De ce nu e bună ţuica de prune

- Murim încet în tăcere! Murim! Fi-ar al naibii că murim! Crăpăm! Inima o să facă poc la aorte sau ce dracu avem noi în ea. Murim dom'le, nu vezi?

Nu are deloc dreptate. De murit vom muri cu toţii, nu zic ba, însă dânsul face prea multă gălăgie, iar prin inducţie logică tăcerea e departe, undeva într-un loc ce pare de neatins de buzele sale. Mi-e dor să aud poveşti frumoase cum se ticluiau pe vremuri în iernile în care crăpau pietrele, sau în serile de vară la cumpeni de fântâni. De exemplu, în loc să ţipe ca un isteric pe peron, cu sticla în mână, mai bine s-ar urca în tren. Să se strecoare printre paporniţele cu coceni aurii şi caise de gem, pe lângă fetiţa cocoţată pe geam şi controlor. Să intre în compartimentul meu, să se aşeze pe bancheta din faţă. După ce va avea decenţa să-şi şteargă rictusul de hienă. Atunci i-aş da voie să-mi vorbească despre moarte, însă să mă mintă frumos.

Într-un sat din munţi, de lângă Biborţeni, morţii se îngroapă în grădină. N-au cimitir, aşa e obiceiul din bătrâni. Iernile casele crapă la încheieturi, fac poc, poc, şi nimeni nu se miră că doar şi lemnul suferă de frig. N-am fost niciodată acolo, doar îmi imaginez satul pitit sub coastele împădurite de munte. Bărbatul care şi-a îngropat mama în grădină, sub nucii din fund, mi-a spus că aşa e rostul la ei, că şi el va ajunge acolo. Speră doar să crape după moartea Balaurului, preotul ce scuipă în urma babelor. Cică preotul ăsta a fost PSD-ist şi prefera să meargă cu miruitul la şedinţele de partid, şi nu prin casele oamenilor. L-au dat afară pentru că a scuipat-o şi pe nevasta prefectului de la oraş, o muiere tare pricepută la colive. Beţivanul din faţa mea nu vrea slujbă de îngropăciune cu chiuiturile şi blestemele Balaurului. Sub nuci vrea să ajungă mărginit de-o parte şi de alta de bocetele femeilor care l-au cunoscut la modul biblic. Aşa mi-a spus.

- Să le curgă lacrimile prin zbârciturile obrajilor iar bărbaţii lor să nu le poată smulge de pe sicriul meu. Să-şi rupă piepţii cămăşilor cântând slavă Domnului în vecii vecilor Amin, pletele să-mi atingă pantofii cei buni, şireturile şi pielea dintre şosete şi marginea pantalonilor. Pe bălaia de Iulia o vreau la capul meu să-mi zică de jale cu glăsciorul ei molatec, să-i văd pentru ultima dată ţîtele făr' de moarte, să i le simt pe pieptul meu rece. Bărba'su e un bou trist de nu ştie s-o ţină acasă, departe de bărbaţi ca mine. Acum mă iertaţi că sunteţi femeie, dar mie nu-mi place să mă ascund pe după deget, şi sfinţii părinţi au spus să ne iubim unii pe alţii. Oameni suntem.

Trenul pleacă din gară cu o zdruncinătură şi-o paporniţă a căzut de sus, şi toate prunele s-au risipit pe banchetă şi printre picioarele noastre. Ţuică de prune are el în sticlă, şi acum un fruct în mână, pe care-l molfăie pomenind de fericirile care i s-au întâmplat cu basarabeanca de peste Prut, o femeie milostivă din fire, darnică cu toate bogăţiile sale de sub straie. Scabroasă istorisire, în parte poate adevărată, dar zău că nu cred c-au putut să se iubească la cules, aproape de rudele şi vecinii ei. N-o vrea la înmormântare căci după atâtea veri s-a făcut balşoaie, de colacii de pe mijlocul ei n-ar mai încăpea la sicriu verişoarele din satul vecin, şi fiica cea mare a vânzătoarei de lumânări. Pe asta n-a apucat să pună mâna, dar speră c-o s-o rezolve până când să dea colţul, că n-are de gând să crape azi sau mâine.

Cu mâneca îşi şterge zeama de prune de pe bărbie şi-mi împărtăşeşte, fără ca să-l rog s-o facă, temerile de moarte.

- De-un singur lucru mi-e groază, de unul singur. Fi-ar a dracului de treabă, de muieri isterice, că nu poate să moară omul liniştit şi să-şi vadă de înmormântare! De-o smintită nu voi scăpa nici acolo la groapă. O să le ia pe toate de ciuf şi-o să le dea cu capul de copaci. De Iulioara mea dragă, pe lumânăreasă, pe Dănuţa, pe roşcata de acum cinci veri, cum o cheamă? Cum o cheamă...Naiba le mai ştie pe toate...Nu vreţi o duşcă? E ţuică de casă, sănătoasă, fără porcării de fabrică. Medicament nu alta. Subţiază sângele.
- De cine vă e teamă?
- De dracu nu, naiba să-l ia, c-o să-l pocnesc cu busuioc şi tămâie în cap. De-asta port tot timpul în buzunar, să nu mă ia pe nepregătite. De la taică-miu am învăţat asta, şi el de la bunicul meu. Da...

Se îneacă cu o prună şi-i dau una pe spate să-i iasă din gât.
- Na, că tocmai l-am pomenit. De nebuna care mi-a fost nevastă, de aia mi-e frică. Smintita e în stare să se răstignească pe sicriul meu, doar să nu plec fără ea. Ce-i prea mult strică, i-am spus şi ei şi n-a vrut să priceapă, mă sufoca de-mi venea să-mi iau lumea în cap. Slavă Domnului că i-am găsit alt bărbat, dar tot trage la mine putoarea. Să tragă dar să nu mi se lipească de capac că n-o vreau cu mine în groapă. Şi să n-o pună dracu' să le ia la bătaie pe celelalte, că o să vadă ea...