Frânt. de gând din epicentru

"M-am trezit în mijlocul furtunii. Sau am adormit în ea. Sau eram deja acolo. Sau am vrut eu să merg. Sau m-a chemat ea. Sau ne-am chemat una pe alta. Sau eu eram furtuna. Sau."
"Zi de zi lucrez la zid. Zi lumină, dar mai ales de noaptea până-n zori. E cea mai bună lucrare a mea de până acum. Dau totul pentru ea. Uite cum creşte. Uite-mă! Ah... Da. N-ai cum să mă mai vezi. Sunt nişte băieţi care au făcut nişte muzică despre asta. E bine de băgat o ureche."
"Sunt momente şi momente. Acum sunt în momentul acela în care... oh! Vodkaaaaaaah!"
"Nu ştiu ce se întâmplă cu mine. Nu pot să scriu nimic. Şi nu-mi dau seama ce-s chestiile astea negre care se tot întind pe foaie şi cu ce scop se petrec toate astea."
"Cu frica se întâmplă un lucru tare interesant. Ţi-e frică să te gândeşti la ea, ţi-e frică de gândul că ţi-e frică să îţi fie frică de gândul despre frică, te paralizează, îţi dă în cap, te leagă de calorifer, îţi dă un şut în stomac, îţi bubuie tâmplele... dar atunci când te gândeşti, pe bune, la ea, îţi dai seama că nu aveai niciun motiv să îţi fie frică. O poţi controla. Şi apoi, când te relaxezi, te ia din nou."
"Asta nu e bine. Nici asta. Nici asta. Asta, clar, nu!"
"Tre' să fie totuşi ceva bine, nu?"
"Da' poate nici nu există bine sau rău. Există doar acum."
"Da. Şi cele 943958437548762343 de mii de gânduri de după, despre "ce-ar fi fost dacă»."
"Scrijeli-mi-aş numele pe inima ta! - am văzut asta scrisă pe un perete/o ştiu de la un prieten."
"În viaţa mea n-am mai avut un moment de ăsta, în care muzica să însemne atât de mult."
"Am minţit mai sus."
"Am minţit mai sus."
"Am minţit mai sus."
"Dacă tăcerea are un subtext, înseamnă că are şi un text deasupra, nu?"
"Dacă mi s-ar lega într-o zi buzele - ca să nu mai pot vorbi şi mâinile - ca să nu mai pot scrie, mi-ar rămâne doar ochii valabili pentru a comunica. Şi totuşi, port ochelari. Oh, vai! Ce ne facem?"
"Lucrurile sunt simple. Noi le complicăm."
"Da. Ştiu."
"Şi cam atât."
"Cuvintele cu s sunt foarte frumoase."
"De ce e atât de greu?"
"Eh, cât de greu poate fi?"
"Tânjim mereu după ceva, în loc să întindem mâna şi să îl atingem."
"E drept, unele lucruri nu mai pot fi atinse. Dar cine decide asta?"
"Nimic din ceea ce spun nu e ceea ce vreau să spun de fapt şi tu ştii foarte bine asta."
"Dar dacă mă întrebi ce vreau să spun, nu voi şti ce să îţi răspund."
"Sau poate că nu vreau."
"Sau poate că mi-e frică."
"Sau poate că mi-e frică să vreau."
"Dacă vrei, poţi."
"Hai, bâşti, măi!"
"Îmi place foarte mult cum sună cuvântul lugubru şi îmi place foarte mult crema de zahăr ars."
"De mâine fac asta... Şi aia. Şi aialaltă."
"De ce nu acum? De kiki. Şi de-un leu ridichi. Cu accent pe ultimul i, ca să ne-nţelegem."
"Un lucru e cert: că niciun lucru nu e cert."
"Şi totuşi, e ceva ce ştiu sigur: că suntem. Şi eu. Şi tu. Restul se întâmplă."
"Nimic nu e întâmplător. Şi asta ştim."
"Şi mai ştim că simţim o plăcere hidoasă atunci când ne contrazicem de unii singuri. Sau când ni se contrazice mintea cu inima. Sau zâmbetul cu ochii. Sau ce facem cu ce e în noi de fapt."
"Ceva ne ţine-n loc, dar mintea noastră s-a dus deja foarte departe. E un fel de travelling without moving."
"Nu m-am simţit în viaţa mea mai vie."
"Nu-mi dau seama dacă asta e pace, linişte, tumult, zbucium, tu sau eu."
"De ceva vreme mă gâdilă omoplatul stâng. Eu cred că-mi creşte o aripă."
"Sau e un rest de fior de la..."
"Neh, e o aripă!"
"Simt un tremur sub tălpi."
"Mi-a oftat lumea. O nimica toată. Vom fi bine."
"Mi-aş dori să..."
"E bine să vrei."
"Ah... lugubru."