Mama face mâncare. Spun că mă duc până în grădină, până "devale" (cum numeam locul în copilărie, într-un singur cuvânt, reprezentând casa şi gospodăria bunicii). Iau cu mine şi aparatul foto. Pozez aria pe care a fost casa. Pentru un străin, nici n-ar părea că acolo a fost odată o casă, o gospodărie din care bunica pretindea că nu lipseşte nimic, că nu-i trebuie nimic în plus, absolut nimic.
Ies printre nişte ciulini, prin dreptul a ceea ce a fost odată poartă, pe ceea ce a fost odată uliţă. Mă hotărăsc să dau o tură pe toate drumurile satului, pe unde n-am mai fost de zeci de ani. Tot pozez locuri goale pe care a fost odată ceva şi acum nu mai e nimic: o fântână, un copac, un mic lac, un gard, case ale prietenelor şi rudelor bunicii. Ajung până în capătul satului, la cimitir. Acolo nu fac poze.
Când să mă întorc, dau peste un bătrân al cărui chip îl cunosc, dar nu mai ştiu cum îl cheamă. Ne bineţim, intrăm în vorbă, avem acelaşi drum.
- Da' a lu' cui eşti matale? cade inevitabila întrebare.
- A' lu' Pavel şi Maria Lăzărescu.
Se uită lung la mine, apoi tresare bucuros.
- Măi, Florin, tu eşti?
- Eu sunt.
Nu-mi prea vine să-l întreb şi eu al cui e.
- Nu te-am mai recunoscut... Şi ce mai faci tu?
- Iaca bine, pe-acasă
- E bine. Da' nu-i aşa bine.
- De ce?
- Cu războiul ăsta.
- Care război?
- Cu ruşii.
- N-ajung ei ruşii până la noi.
- Ei, nu zi. Ruşii vin oricum la un moment dat.
- Îi opresc americanii, mai am eu o tentativă să-l liniştesc.
- Cu americanii îs lămurit! dă el din mână a lehamite. Numa' să vrea ruşii să vină, că nu-i opreşte nimeni... Nu ştim noi când, în ce zi, da' ei oricum vin.
N-am chef să-l contrazic.
- Poate ai şi matale dreptate.
- Sigur am. Da' altfel, dac-ar veni, ar fi o treabă şi asta.
- Care?
- Ar mai muri din oameni... Că tare s-a înmulţit şi înrăit lumea. Şi s-a prostit de tot.
- Cum s-a prostit?
- Mă uit şi eu la televizor. Numai scălămbăieli, măscărici, hărmălaie.
- Se distrează şi oamenii, ce să facă?
- Asta-i distracţie? E prosteală... Eu, dac-aş fi Dumnezeu, aş rade lumea asta de tot.
Nici nu ştiu dacă să-mi pară bine sau rău că el nu e Dumnezeu.
- Şi matale de unde vii? încerc să schimb subiectul.
- Am fost la cimitir, la femeia mea. A murit acum patru ani. Neîmpliniţi încă. Pe şapte decembrie se împlinesc patru.
- Mergi des la ea?
- Numa' de Sărbători, când se cere cum scrie la carte, cum zice la biserică.
- Ce sărbătoare e azi? mă mir.
- Nu-i nicio sărbătoare... să-ţi zic ce-am păţit... Azi dimineaţă, n-aveam eu ce face, că am cam terminat cu treburile, cum a dat frigul. Şi ce mă gândesc? Să stau degeaba, să mă uit la televizor? Nu... Aveam o căpiţă veche într-un fund de grădină. O ţineam demult, n-am umblat la fân, să fie peste iarnă, dacă e secetă peste vară.. Şi-a putrezit acolo, nu mai băga vaca botu-n el nici s-o picuri cu lumânarea. Ş-am zis să curăţ locul. Fânul, ud, putred, cum să-i dau foc? Am zis să-l împrăştii. Am luat furca şi m-am dus...
Mi se pare că bate prea mult câmpii pentru un om care se imaginează că ar putea fi Dumnezeu. Sau poate tocmai de aia îşi imaginează aşa ceva.
- Dar femeia, ce-i cu femeia matale? încerc să-l readuc la subiect.
- Asta îţi şi spun... Ştii ce femeie am avut eu. Viaţă grea. Cât era trează, mă mai înţelegeam cu ea. Altfel, necaz mare, că se ţinea de băut. Îi ascundeam cheia de la beci, îi luam banii, ea făcea ce făcea şi tot găsea băutură. Vindea lucruri din casă, spărgea lacătul... Îţi spun drept, Dumnezeu mă ierte, o şi băteam uneori, da' tot nu se liniştea... Şi azi, când m-am dus şi-am împrăştiat fânul ăla putred, am găsit la mijlocul căpiţei o sticlă de ţuică ascunsă acolo de ea... Am luat-o, am băut şi eu o gură... Ş-aşa am mai plâns.
PS (ce-am mai văzut între timp):