanţa muzicii lui, o lăsare în voia vrejurilor baroce, adică un leşin din prea plinul conştiinţei. Orice are de a face cu somnul are de a face cu totul. Şi cred că zîmbetul japonezei ştia acest lucru.
PS: Ştefan Bălan este, alături de Alex Leo Şerban şi Mihai Chirilov, unul din membrii triumviratului-autor al volumului Lars von Trier: filmele, femeile, fantomele