Rebela

Sabina de Rochefort, scriitoare de origine română stabilită în Statele Unite, revine cu un nou roman, după Domnişoara Bovary în New York - "o carte de debut pe măsura originalului".

Amellia, o tânără născută într-un orăşel de lângă coasta Atlanticului, se confesează încă dinainte de a vedea lumina zilei, şi creşte sub ochii avizi ai cititorului, intersectându-se cu nenumărate personaje şi cu vieţile lor. Aflată sub vraja lui Samuel, un Pygmalion american, ea nu devine nici Galateea, nici Eliza Doolittle, ci reuşeşte să-şi creeze o nouă personalitate, plină de farmec şi prospeţime, în această rescriere contemporană a celebrului mit al metamorfozei şi al idealului de neatins.

Acţiunea se petrece în America zilelor noastre, între Florida, New York şi Long Island, dar eroii sunt înconjuraţi de aura magică a Greciei antice, care transformă o virtuală poveste romantică de box office hollywoodian într-o subtilă "tragedie americană".


MARŢI e o zi cu nume urât, pe care nu îşi poate explica de ce o urăşte întotdeauna, chiar şi atunci când i se întâmplă lucruri bune. E adevărată vorba că marţea nici iarba nu creşte. Azi, mai mult ca oricând, nu poate funcţiona aşa cum ar trebui şi din păcate e o zi cu operaţii de dimineaţă şi o şedinţă importantă la amiază. Îi vine să se împuşte, pesemne dacă ar avea cu ce, ar face-o, nu înainte de a-l împuşca pe directorul spitalului pe care îl urăşte mai mult decât pe tatăl lui, pe care nu l-a văzut de când avea trei ani. De fapt, nu şi-l aminteşte, e ca şi cum nu l-ar fi văzut niciodată, iar escrocul, după ce i-a părăsit pe el şi pe nevastă, adică pe mama lui, nu a mai apărut vreodată în viaţa lor. A auzit de la nişte neamuri că ar fi murit cu vreo cinci ani în urmă, dar nu-l interesează, a vrut o dată să-l caute, dar s-a gândit bine şi şi-a dat seama că nu avea niciun rost. Ce să discute cu un străin? Să-i reproşeze că i-a abandonat? La ce mai folosea? Doar să se enerveze şi să-i crească tensiunea, la altceva nu ar fi folosit.

Seara trecută a fost o tragedie. Abia acum ii vede amplitudinea. Şi dacă el, doctorul Harriman, căruia nu îi păsa de nimeni şi nimic în viaţă, şi nu i-a fost uşor să ajungă aici - să fie fără de frică, dacă până şi el recunoaşte că a fost o tragedie, înseamnă că a fost. Au ajuns la restaurant cam în acelaşi timp. Heleni, mai frumoasă ca niciodată, îmbrăcată într-o rochie albastru închis, albastru de Prusia, cu şiruri nesfârşite de corali la gât, Heleni mirosea precum oceanul înainte de furtună. Heleni folosea un parfum, La Pluie, nu prea interesant în sticluţă, dar care, în combinaţie cu pielea ei, dădea naştere unui miros ce îl înnebunea. A lăsat-o să mănânce stridiile, să bea două pahare de şampanie şi abia apoi i-a spus. Scurt, ca la diagnosticul de cancer:
- În seara asta ne despărţim. Nu întreba de ce, nu e loc de discuţii şi explicaţii, nu ajută la nimic. Hotărârea mea e irevocabilă.

O să moară, când va fi să fie, şi nu o să uite expresia feţei ei când a auzit ce i-a spus. Brusc nu a mai fost frumoasă, era chiar urâtă, toate trăsăturile îi căzuseră, ochii deveniseră gri spălăciţi, buzele care îl sărutaseră de atâtea ori de credea că va înnebuni de plăcere, da, ăsta era cuvântul, nebunie, buzele cărnoase ce numai cu o secundă înainte erau umede de la şampanie, se umpluseră de bube, se întâmplase cu Heleni ceva ce numai în filmele ştiinţifico-fantastice văzuse - un chip uman perfect, transformat într-o secundă într-o faţă hidoasă. Asta se întâmplase, frumoasa devenise bestia. Chiar şi el cu experienţa lui de peste 25 de ani în medicină, el, care credea că văzuse tot ce există mai rău pe pământ, mai ales în Africa, când pentru şase luni a lucrat voluntar la Doctori fără Frontiere, unde a înţeles că Iadul e pe pământ şi o duce bine mersi, chiar şi el nu a mai văzut pe un chip atâta durere. Heleni, care cu câteva minute înainte fusese atât de frumoasă, mai frumoasă ca niciodată, a deschis gura, a inspirat adânc de s-au auzit alveolele din plămâni umplându-se cu aer, iar limba ei, care numai cu 20 de ore în urmă, roză şi picantă, îi umezise ceafa lui de taur, a lins buzele umplute acum de bube negricioase. Apoi Heleni a închis gura, a încercat să spună ceva, dar a ieşit numai un sunet ascuţit care lui i s-a înfipt în timpane. Era scâncetul unui copil care moare, îl auzise de atâtea ori în Africa, când copiii aceia cu burţile umflate îşi agăţau degetele descărnate de mâna lui, milogindu-se de încă nişte clipe de viaţă, pe care nimeni, orice ar fi făcut, nu mai putea să le dea. Heleni scâncea ca un copil care moare, şi a văzut cu ochii lui cum ceva din sufletul Helenei, sufletul ei cel tăcut şi pur ca de nou-născut, s-a ridicat deasupra lor, a plutit puţin, de parcă nu ar fi ştiut în ce direcţie să o ia, şi apoi a dispărut în înalt ca un abur.

După câteva secunde, Heleni s-a ridicat, s-a uitat în jur de parcă ar fi ajuns brusc pe altă planetă, şi-a oprit privirea pe el, i-a zâmbit politicos ca unui străin şi a spus încet:
- Nu înţeleg, eu nu înţeleg.

A plecat mergând drept ca un somnambul, iar când a ieşit din încăperea luxoasă a restaurantului, lumina s-a stins brusc ca şi cum până atunci becurile ar fi luat energie de la trupul ei pierdut acum în întunericul de afară.

El a luat trei albăstrele din portofel, le-a înghiţit cu apa din paharul Helenei, a plătit, a ieşit, şi s-a dus la Kitty, fiindcă numai o curvă îl putea face să doarmă în noaptea aia.

Acum e marţi, şase dimineaţa, spitalul forfoteşte, infirmierele spălă podelele, doctorii stagiari râd ca proştii la glume tembele, iar el ştie că nu e în stare să opereze la nivelul la care ar trebui. Se uită la lista operaţiilor - are de pus stenturi la patru pacienţi, dar trei pot să aştepte până mâine, aşa că o să îi amâne, să mai aştepte şi ei, o să mute operaţiile, oricum au şansa să îi opereze cel mai bun chirurg din oraş, până şi duşmanii recunosc că e bun profesionist, idioţii, măcar asta să recunoască. Când te operează un chirurg bun, chiar dacă are o zi proastă, tot ai mai multe şanse decât dacă te operează un chirurg prost, care are o zi normală.

Ce dimineaţă oribilă, ce dimineaţă de zgură, parcă e mai rea decât aia când fosta nevastă i-a spus că niciodată nu a avut încredere în el, că a ştiut că o minte, că a ştiut că a înşelat-o cu toate asistentele tinerele, cu toate prietenele de familie, cu toate curvele din oraş, cu toate, cu toate.... Ce criză de isterie, cum numai Nina putea face, era specialistă în biochimie şi crize de isterie, bună la amândouă, şi blestemul ei nu îl poate uita nici acum, după cinci ani: "să nu mori, să te usuci ca lemnul de pe crucea maică-tii, să nu mori până nu mă chemi pe mine la căpătâi şi-mi ceri să te iert. Şi nu o să te iert, nu o să te iert nici măcar atunci"!

Oricum, iertat sau neiertat, până la urmă tot o să moară şi el, nu a auzit de nimeni să fie nemuritor, aşa că blestemul e zero, dar uite cum i-a înnegrit şi mai mult dimineaţa când şi l-a amintit.

În cabinet intră doctoriţa cea nouă, pila directorului, cică e fata unui politician important, o fi, şi ce dacă, chestia e, ştie meserie, sau e o viţică ca atâtea altele?
- O să operezi cu mine în dimineaţa asta, domnişoară Sandra, sper să nu ai emoţii, începem într-o oră, du-te şi te pregăteşte.

Doctoriţa îl priveşte uimită, venise doar să se învoiască pentru mâine când trebuie să îşi facă liposucţiunea, abia acum o anunţaseră că s-a ivit un loc pe agenda atât de încărcată a doctorului Silvain, francezul cu mâini de aur şi ochi de azur, venit în America să îşi prezinte metoda lui specială de a opera, fără dureri, fără anestezie totală, fără urme. Vrea să întrebe ce fel de operaţii vor fi, dar doctorul Harriman nu are timp de discuţii şi iese din cabinet.

Pe coridor îl aşteaptă soţia pacientului pe care l-a operat cu trei zile în urmă şi care va mai trăi poate o lună, cel mult două. Când i-a zis că îl operează şi o să îi pună stenturi, dar şansele ca să îi ajute la ceva sunt sub 5%, tipul i-a răspuns: "5% e mult, domnule doctor, poate am noroc şi trăiesc încă vreo câţiva ani".

Auzi, cum să trăiască câţiva ani când are inima terminată, zdrenţe, insuficienţă cardiacă în ultimul stadiu, nici nu se punea problema unui transplant, mai ales că avea şi diabet şi insuficienţă renală cronică. Ce ghinion la un om de 45 de ani, dar asta e viaţa, astea sunt genele şi destinul cu care ne naştem. Îşi mai spune vorba şi destinul, o zice el, doctor burduşit de carte şi informaţie ştiinţifică, în multe cazuri intervine şi neprevăzutul, ceva ce niciun savant nu înţelege prea bine. Dar ce nevastă are tipul! Ce femeie frumoasă, focoasă şi îl mai şi iubeşte, se vede după cum îl îngrijeşte, mai cu grijă decât cea mai bună infirmieră din spital.

Culmea e că atunci când a întâlnit-o pentru prima dată, lângă patul soţului, şi frumoasa nevastă l-a privit cu ochi întrebători şi verzi, a citit în privirea ei că instinctiv îl place, a plăcut-o şi el imediat, asta nu se poate ascunde, a fost clar că se plăceau amândoi, acolo lângă bărbatul pe moarte, soţul ei şi pacientul lui, amândoi au simţit atracţia, forţa aia pe care nici nu trebuie să o explici, nici nu poţi să o opreşti. Şi-a dat seama că nu e o iluzie când s-a apropiat de pat şi din greşeală a atins-o pe braţul gol, rumenit de soare, electricitatea a fost atât de mare că s-au speriat amândoi. Noroc că bolnavul avea ochii închişi şi sigur nu mai simţea nicio electricitate în jur.

Femeia vrea să ştie care e situaţia soţului ei, aseară i s-a părut că se simte mai rău ca niciodată, vrea adevărul, fără termeni ştiinţifici. Se uită la ea puţin mirat şi dacă ar fi fost altcineva ar fi pus-o la punct, dar e prea frumoasă ca să o facă, o place cu adevărat, aşa că îi spune doar: "Aşa e, nu e mai bine, sigur că nu e mai bine, v-am spus de la început că prognosticul e rezervat. Îmi pare rău, dar nimeni nu poate face ceva. Minunile în medicină sunt rare, şi sincer, nu cred că în cazul soţului se va produce una".

Nevasta pacientului îl priveşte în ochi cu răutate, se vede că nu îl mai place, pesemne atunci când s-au curentat a avut o clipă de slăbiciune, acum e un duşman, dar o înţelege, nu e uşor prin ce trece, va fi şi mai greu. Femeia nu mai spune nimic, pleacă repede spre salonul în care se scurge viaţa bărbatului ei, el rămâne pentru o secundă nemişcat, apoi înjură scurt şi se îndreaptă spre sala de operaţii.

Îi revine în minte vorba bunicii Leonora: "Bine de cei care s-au dus, cei rămaşi sunt în suferinţă mai mare". Biata Leonora, rămasă văduvă, cu cinci copii, cel mai mare doar de 14 ani, a muncit ca o roaba până i-a văzut la casele lor.

De s-ar termina operaţiile mai repede, să scape şi de şedinţă, de toţi şi toate, nu vrea decât să se ducă acasă şi să se culce. Trebuie să doarmă măcar două ore înainte să se ducă la aeroport să o aştepte pe Sonia, altfel nu o să facă faţă când o să o vadă. Dar până atunci mai e mult, dimineaţa abia a început, o zi de marţi la fel de oribilă ca toate zilele de marţi.