După ce a făcut proba armelor sale în analiza matematică, tînărul Solomon Marcus va fi simţit, probabil, că anumite valenţe ale spiritului său rămîn nesatisfăcute, adică nefolosite. S-a îndreptat spre lingvistică şi spre poetică, dînd în aceste domenii lucrări de referinţă mondială. A ales apoi semiotica drept teren predilect de meditaţie şi creaţie - fără să piardă legătura nici cu matematica, nici cu lingvistica. Semiotica - aşa cum o înţelegea şi o practica Solomon Marcus - era, de fapt, o pan-semiotică, indiferentă la stricta teritorialitate şi la autonomia diverselor discipline, la specializarea lor perfectată de-a lungul a două secole.
Semiotica a reprezentat pentru el o punte spre o perspectivă mai cuprinzătoare, o scară spre o poziţie mai înaltă, de la care privind lucrurile, cunoaşterea compartimentată, analiza la obiect cu metode şi mijloace specifice păreau că obnubilează spiritul şi că ascund unitatea fundamentală a cunoaşterii. Printr-o mişcare mentală în acelaşi timp paradoxală şi radicală, profesorul Solomon Marcus consideră că specializarea - menită, nu-i aşa, să distingă mai bine şi să aprofundeze - are şi efecte perverse, producînd o opacizare a ordinii profunde a lumii, aceea care dă seama cu adevărat de complexitatea şi frumuseţea ei. Opinie ce îi poate contraria şi, în orice caz, deconcerta pe savanţi şi concepţia lor pozitivist-experimentală, opinie care consonează cu viziunea experienţială a umaniştilor şi a artiştilor - nu fără a-i surprinde, totuşi, pe aceştia, cîtă vreme vine de la un matematician.
Solomon Marcus se arată a fi atras de tradiţia pitagoreică a matematicii şi a filozofiei: nu e deloc întîmplător faptul că l-a repus în circulaţie şi în valoare pe Matila Ghyka. Om al rigorii şi al exactităţii infinitezimale, el rămîne fascinat de "ordinea ascunsă" a lumii şi de posibilitatea de a găsi un "numitor comun". "Acesta este, ne spune el, jocul cel mare căruia îi sînt dedicate deopotrivă arta şi ştiinţa". Formula frapează prin analogia cu "Le Grand Jeu" al suprarealiştilor francezi şi trebuie, desigur, înţeleasă ca o metaforă cognitivă. Autorul ei crede într-o unitatea profundă a lumii, accesibilă printr-o unitate a cunoaşterii. Iar ceea ce uneşte ştiinţele cu artele este tocmai efortul comun de a descoperi acea "ordine ascunsă" a lucrurilor. În măsura în care e vorba de a descoperi ceea ce este ascuns, de a evidenţia ceea ce e nonevident, aş numi acest efort comun al artiştilor şi al savanţilor un efort hermeneutic.
Paradigmele universale ale lui Solomon Marcus sînt însufleţite de acest ideal al unităţii şi al unificării, al dezenclavizării cunoaşterii. Paradigmele universale reprezintă soluţia sa originală de a-şi direcţiona preocupările şi de a-şi concentra competenţele, fără a cădea în tipare disciplinare şi, mai cu seamă, fără a pierde din vedere un "numitor comun" - tangibil, desigur, doar asimptotic. A vorbi despre limbaj, despre timp şi despre durată, despre ordine şi haos, despre identitate şi alteritate ş.a.m.d. înseamnă tot o revenire la o taxinomie - inevitabilă în orice proces cognitiv. Solomon Marcus e conştient de această segmentare a propriului demers, el, care dedică cea mai întinsă parte a monumentalei sale sinteze jocului, combinaţie de inteligenţă şi candoare, de seriozitate şi gratuitate, de legitate şi paradox, de pasiune şi autoironie.
Probabil că specialişti în computer science, în analiza genomului sau în neurochirurgie ar putea considera o asemenea perspectivă prea generală în raport cu obiectivele foarte precise ale specialităţilor lor şi cu obstacolele foarte concrete pe care le întîlnesc în exercitarea acestora. În realitate, într-o realitate a gîndirii şi a imaginaţiei intelectuale, viziunea marcusiană îi cuprinde şi îi implică - fără să impieteze în vreun fel asupra progresului neîncetat al specializării fiecăruia.
Este nu numai util, este chiar indispensabil să existe gînditori care să poată controla evoluţia mai multor discipline, să fie la curent cu dezbaterile şi cu descoperirile - chiar dacă nu de ultimă oră - din diversele cîmpuri ale cercetării ştiinţifice şi, mai ales, cu consecinţele lor. Specialişti ai generalului, ai universalului nu sînt numai filozofii; "generaliştii" se pot alege şi dintre oamenii de ştiinţă cu o competenţă multidisciplinară şi cu vocaţie speculativă. Solomon Marcus însuşi pledează, deloc întîmplător, pentru o "refilozofare a ştiinţei".
Abordarea profesorului Marcus este una sintetic-analitică şi, în acelaşi timp, holistică. El vizează, de obicei, o totalitate, se raportează la un întreg, încearcă să articuleze un ansamblu, să lege idei, puncte de vedere, referinţe dintre cele mai diverse într-o sintaxă teoretică, într-o prezentare coerentă care să nu ignore contradicţiile ivite pe parcurs, rezistenţele materiei, nuanţele de atîtea ori sacrificate. El nu se mulţumeşte cu ceea ce am putea numi o sinteză la primul nivel, cu ceea ce ar putea trece drept acceptabil într-o ordine imediată şi în planul unei demonstraţii punctuale; nu ezită să aducă în discuţie şi teorii sau opinii care contrazic ipoteza proprie abia formulată, invocă singur, nu o dată, contraargumente, dacă acestea nu vin din partea altora. Remarcabilă, printre altele, este capacitatea sa de a sesiza ceea ce este central, definitoriu, într-o dezbatere, pornind de la observaţii de bun-simţ şi de la aspecte periferice sau superficiale în aparenţă.
Problemele pe care le decupează şi le tratează în intervenţiile sale academice sau chiar în cele aşa-zicînd "populare" (întîlniri cu profesori, cu elevi şi studenţi), conexiunile pe care le stabileşte între datele oferite de cercetarea ştiinţifică şi de exegeza artistică vizează, de regulă, o regiune a manifestărilor spiritului unde contează mai puţin apartenenţele geografice - Franţa sau Japonia -, istorice - Antichitate sau postmodernitate - , disciplinare - matematică sau critică literară. În ceea ce are mai caracteristic, acţiunea intelectuală a lui Solomon Marcus ne antrenează şi ne întreţine într-un spaţiu interstiţial, într-o zonă de animaţie şi rezonanţă în care teoriile ştiinţifice şi cele literar-artistice "îşi răspund de departe", cum scrie Baudelaire într-un faimos poem.
Într-un mod mai degrabă intuitiv la început, adică în anii '80, în chip asumat şi programatic după 1990, are loc, în practica teoretică a profesorului Marcus, un proces de "umanizare" a ştiinţelor "tari", o subliniere tot mai insistentă a dimensiunii lor calitative. Matematicianul se declară tot mai neîncrezător în universalitatea determinismului şi în capacitatea predictivă a ştiinţei în genere, face din teorema de incompletitudine a lui Gödel un reper crucial. Pe urmele lui Peirce, Popper şi Nelson Goodman, atrage atenţia asupra importanţei majore a abducţiei pentru logica cercetării ştiinţifice.
Împotriva convingerii - dominante în rîndurile savanţilor - că istoria unei discipline ştiinţifice nu mai e relevantă decît din punct de vedere arhivistic, Solomon Marcus nu crede că orice nouă etapă evolutivă le anulează pe celelalte şi se aplică în a semnala, de pildă, interesul contemporan al unor reflecţii emise în secolul al XVI-lea şi rămase fără ecou atunci. Mai mult, se declară fascinat de geometria euclidiană, ca şi de întregul conglomerat ştiinţific galileo-newtonian.
În cadrul aceleiaşi tendinţe de "slăbire" a ştiinţelor "tari" prin nuanţări de ordin calitativ, Marcus insistă, în diferite momente, asupra importanţei imaginaţiei şi a metaforei în cunoaşterea ştiinţifică, vorbeşte chiar - pe urmele lui Dan Barbilian - despre "frumuseţea" unor demonstraţii matematice. Nu ezită, pe de altă parte, să suspecteze, aşa cum am văzut, pretenţiile de obiectivitate ale ştiinţelor "tari", atrăgînd atenţia asupra mutaţiilor spectaculoase din ultimele decenii, care au pus în evidenţă imposibilitatea distincţiei riguroase a obiectului de subiect, distincţie pe care se bazează nu doar limbajul în genere, dar şi ansamblul cunoaşterii ştiinţifice, filozofice şi artistice.
Critica subiacentă pe care Solomon o aduce gîndirii matematizante, abstractizante nu înseamnă cîtuşi de puţin o despărţire de matematică. Aşa ceva ar fi de neconceput. Dimpotrivă, în reprezentarea sa, matematica e implicată pretutindeni, de la înţelegerea arhitecturii universului la aceea a structurii minţii omului. Subliniind "natura predominant globală" a matematicii şi indicînd nu mai puţin de 34 de specii ale modului matematic de gîndire, el se arată interesat îndeosebi de interacţiunea matematicii cu ştiinţele cognitive şi cu semiotica.
*
Există momente în evoluţia unui savant în care experienţa de viaţă şi de reflecţie ajunge la cîte o expresie rezumativă, la o formulă sintetică şi îndelung sugestivă... "Numitor comun", "jocul cel mare" sînt cuvinte, sintagme comune, dar care dobîndesc, în contextul personal marcusian, semnificaţii subit revelatoare: fiecare în parte şi, mai ales, împreună.
"Numitorul comun" e termenul exponenţial pentru formaţia şi aplicaţia analitică a matematicianului, pentru forţa lui aşa-zicînd centripetă, federatoare; "jocul cel mare" simbolizează înclinaţia sa artistică, reprimată sau amînată la început şi valorizată mai tîrziu, forţa sa centrifugă, expansivă, totalizantă. Departe de a fi contradictorii, cei doi termeni sînt integraţi într-o aceeaşi frazare, la al cărei sens participă în egală măsură. "Jocul cel mare" constă în a imagina şi în a căuta acel "numitor comun" care ne conduce spre - sau care se confundă cu - "ordinea ascunsă" a lumii.
Acest "mare joc", acest "numitor comun" care mobilizează energiile creatoare din cîmpul ştiinţei, al artei, şi al filozofiei, se manifestă în cadrul a ceea ce numim cultură - cultura înţeleasă într-un sens cît mai larg, pe de o parte, şi extrem de selectiv, pe de altă parte, cultura în sensul ei iniţial şi final, etimologic şi simbolic. Cultura ca lucrare asupra naturii, inclusiv asupra naturii umane, cultura ca paideia, ca Bildung, ca gestiune a sensurilor, ca transmisiune, selecţie şi sedimentare a valorilor, ca solidaritate patrimonială transdisciplinară, naţională şi universală. Perspectiva pe care o adoptă profesorul Marcus - indiferent dacă se referă la o problemă de matematică, de lingvistică sau de genetică, la poezie, la teatru sau la sport - este una culturală în acest sens larg şi calificat în acelaşi timp.
Ştiinţele exacte, "tari", nu sînt considerate nici exterioare, nici, cu atît mai puţin, ostile culturii. Ele sînt parte a culturii, ca şi artele, ca şi "umanităţile" în ansamblul lor. Împărtăşesc şi susţin, la rîndul meu, această concepţie a profesorului Solomon Marcus.
Într-o vreme pe care tot mai mulţi gînditori o consideră crepusculară, în care se vorbeşte asiduu despre tot felul de "sfîrşituri", într-o epocă a relativismelor voios-iresponsabile şi a fundamentalismelor tragic-iresponsabile, un intelectual din Europa de Est, dintr-o ţară "altfel" (nu-i aşa?) decît celelalte, se încăpăţînează să se înscrie într-o continuitate a efortului investigator, să creadă în pozitivităţi şi în promisiunile unei perspective integratoare. De-ar fi să ne gîndim - doar în trecere - la climatul viciat de un politicianism oneros şi omnivor în care trăim, de-ar fi să privim nu mai mult de o clipă la prestaţia publică a unor intelectuali foarte publici, la aservirea lor politică jenantă, postura şi prestanţa profesorului Solomon Marcus îmi pare că întruchipează un model infinit distant de independenţă a persoanei, de probitate morală, de creativitate intelectuală.
Am rostit elogiul de mai sus în Aula Academiei Române, cu prilejul sărbătoririi profesorului Solomon Marcus la împlinirea vîrstei de 90 de ani. Nu-mi închipuiam atunci că moartea ar putea surveni atît de repede în cazul unui om de o vivacitate extraordinară, de o uimitoare acuitate a minţii, de o prezenţă într-atît de iradiantă...
În ciuda evidenţei dureroase, în ciuda faptului că elogiul riscă să devină elegie, mi s-a părut cu totul nepotrivit şi revoltător de inexact să schimb la trecut verbele care prezintă acţiunea Profesorului asupra culturii şi societăţii româneşti. Solomon Marcus rămîne viu în memoria studenţilor, elevilor, colegilor şi cititorilor săi de toate vîrstele şi profesiile.