Antichitatea noastră / Invocaţie / Omul-proiect

Antichitatea noastră
  
Zilnic mulţumesc
că ne-au fost date cuvintele,
agrişele din care muşcăm
şi ne-ntărim viaţa, ca să
ne cercetăm durerile până la rădăcină,
şi idolii din carnea noastră, străini,
să-i scoatem, să ne-azvârlim podoabele.
Astfel ne pregătim -
să-nceapă dialogul,
nu-n timp, ci-n inima de gheaţă
a cărei mântuire depinde de topirea
ei (prefacere în apă de izvor).
Şi sar cuvintele - dopuri de şampanie,
iar dinăuntru apărem, curaţi ca vinul,
decantaţi. Înfăţişăm oceanul
rodniciei noastre spre ceilalţi,
spre ochi cercetători în noapte,
gata să ne propună duelul, în săbii.
Dar nu vom fi răniţi, căci cutezăm să dezvelim
adâncul unde sângele se scurge invers,
de la moarte la viaţă,
adâncul dureros,
incinta ruinată unde nici nu privim,
dar bănuim ascuns acel mirific chiostro -
căci numai prin cuvinte-aflăm puterea
de-a-ndepărta perdeaua, doliul,
ca oaspeţilor să le-arătăm, în curtea
de secole sălbăticită, cum locul
prinde-acum o rază de lumină
unde vor creşte flori. Vedem antichitatea noastră,
în care cuvintele ne-au absorbit pe toţi şi ne animă,
în timp ce blitzul istoriei luminează pentru poză.
 

Invocaţie
 
Vino,
unii vor dormi cu capul pe mese
sau vor oscila ca vinul în cupe,
alţii vor sta nemişcaţi pe aer,
ulii-n planare,
uşile vor fi până atunci închise,
dar să vii negreşit.
Nu te uita la cel care doarme,
la rădăcinile aproape lichide,
în casa care de la potop te-aşteaptă
poate mobila se desface, poate
praful, munţi, se aşterne,
poate că mamele-au plecat,
lăsând o urmă alburie,
şi sunt aşchii, şantiere-n proiect,
nu se-aude nici vântul,
coroana însă e la loc de cinste,
cum e speranţa
în inima familiei vitregite.
Fără să iei în seamă
timpul sfărâmat, tu vino,
cu pasul uşor de granit,
purtând pe chip
stigmatele iubirii.
 

Omul-proiect
 
Neterminat, mergând pe-un bulevard,
îşi ţine capul în mâini, uriaşul
cap de mucava pe care apar, înspăimântate, semne,
greieri pe-un monitor de camfor -
din computerul nimănui.
Parcă damnat,
strânge de pe jos
mucuri de ţigări, lipitori,
mănâncă reclame, afişe,
mulţi îl critică, fiindcă apare întruna la televizor,
încurcătură a veşnicei tranziţii obşteşti,
plânge când simte arsura cuvântului,
fiindcă şi el a fost acolo,
se retrage-n culcuşul său de la periferie.
Uneori l-am întâlnit la gara Căţelu,
dar şi la Piaţa Romană. Pentru el cântă
orchestrele, dacă-i deschizi cu grijă
cutia de pe umeri, afli sudalmele pripăşite
ca broaştele într-un tău gâlgâitor,
dar şi lumina preţioasă,
o undă neasfinţită,
ziua ori noaptea, la fel,
răzbate dinspre pereţii
de osuar roman, unde se vor ivi lictorii
cu făclii în mâini,
pentru el cântă orchestrele nopţii şi începe balul,
el însuşi nu ştie ce este sau cine
şi merge mai departe,
strângând aceleaşi resturi de pe jos,
cu capu-n braţe.
Să fim atenţi cu el -
noi suntem el,
omul-proiect,
cum, modest şi nedrept,
l-am putea numi,
uitând că sărbătoarea e-n eternitate,
iar gustul ei se poate simţi şi-acum,
dacă vrem,
el are nevoie de multă iubire,
tocmai fiindcă nu se ştie, nu se cunoaşte,
lumina-l precede ori îl urmează,
nestingherită, în vreme ce agonisita-i dispare
în hăul unei guri de peşte.
Ce ştiţi despre el, voi, care-l blamaţi
pentru capul stângaci, reziduu
al tehnicii? El pare că merge,
dar nu află peisajul,
în loc de munţi îl aşteaptă contururile
de fierăstrău ale oraşului.
 
(în perioada 1 aprilie - 30 septembrie 2016, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)