111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română

"Le meilleur choix de poèmes est celui que l'on fait pour soi!", scria undeva Paul Éluard, acesta fiind "principiul" care ne-a ghidat şi pe noi în demersul antologiei de faţă. Acestea sunt poemele de dragoste care ne-au plăcut, în primul rând, nouă. Am avut, fireşte, câteva criterii. În primul rând, am decis să nu selectăm mai mult de un poem din opera unui scriitor - chiar dacă în cazul unor nume precum Eminescu, Minulescu, Arghezi, Voiculescu, Ivănescu, Brumaru sau Cărtărescu, de pildă, ne-ar fi plăcut să alegem mai multe. Am încercat, astfel, să profităm de diversitatea limbajului, a curentelor, formulelor poetice şi tonurilor lirice întinse pe o durată de exact 230 de ani: cel mai vechi poem datează din anul 1785, cel mai nou din 2015.

În al doilea rând, am căutat să alegem, pe cât posibil, poeme mai puţin cunoscute. Ne-am dorit, astfel, să aducem un omagiu poeţilor şi totodată să-i surprindem pe cititori. De asemenea, am evitat să decupăm fragmente din poeme foarte lungi, preferând textele de sine stătătoare. Şi, nu în ultimul rând, în cazul autorilor clasici, am selectat acele poezii care mai pot fi citite şi astăzi, versuri în a căror sensibilitate ne-am putea regăsi, care ne-ar mai putea emoţiona, pune pe gânduri sau amuza. Am tras cu ochiul şi la alte antologii similare tematic: Mare-i ziua fără tine, selecţie de Eugen Lungu (Editura Hyperion, Chişinău, 1990); Cântecul iubirii, selecţie de Vasile Nicolescu (Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966); Antologia poeziei româneşti de dragoste, selecţie de Florentin Popescu (Editura Ex Ponto, Constanţa, 2004) şi Compania amorului în cele mai frumoase 100 de poeme româneşti, selecţie de Petru Romoşan (Editura Compania, 2007). Realizate în alte epoci, fiecare după alte criterii şi conform gustului câte unui singur antologator, selecţia noastră nu are aproape nimic în comun cu acestea.

Cele trei secţiuni ale cărţii nu sunt o împărţire tematică absolută, iar dispunerea poemelor a fost făcută, pentru plăcerea nebănuită oferită de hazard, în ordinea alfabetică a numelui autorilor. Iubiţi şi citiţi poezie! Sau viceversa, dacă preferaţi. (Marius Chivu & Radu Vancu)

Max Blecher, Poem

Învelişul tău
Ca o pasăre în cuibul inimii
În râuri de sânge te scalzi
Şi zbori prin vârful degetelor mele

Când pleci
Corpul regăseşte infinita lui greutate
Şi peisajul deschis beant
Înseamnă lipsa ta

Cu mâini adânci ca nişte panere
Mă scoţi din oceanul somnului
Şi capul îmi sună ca o scoică

Tu piatră aruncată în lac
Tu cerc de apă părăsindu-te

Poate că aşteptându-te va învia
Cadavrul unui cuvânt
Şi el cu lanterna lui oarbă mă va plimba
Prin noapte

Părul tău va fi întunericul ei
Şi eu mă voi cufunda în umbre

(din volumul Corp transparent, 1934)

Dan Coman, poem de dragoste

când e foarte frig o femeie înaltă mă scapă dintre şi începe să umble prin încăperi aşa cum numai ea repede-repede şi sunând din încheieturi ca din bice.

când e foarte frig trupul meu stă claie peste grămadă moale şi pătat de cafea. atât aşteaptă soarele cel nou:
mai precis decât un ţânţar ţâşneşte dintre
pereţi şi-mi ciupeşte obrajii.
mişc greu dar când reuşesc să-l pocnesc crapă şi aerul său închis umple imediat camera.

când e foarte frig încep să-mi lovesc un capăt al ca pe o sticlă cu vin şi ca pe un borcan cu muştar
dar loviturile acestea moi şi neîndemânatice
nu reuşesc să-mi scoată umbra din corp.

noroc cu tristeţea acestei femei: când e foarte frig
vine şi-mi ridică trupul de pe covor şi vreme de zece îl poartă în jurul umerilor ca pe o blană argintie
(din volumul ghinga, 2005)

Gellu Naum, Zenobia

Printre exodurile mele
exista şi una Zenobia supranumită refuzul falsei pe o şosea cânta purta baticuri
ne adoram ştia două-trei cuvinte mai scurte
într-o limbă necunoscută
eu treceam singur ca orice fihinţă umană o adoram
mă făceam că nici n-o observ
îi dădeam târcoale într-un camion de transport ghemuit şi busturi de marmură
în dreptul ei mă coboram intram în cabina telefonică un număr oarecare îmi ceream scuze
apoi mă ghemuiam lângă ea era poate singura fericire era plăcut ne culcam cu oasele noastre îmbibate unei străvechi adoraţii
cu ochii noştri lucioşi înăuntru era o puternică adoraţie
filozofam prostii ne simţeam bine
departe rătăciţi orbiţi de faruri
nu se putea să nu mă adore era o fihinţă umană
ţinea degetele bine întinse pe o coapsă bine întinsă
ne adoram Ce nevoie ai tu de cuvintele astea cam scurte
(o dar cum le rostea ce superb eram fiecare în adoraţia să nu uiţi adoraţia asta ce fihinţă ai fi tu fără ea
cunosc o pasăre care ne adoră nici nu ne vede ne pune pe frunte
ne poartă în marea ei limpezime o supranumită Zenobia
pe o şosea internaţională
de fapt ce fihinţă ai fi şi mai vrei să plantezi busturile pe stânga şoselei
notează în carnet adoraţia
stăteam aşa cu degetele bine întinse
era o lumină gălbuie ceva între fulger şi gheaţă
respiraţia noastră acoperea vuietele totul se legăna mă speria ferocea mea luciditate

(din volumul Descrierea turnului, 1975)

Ion Vinea, Voluptas

Printre Tanagre false şi flori de fir persane
când dormi, pe mări de ambru şi umbre, în alcov,
spre trupul tău alunec, înot, ca spre-un ostrov
cu golfuri călduroase şi leneşe liane.

Naufragiat, de-a pururi setos de noi secrete,
descopăr alte unghiuri şi-un alt parfum când plimb
pe formele-ţi inerte mişcările-mi încete
şi-adulmec ora-n tine, pătrunsă de un nimb,

iar pipăitul, artă ciudată şi subtilă,
pe matele alee scăzând şerpuitor,
călăuzeşte gura spre floarea imobilă
ce scapără-ntre bucle stigmatul de fosfor.

(din volumul Ora fântânilor, 1964)

Ionel Ciupureanu, Am fost

Tu vei fi fragedă ca de obicei
dar în aer mai este-un microb

şi-un du-te vino de trupuri
sub tigvele noastre

dimineaţa ţâşneau câţiva peşti după ploaie
iar tu mă acopereai cu sângele tău

nu mai rânji şi nu mai scoate limba
doar o minune ne poate salva

doar un paratrăsnet legat de picioare
suntem prea mulţi şi nesperat de umili

este un du-te vino de trupuri
în mlaştina ţesută de tine

şi o minune ne va salva.

(din volumul Venea cel care murisem, 2014)

Nora Iuga, inimă albastră

vai, cu ce bărbat urât
am dansat aseară boleroul
toată noaptea l-am privit şi am tăcut
şi în zori mi-am incendiat trusoul

ce bărbat urât oh, ce bărbat
am legat aseară-ntr-o batistă
şi pe apa morţilor l-am dat
eu dintre frivole cea mai tristă

şi acum vă zic cu jurământ
că nu am regret nici ruşine
dar îmi pare rău că în mormânt
n-o să se mai culce cu mine

(din volumul Cântece, 1989)

Mariana Marin, Elegie XII

Între sânii mei a înnoptat moartea.

Dar între mine şi tine (se spune)
va exista întotdeauna o Europă sau o Mare Roşie.
Limba în care gândesc eu cuvântul moarte
nu este şi limba în care gândeşti tu cuvântul iubire.
Ceea ce azi ne desparte (se spune)
ne va despărţi şi mai mult mâine.
Iată de ce, cu toată întunecimea trecutului nostru
pe care îl desfăşurăm aidoma
unui pergament din vechiul Egipt,
îţi cer să fugim în hăul ce ni s-a dat.
Acolo, pistruii şi părul tău roşu
vor înţelege desigur şi vor iubi
limba sânilor mei

între care va înnopta şi atunci moartea.

(din volumul Atelierele, 1990)