O poveste cu falduri şi un milion de mingi

Povestea noastră începe să salte într-o dimineaţă însorită de vară când Marius, un băieţel de clasa a treia, a ieşit pe terenul de sport al unei şcoli din apropierea casei, unde se juca de obicei şi a început să bată mingea. Înveselit de vacanţa lungă care i se aşternea înainte, băieţelul a tras un şut în minge atât de puternic încât mingea a zburat peste teren şi a lovit o fereastră întredeschisă, spărgând-o cu zgomot. Nu era prima dată când se întâmpla asta. În curţile caselor din vecinătatea terenului de sport aterizau mereu mingi. N-o să se mai repete, spuneau puştii ca argument suprem, pentru a-l îndupleca pe proprietarul curţii în care căzuse mingea să le-o restituie, dar ştiau cu toţii că avea să se repete. Cine poate spune unde sare o minge? E ca şi cum ai putea ghici unde sare iepurele, şi chestia e că mingea e un adevărat iepure rotund din cauciuc care sare de multe ori nu unde vrea stăpânul, ci unde are chef.

Auzind zgomotul sticlei sparte şi lătrăturile câinelui din acea casă, Marius se opri în loc îngheţat. Tii! Cât ghinion a putut să aibă. Se îndreptă încet spre casele care mărgineau terenul. Numai de nu s-ar fi dus chiar acolo, se gândea el, când după colţul şcolii se lovi de Dali, cu care avea întâlnire pe teren.
- Rău, spuse Dali în loc de salut. Văzuse cum mingea spărsese geamul în timp ce venea.
- S-a dus la Fane... zise pierit Marius.
- Chiar la Fane, spuse Dali râzând cu toţi dinţii, forţat. Haide să ne distrăm!

Fane era un bărbat destul de în vârstă, cu un cap mic, rotund cu umeri foarte laţi şi braţe musculoase terminate cu nişte mâini uriaşe. Soţia îi murise din tinereţe iar copii nu apucase să aibă. Rămăsese singur şi ursuz, înrăindu-se parcă tot mai mult cu vremea. Avea un atelier de fierărie lângă casă unde lucra din greu, iar în ziua aceea îşi odihnea mâinile cele mari balansându-se abia abia într-un fotoliu, citind ziarul şi îndulcindu-se cu o cafea mare. Tocmai ducea la gură ceaşca pentru a sorbi, când mingea năvăli prin fereastră împroşcând o ploaie de cioburi asupra lui, smulse ziarul care plutea desfăcut pe genunchii lui şi se rostogoli de câteva ori pe covor învelindu-se în hârtia moale şi foşnitoare, oprindu-se nu departe de fotoliul lui.

Fane tresări cumplit după care rămase câteva secunde nemişcat cu un ciob lung în dinţi şi ţinând zdravăn ceaşca din care cafeaua căzuse pe pantaloni. Schelălăitul cumplit al câinelui îl trezi din perplexitate, scuipă ciobul şi se ridică scăpând de data aceasta bolul de porţelan cu zaţ care se făcu bucăţi şi tresărind din nou. Se apropie de acel ceva învelit în ziar care bănuia că trebuia să fie o minge, ţintuind-o cu nişte ochi de fiară care savurează apropierea de pradă şi conştiinţa că în următoarea secundă aceasta nu va mai avea nicio scăpare. În clipa următoare câinele lui Fane, un buldog mic cu cap mare şi corp mic, cu urechi de liliac, atât de rău încât poştaşul trecea pe partea cealaltă, dădu buzna în casă hămăind şi învârtindu-se nebun în jurul pachetului, ridicând când şi când capul pentru a-şi privi duios stăpânul.

Tot timpul copiii din cartierul acela, cei mai obraznici din oraş, aruncau mingea în curtea lui turtindu-i florile şi tufele de roşii, murdărindu-i şi prăvălindu-i rufele, spărgându-i geamurile. Deseori mingea ateriza în butoiul cu apă de ploaie, în pom sau chiar în capul lui. Erau dimineţi când găsea două-trei mingi poposite în grădină. Ehei, dar există soluţii la toate problemele. Fane lua mingea şi o tăia cu o foarfecă mare iar când veneau copiii după ea, le-o oferea amabil. De multe ori aceştia constatau că mingea lor fusese distrusă după ce îi mulţumeau călduros, ceea ce era o satisfacţie în plus. Şi nici câinele nu se lăsa mai prejos, freca mingea cu labele şi-şi băga colţii cât putea de bine, de multe ori stăpânul găsind mingile gata rezolvate. Asta însemna un os în plus. Ei, veţi spune, păi a mai venit vreun copil să-şi ceară mingea? Deşi ştiau asta, copiii tot veneau după mingi, fiecare sperând că cine ştie, se va întâmpla ceva şi va avea noroc.

Un miros de ars se împrăştia în casă. Fane se aplecă să ridice acel ceva învelit în ziar în timp ce câinele se străduia să-l împiedice trăgându-l de pantaloni şi lătrând din toate puterile. Trase ziarul dând la iveală o minge de fotbal cusută din fâşii albastre, galbene şi albe, vru s-o ridice, dar mingea îl fripse şi îi dădu drumul cu un urlet, după care începu să ţopăie agitându-şi mâinile prin aer, văicărindu-se, blestemând în timp ce câinele rupea furios ziarul şi schelălăia disperat.

În acea hărmălaie se auzi soneria care era un lătrat gros de dulău, altfel ar fi rămas neauzită, sunete care îl înnebuneau pe câine şi-l făcea mereu să le repete pe un ton mai înalt. Fane veni în prag şi-i văzu pe cei doi copii la poartă. Ahaa! Făcu un pas afară, unul în casă, apoi iar un pas afară, apoi se hotărî şi veni şi le deschise. Începu a răcni la ei cu o voce ca din butoi:
- Să intraţi să vă luaţi mingea. E acolo în casă. Şi să nu vă mai văd! Acuma! Mai repede! răcnea Fane pe fundalul mârâielilor înfundate ale buldogului. Marius şi Dali intrară şi văzură fereastra mare şi elegantă spartă, adunară cioburile, şi ieşiră să aducă un făraş iar când se întoarseră găsiră cioburile risipite la loc şi câinele admirându-şi figura oglindită în ele şi ripostând la mulţimea de câini pe care îi vedea. De fapt, buldogul ştia foarte bine că pe sine se vede în sticlă şi în alte oglinzi, cine ştie ce vedea. O să vină tata să... spuse Marius şi se duse spre minge urmărit cu încordare de Fane care îşi ţinea mâinile înfăşurate în tricoul lung şi lălâu pe care îl purta. Lui Fane nu-i veni să creadă când văzu cum copilul îşi ia liniştit mingea şi iese împreună cu Dali mulţumindu-i.

Rămase uluit privindu-i cum se depărtează, apoi se îndreptă spre sertarul cu doftorii, urmat de câine.

Tatăl lui Marius se duse la Fane chiar în seara aceea pentru a stabili preţul geamului, apoi îl rugă pe copil să fie mai atent cu mingea că uite, se duc bani aiurea.

Marius avea şi el un câine la care ţinea foarte mult, iar peste noapte câinele îl trezi cu un scheunat uşor. Mingea aflată sub fereastră, între două mormane de cărţi, arunca o lumină gălbuie iar prin ea se zărea o mişcare ca şi cum ar fi fost plină cu o substanţă care se frământa şi se răsucea. Marius se apropie de minge iar aceasta se deschise în două şi din ea ieşi o fiinţă micuţă care părea şi om şi insectă totodată. Avea o feţişoară micuţă şi frumoasă, ochi mari umflaţi fără gene, verzi, o gură micuţă, amabilă, gât lung, un corp de copil subţirel cu cămaşă albastru foarte închis, lucioasă cu manşete roşii, pantalonaşi albaştri, bufanţi din care ieşeau nişte picioare subţiri verzui cu tălpile îmbrăcate în peri lungi, cafenii. Marius se trezi vorbind cu arătarea aceea fără să deschidă gura. Era un omuleţ venit dintr-o altă lume care se afla undeva aproape, o lume paralelă cu lumea noastră sau mai bine zis înfăşurată în ea. Pentru a înţelege, spunea micuţul, imaginează-ţi că lumea ta e perdeaua iar lumea mea este un fald al ei.

Alergam după minge şi fără să-mi dau seama am trecut hotarul dintre cele două lumi. Mingile noastre s-au unit într-un punct şi au devenit o singură minge dintr-o materie mai ciudată. M-am trezit în faţa unei uşi sticloase în care mă puteam vedea. Mingea mea plutea pe suprafaţa aceea, iar acolo s-a unit cu o sferă galbenă şi a trecut prin ea. Am trecut şi eu şi m-am adăpostit repede în minge. În câteva secunde am ştiut istoria acelui loc, pentru că aşa sunt simţurile noastre. Eram în casa unui om care distrugea astfel de obiecte, aşa că am încins bine mingea şi dânsul s-a cam fript, dar n-am avut încotro.

Acum am învăţat să vorbesc, spuse omuleţul zburând pe masă cu nişte aripi transparente şi înguste făcute parcă din stropi de ploaie în care se reflecta curcubeul, şi pe care Marius de abia atunci le observă. Putem vorbi şi fără cuvinte şi prin cuvinte.

Marius află că noul lui prieten se numea Basti, apoi cei doi adormiră povestind, foarte fericiţi, Marius şi câinele acoperiţi de pătură, iar Basti la margine, învelit într-un colţ al ei.

Vestea că Marius îşi recuperase mingea întreagă de la Fane făcu înconjurul lumii copiilor din acel colţ de oraş, toţi erau curioşi să afle dar Marius le povesti ce s-a întâmplat doar câtorva prieteni mai apropiaţi şi cum aceştia se cam îndoiau, Basti apăru din crengile unui copac în care aşteptase ascuns şi făcură cunoştinţă. Au râs şi s-au distrat de minune imitându-l pe Fane şi mormăielile lui.
- Ieteee măă, zicea Dali şi se încrunta şi îşi băga capul între umeri legănându-şi mâinile întocmai ca Fane.

În ziua aceea şi în zilele următoare, minge după minge ateriza în curtea lui Fane. Şi toate fierbinţi ca focul. Câinele nu-şi lăsa stăpânul să pună mâna pe ele, simţea de la distanţă primejdia. Aşa că Fane asista neputincios la intrarea şi ieşirea puştilor din curte, pe sub nasul lui, mulţumindu-i şi făcându-i şi reverenţe. Într-o zi, Fane se gândi să toarne apă peste o minge care tocmai se oprise în pragul casei şi pe care era desenat cu pixul un chip, în care Fane îşi recunoscu propriul chip, sluţit! Iar pe partea cealaltă a mingii se afla figura ameninţătoare a buldogului. Asta punea capac la toate. Fane turnă o găleată cu apă peste minge şi aburi denşi invadară curtea şi casa de nu se mai vedea la un pas. Nici schelălăitul disperat al câinelui nu se mai auzi. Iar când aburii se risipiră, mingea nu mai era.

Fane mai adăugă doi metri de gard din sârmă ghimpată la cei trei care erau deja iar următoarea minge se opri în sârme, spre marea lui bucurie. Marius se gândi ce să mai născocească împreună cu Basti ca să găsească o soluţie pentru ca mingile să ajungă la Fane. Dar în dimineaţa următoare în pat se aflau doar el şi câinele. Basti dispăruse şi fără el mingea devenise o minge obişnuită. Marius se întristă dar îşi dădu seama că Basti se întorsese accidental în lumea lui, altfel şi-ar fi luat rămas bun, şi că s-ar putea să mai vină.

Un lucru şi mai trist urmă după plecarea lui Basti. Fane nu se oprise doar la a-şi înălţa gardul. Făcuse mai multe plângeri la administraţia oraşului şi cum avea prieteni acolo, cei din administraţie interziseră jocurile cu mingea între anumite ore, chiar la scurt timp după ce copiii ieşeau de la şcoli şi până se întuneca, şi în anumite locuri, asta însemnând aproape în tot oraşul. Plăcuţe vopsite anunţau acest lucru afişând amenzi cu multe zerouri şi o linişte mare se lăsă în cartierul lui Marius în următoarele săptămâni.

Marius se întorcea de la şcoală trist gândindu-se la Basti şi la mingea lui minunată. Ploua şi se opri privind cerul şi simţind picurii curgându-i peste faţă. Deodată i se păru că stropii de ploaie sunt tot mai mari, mai rotunzi şi la un moment dat se transformau în mingi, era ca şi cum cerul ar fi căzut peste el în mingi albastre. Mingi albastre se loveau de asfalt, săreau şi cădeau din nou săltând când mai sus când mai jos. Marius scoase un ţipăt de bucurie, fugi la casa lui Fane şi privi mulţumit curtea plină de mingi, mărul plin cu mere roşii şi mingi albastre, hornul înalt şi subţire ţinând o minge. Fane stătea în pragul atelierului de fierărie cu un baros în mână şi se uita buimac la mingi iar buldogul scotea nişte sunete ascuţite. Fane făcu un pas şi căzu peste mingi îngropându-se în ele. Panica şi bucuria umpleau totodată oraşul. Maşinile mergeau încet printre mingi, şi era o isterie generală.

Nimeni nu ştia ce s-a întâmplat şi se întrebau unii pe alţii. La picioarele lui Marius căzu o minge albastră pe care era scris un mesaj. Basti îl înştiinţa că la un carnaval al mingilor, copiii din lumea lui îşi aruncaseră mingile prin acea uşă dintre lumi pentru a ajunge la copiii din lumea lui Marius şi pentru a-i înveseli, deoarece Basti aflase ce se întâmpla la ei.

Administraţia trimise camioane care să adune mingile dar copiii aruncau cu mingi în camioane, în cei ce coborau din ele, iar unii părinţi se aliaseră cu copiii. Totuşi adunară mingile de prisos şi făcură un depozit care le va aduce un venit, spuneau unii.

Primarul îşi privea oraşul plin de mingi de la balconul plin de mingi, hornurile aliniate ale clădirilor purtând câte o minge, acoperişurile decorate cu mingi, şi îşi smulgea părul din cap.
- E... e... o să-i amendez pe toţi... pe toţi... Nuuuu... Daaa...
- Ei, spuse un consilier cu voce moale, nu cred... că e cazul.
- Asta e... revoltă... răzbunare...
- E mai degrabă un joc, dacă-mi îngăduiţi...
- E... e şi mai rău, se precipită el, cu ochii holbaţi, e sfârşitul lumii...
- Ei, sfârşitul, cine a mai pomenit un sfârşit ca ăsta, domnule?

Marius se afla pe terenul de sport cu prietenii săi pentru a recupera jocul întrerupt atâta vreme, când se opriră încremeniţi, privind. Pe aleea care mărginea terenul, printre copaci, venea nimeni altul decât Fane bătând o minge, cu mâinile lui mari, cu faţa mică şi roşie pe care se lărgea un zâmbet fericit. Iar la mică distanţă, buldogul, pufnind, tăcând aprobator, mârâind iar, dezorientat.
- Mă primiţi portar?
- Ura! Ura!