Întotdeauna au fost altele la rând. Acum a venit și rândul Aureliei Brădeanu. Acum, după 20 de ani.
O mare (de) bucurie într-un ocean de tristețe. Vineri (6 mai 2016), tragedia de pe stadionul Dinamo, duminică (8 mai 2016), victoria din sala Papp Laszlo. Continua pelerinajul din Ștefan cel Mare când Aurelia Brădeanu transforma ultima aruncare de la 7 metri și o încorona regină a Europei pe CSM București. Este probă de cinism să treci de la lacrimi la strigăte de fericire? Patetic vorbind, este asta dovada că viața a câștigat meciul cu moartea? Nu, înseamnă doar că viața merge înainte în curgerea ei banală, întreruptă din când în când de dureri nesfârșite și fericiri pasagere.
După 20 de ani
Aurelia Brădeanu nu este o pasageră în handbal, ci o maratonistă. Aurelia Brădeanu merită un exercițiu de admirație. Dacă nu acum, atunci când? Brădeanu a împlinit 37 de ani exact înaintea Final Four-ului de la Budapesta. Deși joacă handbal la nivel înalt de 20 de ani, nu a avut niciodată datele de identificare ale unui copil-minune. Din câte știu, nici pe cele ale unei fete teribile. A lăsat în urmă antrenori cu stiluri diferite și a străbătut ere geologice diferite ale handbalului. 20 de ani sub semnul echilibrului. Acumulări aproape invizibile și, bineînțeles, nespectaculoase. 20 de ani. Timp în care a strâns victorii, înfrângeri, vârfuri de formă și căderi, bucurii, deziluzii, vânătăi, entorse, bani, medalii. Și experiență de viață.
Ca Lăcătuș
Toate, dar mai ales ultima, au ajutat-o duminică în momentul culminant al finalei cu Gyor. Să nu uităm golurile de senzație, din poartă în poartă, de la semifinala cu Vardar. Isabelle Gullden începuse cu gol turnirul loviturilor de departajare. Bărbătoasa Pessoa apărase de două ori consecutiv și de aruncarea Aureliei (mă feresc să-i spun Mika, nu am statutul de apropiat al handbalistei) depindea câștigarea trofeului. Dacă transforma în gol, finala lua sfârșit cu una dintre cele mai mari surprize din istoria competiției. În termeni fotbalistici, Brădeanu a aruncat la vinclu, sub privirile albastru-hipnotice ale norvegiencei Kari Grimsbo. Tare, precis, sub transversală, ceva care a semănat cu penaltyul transformat de Lăcătuș la Sevilla. Apoi, baia de fericire.
Starea de grație
Într-un foarte reușit și spontan tur de sinceritate, Aurelia Brădeanu a recunoscut că nu ar fi vrut să fie parte a aruncărilor de departajare. Și că a avut emoții. A mai zis ceva în completare. De la un punct încolo, împinsă de la spate de încrederea coechipierelor și a antrenorului, a intrat în starea de grație care a făcut-o să își spună "Pot să o fac!". Dar nu în română, ci în engleză. Echipa de handbal feminin CSM București este o întreprindere cosmopolită, cu foarte mult personal străin în care lucrează și românce. Acesta este adevărul. Forțând puțin demonstrația, putem spune că suedezele, danezele și braziliencele noastre au fost mai bune decât danezele și braziliencele lor. Să nu se supere nici Oana Manea, nici Anita Gorbicz!
Azi e bine, dar mâine?
Apropo, ar fi de discutat și despre construcția edificiului CSM București, despre durabilitatea și fiabilitatea acestui proiect susținut din banii Primăriei Capitalei. Adică ai contribuabililor. Adică ai noștri. Sună rău și cu adevărat nepatriotic să te întrebi acum ce se va întâmpla cu această echipă. Astăzi, când CSM este campioana Europei, ne simțim reprezentați de CSM. Dar mâine, dar poimâine? Poate ar trebui nu noi să ne definim sentimentele, ci identificat un cadru legal care să nu ne mai facă să trăim cu senzația că Grubisici, Torstenson sau Fisker sunt plătite cu bani luați de la gura noastră.