Poveste din mahala

În capătul uliţei, pe partea dreaptă cum coborai sau pe partea stângă cum urcai, se găsea o casă mare, neîngrijită, care sta să se prăbuşească. Dacă o priveai dinspre Strada Mare vedeai ferestrele acoperite cu placaj şi stuf, pereţii coşcoviţi şi plini de crăpături. Dacă o priveai dinspre uliţă îi vedeai acoperişul pe jumătate căzut, hornul într-o rână şi scurgerile pline de mâl şi frunze moarte. Cândva fusese o casă frumoasă, maiestuoasă, de oameni gospodari. Curtea mare şi frumos gândită, copacii care o străjuiau şi urmele unei grădini bogate stăteau mărturie pentru acest lucru. Toate acestea erau însă vizibile pentru un ochi atent şi care avea puterea să privească dincolo de aparenţe. Aşa cum era privirea curioasă a unui copil.

Băiatul era fascinant de lumea de dincolo de gard aşa încât ştia fiecare tufă, fiecare cotlon şi fiecare crăpătură din zidurile bătrânei case. Nu trecuse niciodată de poartă, darămite să intre în casă, dar liniştea care se lăsa atunci când într-o convorbire a adulţilor se aducea vorba despre casă şi locuitorii ei, crâmpeiele de viaţă pe care le surprindea prin gard, sfatul bunicilor de a se ţine cât mai departe de gardul care o împrejmuiau o făceau irezistibilă. Îşi imagina zâne şi căpcăuni, animale fantastice şi poveşti de groază. Când a mai crescut a aflat că stăpânul casei îşi iubea caii, câinii şi nevasta (nu neapărat în această ordine) extrem de mult. Sau cel puţin aşa spunea. Cert este că îşi arăta iubirea faţă de cai şi câini cu biciul şi faţă de femeie cu pumnul. Din acest motiv caii deveniseră aproape sălbatici, câinii lătrau şi săreau la oricine se apropia prea mult de gard, iar femeia era cauza tăcerilor vinovate ale vecinilor incapabili să o ajute în vreun fel.

Auzise despre Ana din capătul uliţei. Despre cât de frumoasă fusese, despre cât de veselă şi plină de bucurie. Din ea rămăsese doar o umbră. El nu avea să o vadă însă decât o singură dată. Avea să se întâmple într-o seară de mai, dinaintea Paştelui când mama a venit şi i-a întrerupt joaca cerându-i să meargă să se schimbe în hainele bune pentru că urmează să meargă în vizită. S-a schimbat repede, mai repede decât de obicei pentru că simţea că vizita aceasta la o oră la care nu se fac vizite, nu este tocmai o vizită obişnuită. Mama l-a luat tăcută de mână şi împreună au urcat pe uliţă până la casa de pe partea dreaptă cum urcai sau de pe partea stângă cum coborai. Caii erau priponiţi şi le-a văzut spinările pline de cicatrici, câinii cu blană din care cădeau bucăţi erau legaţi şi, de data aceasta, nu lătrau. Pentru a ajunge la casă au păşit pe nişte pietre care formau un fel de alee prin noroiul vâscos care acoperea toată curtea. Totul era murdar şi cenuşiu. Parcă dintr-odată se făcuse şi mai frig.

Au intrat într-o odaie cu tavanul foarte jos, atât de jos încât adulţii trebuiau să stea un pic aplecaţi ca să nu-l atingă cu capul. Camera avea două ferestre mici, prin care lumina se chinuia să pătrundă. Părea că fuseseră făcute pentru că trebuiau să existe şi nu pentru că ar fi fost nevoie să lumineze încăperea. Camera era mică, avea un pat, un scaun şi o masă din lemn. În pat stătea aşezată o femeie din care nu se mai vedeau decât ochii. Mari, frumoşi, plini de durere şi tandreţe în acelaşi timp. Peste ani acesta era singurul detaliu pe care şi-l mai amintea din chipul ei. Ana nu mai era decât o mână de om, aşezată într-un pat dintr-o încăpere meschin de mică şi în care îi era refuzată până şi cea mai mică rază de soare. O lumânare era aprinsă la capul patului şi arunca umbre prin toate colţurile încăperii. Nu ştia ce căuta acolo, nu voia să fie acolo, inima lui de copil simţea o durere pe care nu era încă pregătit să o cunoască. Simţea apropierea morţii pentru prima oară. Deşi Ana îl rugase cu voce stinsă să se apropie şi să se aşeze pe marginea patului ca să îl vadă mai bine, el nu s-a desprins de mâna mamei şi nu a deschis gura pentru a răspunde la întrebările puse cu o voce stinsă. Simţea că se sufocă în încăperea aceea mică, voia să plece cât mai repede de acolo, să scape de mirosul ciudat şi greţos pe care îl simţea discret în nări. Lacrimile din ochii Anei l-au făcut să deschidă gura o singură dată pentru a-i cere mamei să plece de acolo, să iasă la lumină. Au ieşit tăcuţi, ţinându-se încă de mână. Nu au schimbat nici o vorbă până acasă.

Nu avea să vorbească ani întregi despre acea vizită care avea să-i bântuie visele pentru mult timp. Nu avea să înţeleagă până la maturitate gestul mamei de a-l duce la capul unei muribunde. Avea să afle peste ani că aceea fusese ultima dorinţă a Anei. Să îl vadă mai îndeaproape pe puştiul care se zgâia zilnic prin gard. Puştiul în care îl văzuse pe copilul pierdut în urma unei ultime bătăi. Uneori şi-ar fi dorit să se poată întoarce în timp şi cu puterea de adult şi inima de copil să pedepsească ce era de pedepsit. Să arate mai mult curaj decât toţi vecinii care deveniseră complici la moartea Anei. Pentru el avea să rămână prima poveste fără eroi şi fără sfârşit fericit.