Gheorghe Dinică: Cel mai iubit dintre derbedei

Gheorghe Dinică s-a lăsat greu când a fost să stăm de vorbă. Ne-a anunţat că trebuie să îi mulţumim soţiei sale pentru că încă mai dă interviuri. A început greu, dar mai rar ştie cineva să povestească ca dânsul. Îi mulţumim doamnei pentru acest privilegiu.



Laura Popescu: Aţi jucat în foarte multe filme, cu actori mari...

Gheorghe Dinică: Păi, fac meseria asta de prin anii '60 şi cred că am în jur de 70-80 de filme. Lucrul la film a fost cam în fiecare an. Câteodată şi două pe an. A fost o perioadă când se făceau 30 de filme pe an cu bani de la buget, deci se lucra. Şi dintre cele 30 de filme pe an sigur că au rămas multe care se mai pot vedea şi azi. Am jucat cu toţi actorii importanţi ai României, de toate vârstele. Generaţia mea a îmbătrânit, s-au prăpădit foarte mulţi. Iar generaţia asta tânără caută alte drumuri, vor să spună altceva despre film.

L.P.: Din cauza banilor filmele româneşti de acum arată cum arată?

G.D.: Nu, arată cum sunt gândite. Noi, cel puţin, preluasem de la teatru lucruri mai cu sens. Acum, nu înţeleg care este adevărul şi de-aia mi-e şi greu să răspund. La asta trebuie să răspundă ei.

L.P.: Vi se par mai bune filmele dinainte de '89?

G.D.: Nu, nu mi se par mai bune. Şi acum sunt unele chiar foarte bune. Dar mă aşteptam ca după '89 să fie o declanşare nebună de fantezie, de talent. Nu să arate ce văd eu în documentare sau pe stradă. Filmele lui Pintilie şi ale lui Caranfil sunt cele mai interesante pentru că au ceva de spus. Restul sunt ori îmbătrâniţi, ori acriţi de viaţă. Şi fac un fel de film de serviciu.

L.P.: Nu vă deranjează că se apelează la dumneavoastră ca la singurul atu al unui film? Mergem la cinema să-l vedem pe Dinică?

G.D.: Nu e vorba de asta, că eu nu pot să fac filmul singur. Pot să fac în funcţie de ce mi se propune. În filmele româneşti e o boală acum să arăţi multe. Şi că aia e lesbiană, şi că ăla e pederast, şi că ăla îşi bate mama, şi că ăla îşi strânge copilul de gât, şi că sunt gropi pe stradă. Ce-ţi mai trebuie să mai bagi banii în filmele astea? Fă o poveste, n-avem poveşti! Scenariile sunt cauza principală a nenorocirii actuale a cinematografiei române.

L.P.: Cristi Puiu crede că sordidul ţine la români loc de efect special.

G.D.: Cristi Puiu... Ce am văzut? Marfa şi banii. M-am îngrozit. Mai înjur şi eu, dar înjur două minute, mă răcoresc şi gata. Aici, o oră şi jumate, tot felul de organe feminine şi masculine. Eram la ţară, la Câmpulung Muscel. Am o casă ţărănească şi mă duc vara acolo. Şi am pus caseta asta. Linişte, se aude şi pasărea... Am dat tare să înţeleg textul şi, când a început, un ţăran cu vaca s-a oprit. A zis: "Domne, cine se înjură la ăla în casă?". Şi vine: "Dom' Dinică, ce faci, domne, ce-i acolo, domne?" "E un film".

L.P.: Cum a fost să lucraţi cu domnul Pintilie?

G.D.: Pintilie este un regizor cu o fantezie unică! La Bulandra a fost o echipă - Pintilie, Şerban, Ciulei. Ieşeau nişte spectacole de stătea pisica în coadă, cum se spune. Pintilie este foarte captivant. Şi la film la fel, dar are o calitatea imensă, unică poate, de a lucra ca la teatru cu actorii. Are nuanţe care la alţi regizori nu apar.

L.P.: Unde vă simţiţi mai bine? Pe scenă sau în faţa camerei?

G.D.: Sigur că scena e mai pretenţioasă. Acolo este adevărul meseriei mele. Ai intrat acolo şi nu mai scapi. Scapă cine poate şi cum poate. La film pot să văd deseară ce-am făcut şi să mai fac o dată, până iese. Am lucrat multe şi importante spectacole cu David Esrig. Atunci am câştigat cu adevărat meserie. Nu e o meserie uşoară, e mult consum nervos şi trebuie să fii în formă, să fii sănătos. Nu e aşa, hai să mă fac actor...

L.P.: Nu doriţi să fiţi profesor. De ce?

G.D.: Nu am talent pentru aşa ceva. Mă enervez, treaba mea, fac ce vreau. Dar să mai bag şi pe alţii în nepriceperea mea e cumplit. Domnu' Săraru a adus mulţi actori tineri la Naţional şi bine a făcut! Meseria asta se mai ia şi din mers. Mie, lângă marii actori ai timpului, îmi tremurau mâinile şi picioarele, dar tot a rămas ceva. E cel mai bun curs acolo, pe scenă. Totdeauna, pe lângă mari actori, din admiraţie pentru ei prindeam câte ceva şi căpătam încredere.

L.P.: Aveţi un ritm de viaţă intens. Aveţi o vârstă...

G.D.: 70 de ani.

L.P.: Mulţi înainte! Cum reuşiţi? Că alergaţi mai repede decât mine pe stradă!

G.D.: (Râde). Nu ştiu, omul se naşte cu anumite calităţi. Dar am şi avut ocazia să lucrez 10 ani spectacole de mişcare zilnic cu o mare profesoară, Paule Sibil, elevă a Isadorei Duncan. Cele mai interesante spectacole ale mele sunt alea de atunci şi alea de la Teatrul de Comedie "Bulandra".

L.P.: Aţi mai participat la vreun casting în ultimii ani?

G.D.: Nu prea. Poate la unu - două. Acum, nişte francezi fac o coproducţie şi de aici mă duc chiar acolo, la Kogălniceanu. Îl am partener pe băiatul lui Alain Delon.

L.P.: Frumos... şi el are rolul pozitiv şi dumneavoastră un rol negativ?

G.D.: Nu, aici e o poveste adevărată, cu oameni mai normali. Nu cu criminali şi îngeri. Am puţin de tot şi merg mai mult din curiozitate, să văd cum lucrează un francez. La noi acum vin străinii pentru producţie de film. E mult mai ieftin.

L.P.: Se va filma în România?

G.D.: Da, ni s-a dat şi un program. Se va filma la Otopeni, la Institutul Ana Aslan şi la Snagov, pe lac. Asta e partea mea, restul, ei nu ştiu unde se mai duc.

L.P.: Şi cu muzica lăutărească cum e?

G.D.: Povestea e simplă. N-am cântat niciodată până la filmul lui Şerban Marinescu, Turnul din Pisa. El mă ştia, noi am mai lucrat. Pe la un şprit mai mormăiam cu o voce mai joasă. Şi mi-a scris un personaj de lăutar. Pentru că e o ţară dornică de ciudăţenii, ce au zis: "opa!, ăsta cântă, uite, are şi voce!" Şi au început să vină să înregistreze. Cu Ploieşteanu, cu Iordache. S-a vândut tot, au mai cerut, am mai făcut, acum a început să-mi placă (râde)... Eu cântam în baie, pentru mine, şi acum vreau să scot un CD cu cele mai frumoase şlagăre dinainte de '89: Mălineanu, Radu Şerban. Şi îţi jur că pe asta o fac cu cea mai mare plăcere şi chiar cu intenţia de a arăta că într-un cântec melodia şi textul sunt supreme. În asta nu mai e nici un lăutar, nimic, sunt singur. Orchestraţia se face electronic şi eu cu vocea. În toamnă mă apuc. Până atunci se pregăteşte, fac înregistrări şi îi dau drumu' la fabrică şi ajung la supermarketuri. Printre toate mâncărurile şi pungile... Dar îmi place asta, efectiv îmi place.

L.P.: Cum aţi scăpat de "Cântarea României"?

G.D.: Am avut noroc. Nu arătam prea bine la faţă şi nu poţi să dai la orice derbedeu, aşa, ca mine, să spună marile idealuri ale României. Mă uitam la săracii colegi, ce era pe capul lor! Erai o dată chemat acolo şi erai terminat, nu puteai să mai refuzi. Versuri pe stadioane, era nenorocire. La mine ziceau - ăsta joacă numai derbedei, nu are dreptul. Şi am scăpat.

L.P.: De asta vă iubeşte toată lumea...

G.D.: Publicul iubeşte derbedeii. De ce îi iubeşte, nu ştiu.

L.P.: Cineva zicea că pentru el sunteţi exact ca şi Pacino şi De Niro.

G.D.: Aşa i se pare lui... Mie îmi place De Niro, e pe gustul meu. Face personaje foarte importante şi are şi haz, al dracului.

L.P.: Unii vă căinau, că dacă v-aţi fi născut în America, aţi fi fost...

G.D.: N-aş fi fost aici... la masa asta... Nu, adevărul e că noi am avut şi se nasc mereu actori foarte talentaţi. Numai din generaţia mea au pierit vreo zece genii. Aici n-am dus lipsă de talente. În nici un domeniu. Eu nu fac pe românul, dar plouă cu talente. Nu se alege nimic, e adevărat, dar apar mereu (râde). Zău, e un popor foarte talentat. Acum, cu mizeria asta, sunt mai necăjiţi, dar tot mai ţâşneşte din ei câte o încercare de a colora viaţa.

L.P.: Dacă aţi trage o linie, care e rolul cel mai drag?

G.D.: Am avut filme la care am ţinut eu mult. Prin cenuşa imperiului - nu ştiu cum s-a făcut, dar s-a făcut. Seriile alea ale lui Sergiu au fost bune. Am lucrat cu Malvina Urşianu câteva chestii. Cu Mihu, Felix şi Otilia. Cu Pintilie, De ce trag clopotele, Mitică? Şi După amiaza unui torţionar. Cu Mircea Drăgan, Explozia. Mi-e greu să spun aşa... sunt destule la care mă uit chiar cu plăcere şi mă întreb cum dracu s-au făcut? Am luat şi premii în străinătate. S-ar putea spune că sunt favorizat de soartă pentru că am făcut câteva personaje care au rămas şi se pot vedea.

L.P.: Care sunt citate şi acum... Vă mai strigă lumea pe stradă: "nu trage, Dom' Semaca!"?

G.D.: Sigur! Şi fug... nişte copilaşi. Zic: "De ce fugiţi mă?" Şi îmi mai strigă: "în nemernicia mea!" Păi, cum nu! N-am maşină, merg numai pe jos. Ce aud eu...


(Interviu preluat din Revista HBO, iulie 2004)