... s-ar blestema pe sine însuşi care nu mai este în ceruri pentru ghinionul de a nimeri să lucreze în România...
... s-ar plânge încontinuu că e prost plătit, ar visa să fugă şi să se angajeze în străinătate, ar înjura sistemul de sănătate şi ar da vina pe acesta pentru faptul că trebuie să ia mită ca să-şi întoarcă faţa către oameni...
... l-am aştepta spăşiţi, cu căciula în mână, să apară şi la cinci ore după ce a promis că vine...
... n-am înţelege niciodată de ce întârzie mereu, de ce fiecare dintre noi, în durerile noastre, nu putem fi nicicând, măcar pentru câteva secunde, cel mai important pacient de pe lume...
... n-am pricepe o dată tainele care îl reţin să se apropie, să ne spună ceva, să ne îndure cu o privire fugară, nici măcar atunci când e la doi metri de noi şi râde zgomotos la telefonul mobil, în timp ce se plimbă agale printre nenorociţii pământului, se scobeşte în nas sau, pardon de expresie, se scarpină plictisit între picioare...
... ar fi mereu agasat de bolnavi şi de aparţinători idioţi care nu-l preacinstesc cum se cuvine, care au curajul să-i vorbească privindu-l în ochi, care au tupeul să ceară detalii stupide - pe care oricum nu le-am putem înţelege în nimicnicia noastră şi de care oricum n-ar trebui să ne interesăm -, cum ar fi diagnosticul...
... am încerca două ceasuri să ne apropiem de el ca să-l întrebăm mai exact ce fel de injecţii, ser, feşe, branule, medicamente, baterii trebuie să cumpărăm de la farmacia din colţ, iar când ne-am apropia şi l-am ruga să se oprească un minut pentru o lămurire, ne-ar spune dramatic: "Vom vorbi, când mă voi elibera". Iar el se va elibera numai când mare mila lui ne va remarca aşteptând parcă de-o viaţă într-un colţ, cu capul plecat, umil, arătând că ne-am învăţat lecţia, ne-am mâncat suficient papara şi ne va explica mai neclar decât scrisul lui de pe reţetă ce vrea limpede de la noi...
... l-am pândi din nou pe hol sau în salon, după ce-am cumpărat ce-am crezut noi că cere, el iar ar fi agasat de prezenţa noastră, iar îşi va ţine mult şi inexplicabil faţa îndepărtată de noi, până când ne-ar invita nervos să părăsim încăperea, pentru că nu se poate concentra la muncă. Iar când i-am zice că doar voiam să aflăm repede-repede, scurt-scurt, dacă am cumpărat bine ce ne-a cerut, ne-ar răspunde: "Şi ce ţi-a luat atâta timp? De-atunci am fi făcut şi sex"...
... am simţi că vrem să-i pupăm mâna, cu toate atitudinea lui oţioasă, după ce ne-a scos la liman şi ne-a mai dat ceva timp de trăit fără suferinţă...
Dar - cum Dumnezeu nu e medic în România - inimile, ficaţii şi rinichii noştri, ai copiilor şi ai părinţilor noştri depind în totalitate de unii medici români care se pretind, se comportă - poate că uneori chiar şi sunt - cel puţin trimişii lui Dumnezeu pe pământ, dacă nu cumva însuşi Dumnezeu. Şi trebuie să-i acceptăm, să-i aşteptăm, să ne rugăm la ei, să le aducem ofrande, pentru că trăim sau murim după bună voia lor.
PS (ce-am mai văzut între timp):
