Pisica

Nu, nu era pisica proprietarei, însă nici unul dintre chiriaşi nu ştiuse exact ce-i cu ea. Atunci când îşi predau cheile unul altuia, la întrebarea cu pisica dădeau din umeri: nu era a nimănui, era a casei, însă proprietara cerea o chirie mai mică tocmai pentru că pretindea coabitarea cu animalul a locatarilor de ocazie. Erau datori să se ocupe de ea dacă le convenea apartamentul şi preţul.
- Aşa deci, tu ai grijă de-o pisică a nimănui, exclamă fata, izbucnind în râs.
- Grijă e un fel de a spune, zise junele, îi dau de mâncare... îi schimb nisipul, mare lucru nu fac. Nu pot să spun că am vreo relaţie cu ea...
- Păi nu te-ai ataşat de ea? Chiar deloc?
- E o pisică mai specială... nu e tocmai prietenoasă... Altminteri e inofensivă. Dar nu prea îi plac oamenii.
- Probabil că şi-a dat seama că pe-aici se perindă tot soiul de indivizi. Că nu are un stăpân stabil... ca să se lipească de el. Nu i-o fi convenind nici ei să se ataşeze de toţi... Tre' să recunosc că e totuşi ciudată. Uită-te cum se uită la mine.
- Cum se uită?
- De un sfert de oră stă nemişcată şi mă priveşte fix...
- Poate că ştie că vorbim despre ea, se amuză Marius, şi e curioasă.
- Mă sperie... Are ceva... de fantomă... Ştii măcar cum o cheamă?
- Pisica. O cheamă Pisica.
- Ah, foarte inspirat.

Îşi înfoie coada, se răsuci şi le întoarse spatele, apoi se ghemui pe o pernă mare, roşie, aşezată pe marginea covorului.

Dintre toţi cei care se perindaseră în ultimii ani prin apartament aceştia doi erau cei mai insipizi. N-aveau nimic special, el era un studenţaş plin de coşuri, plicticos şi convenţional, iar ea era o blondă fadă, spălăcită cu care se cuplase recent. Înaintea lor locuiseră acolo un contrabasist, o arhitectă, un medic... toţi tineri, la începutul carierei, pripăşiţi de prin alte oraşe. Erau nevoiţi să locuiască cu chirie şi, având o situaţie materială precară, să accepte o locuinţă la periferie, într-un bloc turn, comunist, semi-dezafectat, cu instalaţiile electrice în paragină, cu apă caldă plină de rugină, cu conducte mâncate de carii şi cu termoficare centralizată.

Contrabasistul îi spusese arhitectei că pisica ar fi fost melomană. Îşi ciulea urechile şi îl privea într-un fel anume atunci când făcea improvizaţii de jazz pe teme de Bach. Comunica cu animalul sau cel puţin aşa avea impresia... I se părea că felina e un critic de artă rafinat şi exigent căci ori de câte ori greşea vreo notă, rata vreun pasaj mai dificil sau pur şi simplu cânta superficial ori fără vlagă, aceasta se încrunta sau se uita la el cu un aer de reproş, iar el se simţea ruşinat, ca şi cum şi-ar fi dezamăgit sau desconsiderat un public adevărat... Pisica era, ce-i drept, un spectator, era un fapt de netăgăduit. La început prezenţa ei îl stimula: reacţiile ei, de delectare sau dezaprobare, îl ajutau să-şi obiectiveze interpretarea, însă cu timpul, acest martor continuu devenise o prezenţă stânjenitoare, aproape sufocantă. Era de-a dreptul penibil să ţină mereu cont de receptivitatea pisicii, poate că era doar o impresie de-a lui că aceasta înţelegea cu adevărat muzica, o iluzie care ajunsese să îi măsoare şi cântărească fiecare mişcare a mâinii pe corzile instrumentului. Simţea că se transformă pe zi ce trece într-un ciudat... Pisica îi altera cumva percepţiile şi gândurile, i se infiltrase în minte în mod subversiv; ajunsese chiar să se întrebe în timpul unor reprezentaţii publice ce anume ar fi gândit pisica despre interpretarea lui...

Nu îi făcu însă nici un fel de confidenţe proprietarei atunci când o anunţă că avea să plece şi nu îi spuse nici arhitectei, atunci când îi dădu cheile apartamentului, nimic altceva decât că pisica părea să fie melomană. Când înşfăcă ultima cutie ticsită cu obiecte casnice şi se îndreptă spre uşă, pisica îl fixa cu o căutătură pe care nu o mai observase până atunci, ca şi cum ar fi ştiut că, din momentul în care avea să treacă pragul, nu îl va mai revedea niciodată.

"Hei, pis pis pis, hai la mine, hai pisi pisi pisi" o chemă blonda nătărăului, pe un ton siropos afectat, încercând să o extragă de sub canapea... Era doar o mucoasă mică şi îi vorbea ca şi cum ea ar fi fost adulta. Ce ştia ea?! Habar n-avea câţi ani avea, de fapt, pisica. De unde apucăturile astea de familiaritate? Se cunoşteau doar de câteva zile.
- Câţi ani crezi că are, îl întrebă pe mototol.
- Ştiu şi eu? Trebuie să fie destul de bătrână....
- Hai pisi, pisi, pisi... Nu vrei să te joci cu mine? Hai să îţi dau ceva bun de mâncare! Ia să vedem ce avem noi aici în frigider...

Felina ieşise de sub pat şi o măsura din priviri într-un fel care o înfioră pe blondină. Îi trecu prin minte o clipă un gând nebunesc: "Are o sută de ani... ba nu... mai mult... E şi mai bătrână. Trăieşte de când lumea. E nemuritoare!" dar alungă rapid absurda idee.

Arhitectei îi plăceau mult animalele, mai cu seamă pisicuţele aşa că nu se sfii să îi vorbească ca unui companion de viaţă:
- Tu eşti stăpâna casei... Eu sunt doar un musafir. Pare-mi-se că o să ne înţelegem bine împreună.

Şi chiar se înţeleseseră o vreme. Femeia era foarte indulgentă şi prietenoasă, avea o blândeţe languroasă şi încerca să îi intre în voie felinei, tratând-o cu delicatese culinare şi cu partite de Bach, însă spre surprinderea ei, pisica părea imună la sonorităţile muzicale; chiriaşul precedent se pare că se înşelase. O interesa mai mult arta plastică. Avea obiceiul să se aşeze pe lăbuţele din spate şi să privească nemişcată spre câte o pictură atârnată pe perete. Arhitecta ţinea foarte mult la tablourile ei... erau comoara ei, unica avere. La divorţ dusese o luptă îndârjită ca să îşi poată recupera moştenirea de familie şi cele câteva pânze pe care i le făcuse şi dăruise un tânăr pictor cu care fusese colegă de liceu şi care, între timp, devenise cunoscut şi răsfăţat de critici. Acesta o iubise, în adolescenţă, îi făcuse portrete, dar îl tratase cu un dezinteres indolent pe care avea să îl regrete mai târziu. Pe atunci nu avea ochi decât pentru tânărul asistent din cauza căruia ajunsese să urmeze arhitectura şi care avea să îi secătuiască tinereţile într-o căsnicie deplorabilă, în care el avea să o umilească, să îi ruineze încrederea în ea, să o trateze ca pe o servitoare şi în cele din urmă să o lovească... Ceea ce ne supără cel mai rău este ceea ce ni se pare un accident sau un rateu evitabil. Îi venea greu să îşi ierte naivitatea, stupizenia juvenilă cu care se aruncase în braţele lui ca o prepeliţă în bătaia puştii, ca o raţă excitată de imaginea răţoiului de lemn pictat pe care vânătorii îl lansează pe lac. Pisica avea un interes aparte mai ales pentru unul dintre portretele ei, făcut de tânărul artist, o acuarelă care îi surprindea un chip radios. Pe atunci era un înger de fată, cu o talie de viespe, cu ochi incandescenţi şi forme îmbietoare... iar tabloul reda surâsul încărcat de promisiuni şi fremătând de viaţă al unei adolescente care se îmbăta cu de iluzii. Fata aceea se ofilise şi se uscase, se prăpădise... nu mai rămăsese din ea decât un ghemotoc de linii şi culori.

Parcă animalul ar fi vrut să îi spună ceva, să o avertizeze, să îi transmită un mesaj... Dar nu reuşea să îi desluşească tâlcul. Ce putea să fie? Tot ce simţea, contemplând acel desen era o infinită nostalgie, regretul a ce ar fi putut să fie, o tristeţe grea ca nadirul scăldată în aburii unor fantasme cu gust de destin ratat...

Când se auzea câte un zgomot, tremura ca surprinsă de apariţia unei fantome, pentru o fracţiune de secundă avea impresia că era soţul ei, fostul soţ, care spărgea câte ceva, accidental sau intenţionat. Atunci când se întâmplase să scape din mâini o statuetă de sticlă pe care o avea de la bunica ei şi îi surprinsese indignarea, o pedepsise spărgând ostentativ şi alte suveniruri care aveau pentru ea o valoare inestimabilă. O acuzase că e materialistă, că îi pasă mai mult de obiecte decât de sufletul fiinţei umane care era... că era meschină şi nesuferită doar pentru că nu îşi putuse ascunde lacrimile atunci când văzuse făcută zob acea figurină care îi fascinase copilăria şi care tronase ani şi ani pe biroul bunicii.

Când pisica dărâma câte o vază, chiar dacă era moştenire de familie, o deranja mai puţin. Era un tovarăş de viaţă mult mai rezonabil, mai uman... Nu o judeca, nu o hărţuia, nu o urmărea prin casă ca să urle la ea... şi avea o sensibilitate pentru pictură care o făcea să creadă că au afinităţi reale. Până într-o zi când istoria se repetă, cu o exactitate aproape matematică. Lucrase preţ de o lună la un proiect pentru un centru comercial futurist. Lăsase întinse pe birou schiţele făcute cu migală, pe calc, pentru ultime revizuiri şi se dusese în piaţă. Când se întoarse regăsi toate desenele ghemotocite şi sfâşiate... Pisica nu mai făcuse niciodată aşa ceva, ce i se întâmplase. Îşi aminti de primul conflict cu fostul soţ. Ea câştigase un concurs de arhitectură, el fusese invidios şi, într-o criză de nervi, îi distrusese toate modelele pe care le concepuse pentru un angajament pe care îl avea la ora aceea. Avea să piardă contractul.

Blondina avea tot felul de străfulgerări:
- Auzi? A murit cineva în casa asta?
- Ce-ţi veni?
- Mă gândesc că stăpâna pisicii nu poate fi proprietara, ar fi ţinut-o cu ea, n-ar fi lăsat-o în grija unor străini.
- Cine ştie... Poate că e pur şi simplu un animal pe care l-a luat de pe stradă, de care i-a fost milă şi nu putea să îl ţină pentru că avea.... alergie?!
- N-aş crede, rosti blonda. Intuiţia îmi spune altceva...
- Şi anume?
- Lasă. N-are importanţă. Era doar un gând...
"E sufletul celui sau celei ce a murit acolo cel care îi privea prin ochii animalului" se pomeni ea articulând în minte... Era o tâmpenie, ar fi trebuit să nu se mai frământe... Sufletele nu pot migra aşa dintr-un corp în altul.
- O putem întreba la o adică...
- Pe cine?! tresări blondina.
- Pe proprietară, desigur. Ea trebuie să ştie ce şi cum...

Doctorul se simţea spionat în timpul actului amoros. Obişnuia să-şi aducă acasă amantele de ocazie pentru că nu ar fi fost tocmai indicat să fie surprins la spital în flagrant cu vreo asistentă... Nu de alta, dar le încercase aproape pe toate şi s-ar fi putut crea animozităţi între ele, dacă ar fi aflat una de alta. Arhitecta nu îi spusese atunci când îi predase gestiunea apartamentului că pisica avea darul de a te face să te simţi spionat. Era ca şi cum o terţă prezenţă i-ar fi bruiat intimitatea... Nu îi dăduse nici un fel de detalii despre motivul pentru care părăsise locuinţa. Poate că pisica ajunsese să o deranjeze într-atât cu prezenţa-i insidioasă încât hotărâse să se mute... Dar el nu îşi putea permite un asemenea lux. Era doar un prăpădit de stagiar cu un salariu de mizerie. Era mai simplu să se descotorosească de pisică. Adoptă strategia cea mai simplă la început. Lăsă uşa apartamentului larg deschisă cu speranţa că animalul va avea curiozitatea de a încerca să afle ce se întâmplă în casa scărilor şi mai departe încă. Dar animalul nu se arătă curios câtuşi de puţin. Se făcea ghem pe o pernă în colţul cel mai îndepărtat de uşă ca să nu o tragă curentul.

Încercă şi alte metode simple: ferestre, înfometare, indiferenţă... dar fără nici un rezultat. Trebuia să treacă la represalii mai serioase. Nu putea să o otrăvească pentru că proprietara ar fi putut cere unui veterinar să facă o autopsie şi ar fi aflat. Îşi scană în minte toate mijloacele medicale prin care ar fi putut ucide animalul fără să lase urme. Dar îi era milă totuşi de ea, el nu era un criminal, era doar un tip deranjat de o prezenţă ostilă şi nedorită în timp ce făcea sex. Aşa că abandonă planul şi se hotărî să încerce doar să o sperie, ca să o alunge. O închise în baie şi dădu drumul la apă... Ar fi făcut o mică inundaţie, dar avea situaţia sub control... Urma să închidă robinetul la timp, după ce animalul ar fi tras o spaimă suficientă cât să îi vină ideea de-a-şi găsi alt domiciliu. Dar nu îi ieşi nici de data aceasta figura. Fatalitatea făcu exact în acel moment ca apa să fie oprită. Avea să îşi amâne planul pe mai târziu... Era de gardă în noaptea aceea. În seara următoarea avea să îşi pună în aplicare ideea.

Telefonul îl trezi la miezul nopţii. Cine putea să îl caute pe mobil la ora aceea în rezerva medicului de la camera de gardă? Era administratorul de bloc. Făcuse rost de numărul lui după ce alertase proprietara. Uitase robinetul de la cadă deschis în perioada în care nu curgea apa şi inundaţia se extinsese, afectând încă două etaje... Reveni de urgenţă acasă. Uşa se umflase de apă şi abia abia reuşi să o deschidă. Lichidul ruginiu care ţâşnise din robinet pătrunsese în textura covoarelor albe şi arăta ca un mâl dezgustător. Era apă peste tot, până şi aşternuturile erau îmbibate. Opri scurgerea, înciudat la culme... Avea impresia că nu era un accident, că pisica i-o făcuse. Aceasta se întindea somnoroasă pe masă, într-un loc uscat.

Proprietara îl puse a doua zi să plătească pagubele şi îi confiscă cheile apartamentului.

Animalul se proţăpise pe buza ferestrei şi urmărea cu interes două vrăbii de pe o cracă a teiului din faţa blocului.
- Să nu cadă! se agită blondina.
- Nu cade... locuieşte aici de ani de zile şi face aceleaşi lucruri mereu...
- Dacă zici...

Se simţea preocupată peste măsură de existenţa pisicii. Ca şi cum nu se mai putea concentra la altceva. "Ea e de fapt stăpâna casei... Proprietara e doar cea care îi administrează gestiunea" se gândi. Pe mototol începea să îl deranjeze obsesia pe care Colombina lui începuse să o dezvolte. Începuse să îi povestească un film când ea exclamă, în stilul cu care îl obişnuise: "Ştii ce cred eu? Nu i-a plăcut nici un chiriaş... Îi face să se simtă într-un fel anume şi ei părăsesc casa", lăsându-i certitudinea că simula doar ascultarea şi că în realitate nu îl urmărea câtuşi de puţin.

Nu mai aveau dialog care să nu fie întrerupt de o subită intervenţie a ei referitoare la pisică. Găsea nesuferit şi caracterul ei superstiţios. Încerca să interpreteze totul într-o cheie ocultă...
- Uite ce e... dacă nu ai chef să mă asculţi, spune-mi. Mă supără mai rău să constat că îmi bat gura de pomană decât să ştiu că nu te interesează.
- Scuză-mă.

Blondina voia cu orice preţ să se împrietenească, dar pisica nu se lăsa măgulită. Ori de câte ori aceasta încerca să o ia în braţe, dădea bir cu fugiţii şi se ascundea sub pat. Fata însă devenea pe zi ce trece tot mai înverşunată. Trebuia să domesticească acest animal sălbăticit. E imposibil să nu îţi poţi apropia o pisică dacă ai suficientă răbdare şi bunăvoinţă. În acest răstimp se preocupa din ce în ce mai puţin de îmblânzirea tăfălogului şi, în consecinţă, se pomeni luată prin surprindere:
- Vreau să ne despărţim, îi zise el sfios, subit
- De ce?
- Nu cred că suntem compatibili, îndrugă el. Adică suntem, dar asta nu e de-ajuns...

La cât erau de fazi şi banali amândoi, erau cu siguranţă compatibili şi, cu siguranţă asta nu era de-ajuns. Blondina se învoi destul de repede să plece şi să îşi caute fericirea în braţele altui mototol... însă o rodea ideea că nu reuşise să comunice cu pisica. Dacă i-ar fi ieşit ar fi avut confirmarea că abilităţile ei de studentă la psihologie erau reale şi nu doar ipotetice. Tăntălăul era supărat: pisica îl despărţise de infantă. Se mira şi el cum de îi puteau trece prin minte asemenea inepţii, lui căruia îi repugnau ideile animiste şi superstiţiile şi scornelile paranormale. Dar fapt e că nu mai putea s-o vadă în ochi pe ciudata aia de pisică. Îi spuse proprietarei că vrea să se mute. Plecă repede predându-i cheile chiar acesteia aşa că nu avu ocazia să vadă cum următorii chiriaşi care aveau să se instaleze erau întâmpinaţi altfel decât s-ar fi aşteptat de către prea sălbatica pisică. Urmau să locuiască acolo o mamă singură şi fiul său autist. Copilul nu articula nici un sunet. Nu vorbise niciodată, cânta însă la vioară divin. Avea o înzestrare genuină, fabuloasă. Îşi alese o cameră şi îşi depuse instrumentul, cu grijă, pe o servantă. Se aşeză apoi pe un scaun, ţinându-şi mâinile în poală într-o poziţie foarte ordonată şi rămase cu ochii pironiţi în fereastră. Pisica se apropie tiptil, scoase un mieunat scurt şi făcu un salt în braţele băiatului. Mâinile acestuia începură să mângâie domol blăniţa mătăsoasă a animalului.