Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Fotografia unui sat - Sfiştofca


Ilinca Ciobanu

18.04.2016
Observator Cultural, aprilie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cînd calc pe pietre,
parcă nu ar fi lumea mea
.
(Vasile Sârbov, pescar)

Resuscitată de jurnalişti, sociologi, studenţi sau activişti, România rurală e din nou la modă. Anul acesta, 2016, un sat din Alba va deveni primul muzeu viu din ţara noastră. În partea cealaltă a hărţii, există o comunitate complet izolată de restul lumii: geografic, cultural, lingvistic, etnic. Dar pentru ruşii lipoveni din satul Sfiştofca, din Delta Dunării, este firesc să fie aşa. O lume închisă, care vorbeşte altă limbă, are alte obiceiuri şi trăieşte după alt calendar, ei păstrează cu multă atenţie istoria venirii lor în România şi a stabilirii pe pămînt străin. Toţi lipovenii sînt pregătiţi să-ţi explice cum au ajuns ei prin părţile astea de lume din cauza schismei religioase din Rusia, în timpul secolului al XVII-lea. Identitatea este drama pe care străbunicii lor au trăit-o. Credincioşii care s-au opus reformei niconiene, pentru că au dorit să păstreze credinţa ortodoxă de rit vechi, au fost prigoniţi şi nevoiţi să-şi părăsească locurile natale. Dorinţa staroverilor de a-şi practica liberi religia s-a împlinit odată cu stabilirea lor în alte ţări, cum e şi România. Astăzi, ne întrebăm cum supravieţuieşte un sat unde nu s-a mai născut nici un copil de mai bine de 20 de ani? Unde toţi bătrînii ştiu să ghideze vizitatorul într-o colecţie de amintiri. La Sfiştofca timpul nu s-a mai scurs decît pe chipurile oamenilor, pe zidurile caselor şi în crucile din cimitir. Este un timp special, pe care îl simţi fizic cum stă lîngă tine pe uliţele de nisip. Dar dacă intri în Sfiştofca, nu pierzi timpul, ci rămîi o vreme suspendat ca într-o fotografie cu oameni bătrîni, dar senini, cu ochi zîmbitori şi o linişte pe care ar putea să o vîndă ca suvenir. Asta dacă ar veni vreun turist să-i viziteze.

Era o vreme cînd aici se ajungea cu Rapida din Tulcea, dar asta era demult, prin anii '70, ne povesteşte un bătrîn lipovean din Sfiştofca. Acum Rapida merge pînă la Sulina, de acolo trebuie să traversezi Dunărea cu o barcă şi să aştepţi un autobuz care să te legene cu 30 de km la oră, fără măcar să te lase să duci cu tine gînduri. Noroc că drumul este tapetat cu peisaje pe care ai vrea să le păstrezi cît mai mult. Cormorani, pelicani, cai, trec toate pe lîngă noi prin geamurile pline de praf. Înainte de intrarea în sat, o pădure misterioasă şi deasă de plopi albi a fost lăsată ca graniţă pentru această altă lume. Sfiştofca. Un loc pierdut undeva în Delta Dunării. Ca orice sat de ruşi lipoveni din România, mai are puţini locuitori. Sfiştofca îşi spune povestea bătrîneţilor fără tinereţe.


Biserica

Viaţa nu a încremenit, aşa cum ar putea părea, doar că este pe altă frecvenţă. Se aud cocoşi la orice oră, sunetele bisericii, vîntul printre trestii. În rest, mult nisip şi vegetaţie arsă de soare. Sătenii spun că aici era odată marea. Aşa s-ar explică apa sărată pe care o găseşti pe alocuri. Unii se plîng, spun că pămîntul nu este roditor. Dar cei mai mulţi sînt împăcaţi cu viaţa de aici. Nici măcar nu ies din sat dacă nu au vreo problemă. Nu au maşini, doar cîţiva cai şi căruţe. Şi nici motive să plece. Lumea lor este întreagă. Ei îşi cresc puţinele animale pe care le au, se gospodăresc cum pot.

Oamenii din sat îmi spun rîzînd: "Noi vedem aici răsăritul înainte să vedem dreptatea". E drept, sîntem în extremitatea estică a Deltei. Dar nu se plîng, sînt veseli şi bucuroşi de oaspeţi. Au lumea lor aşezată, pe care ne-o dezvăluie cu multă plăcere.
"Avantajul aici este că nu prea ai cum să mori de foame. Prinzi un kil de babuşcă, culegi nişte ceapă. Pîine e mai greu", spune zîmbind, atotştiutor, Vasile Sârbov, unul dintre cei mai tineri oameni de pe aici.

Tanti Jenica mă primeşte în curtea ei, unde tocmai se pregătea să mulgă vaca. O rog să stau cu dumneaei şi să-mi povestească despre una, despre alta din lumea satului. Se ruşinează că nu vorbeşte bine româneşte, pentru că ei acolo vorbesc numai limba lipovenilor. Dar imediat începe să turuie, căci n-a prea povestit de multă vreme cu cineva străin. "Nu am vrut să învăţ, am aruncat cartea. Am zis că mă duc la plantaţie, la prăşit, să iau banii. Şi aici am rămas. De aia pe copiii mei i-am bătut la cap să se ducă la şcoală. Aş fi vrut să îi trimit şi la facultate, dar nici una dintre fete nu a vrut. Da' măcar au terminat liceul şi au plecat la oraş." O fată e la Sulina şi cealaltă în Spania, la căpşuni. Două berze încep să clămpănească din ciocurile lor, într-un cuib, sus, pe stîlp.


Şcoala şi magazinul

Din 1995, Tanti Jenica este gestionar, lucrează la magazinul din Sfiştofca, în centrul satului. Este şi preşedinta Comunităţii ruşilor lipoveni de aici. Mă duce peste drum de casa ei, să văd magazinul şi sediul comunităţii care sînt amenajate în clădirea fostei şcoli din sat. După cît de mare este clădirea, îţi poţi imagina cît de mulţi copii erau aici odată. În magazin, nu găseşti mare lucru, bere Neumarkt, la pet, sucuri Rio, la doi litri, o vedere cu Fuego şi cizme de cauciuc, la 5 lei. Tanti Jenica spune ce scumpe ajung alimentele la ei la Sfiştofca, din cauza drumului lung şi a litrilor de motorină consumaţi. Pe raft, o fotografie de nuntă, cu un cuplu de chinezi. Zîmbesc ireal din rama de plastic roşie. "Cînd a fost ultimul eveniment în sat?". "În afară de hramul bisericii de Sfînta Parascheva, nu am mai avut de mult vreo nuntă sau vreun botez. Ultimul botez cred că a fost în `95. Nu, nu sînt copii. Nuntă nici atîta. Cred că înainte de Revoluţie a fost ultima nuntă...", rîde descumpănită Tanti Jenica amintindu-şi.

Biserica din mijlocul satului este total disproporţionată. O clădire uriaşă, cu o cruce aurie de rit vechi, copleşeşte întregul peisaj. Este încuiată şi lor le este frică de hoţii care ar putea să vină să fure icoanele şi spiritualitatea locului. Înţeleg că doar la sărbătorile mari, la hramul bisericii, vin aici ruşii lipoveni de prin satele vecine, Periprava, Letea, şi părintele deschide biserica. Căci, pentru lipoveni, parcă nu este sărbătoare, dacă nu au slujbă la biserică. Aşa că nu am cum să vizitez biserica şi mai ales nici o şansă să fac vreo fotografie.

În sediul comunităţii ruşilor lipoveni, proaspăt reamenajat, este Octav Postolache - pictorul sighetean. Este prins într-o partidă de şah cu un localnic. Îmi spune că este o întîmplare că este la Sfiştofca. "Am venit într-o plimbare şi mi-a plăcut peisajul enorm de mult şi m-am integrat în marea familie de ruşi lipoveni." Domnul Postolache arată altfel decît oricare alt locuitor al satului. Barba de artist, părul alb, pieptănat pe spate, şi o postură foarte dreaptă şi mîndră îl trădează. Pare încîntat că este descoperitorul acestei lumi ascunse şi că poate povesti cum a decis să rămînă aici. "Iată că mă consider un om de-al locului", spune el apăsat. Privirea îmi fuge pe peretele din spate, unde descopăr un desen imens foarte viu colorat, cu o scenă de pescuit cu vintir, într-o apă albastră plină de nuferi. Pe marginea zidului, un alt desen: pescăruşul priveşte lipoveanul cu cizme de cauciuc, aplecat peste marginea bărcuţei sale. Semnat Octav Postolache. Îi las pe cei doi să termine partida de şah cu promisiunea să ne vedem la o cafea, a doua zi de dimineaţă.


Vasile Sârbov

Afară mă reîntîlnesc cu Vasile Sârbov. Se duce la baltă să pescuiască. Dacă priveşti nu prea departe, se zăresc malurile pline de vegetaţie ale Magistratului - canalul care leagă cele două porturi: Periprava şi Sulina. Mergem în tăcere împreună, să îmi arate satul lui. O cîmpie îngălbenită de soarele puternic, cîţiva cai, un cer pe care trebuie să-l priveşti, chiar dacă nu vezi nici un îndemn scris pe vreun zid. Şi un bărbat blond, cu ochii albaştri, la vreo 40 de ani, care ar vrea să salveze cumva Sfiştofca.

Vasile Sârbov este pescar şi iubeşte satul din toată inima. Îi spun că seamănă cu Van Gogh. Zîmbeşte. Acum văd urmele alcoolului din viaţa lui. "A, pictorul acela cu urechea...". Nu a terminat liceul, a făcut doar zece clase şi s-a îmbarcat marinar. A văzut multe locuri, a stat la Istanbul şi la Belgrad. Dar spune că nu ar da liniştea din Sfiştofca pe nimic altceva. El speră ca satul să aibă totuşi un viitor. Nu seamănă cu acei lipoveni care par coborîţi din pildele biblice. Este mai degrabă un personaj dintr-un roman dostoievskian. Doar că e scăpat din filele cărţii şi a început să trăiască aşa cum a visat întotdeauna. Vasile îmi arată, mîndru, porcul lui şi rubaşca lipovenească. Îl rog să pună pe el cămaşa fără guler, să o strîngă la mijloc cu cingătoarea şi îi fac o fotografie care-l bucură, chiar lîngă o căpiţă de fîn din curte. Se asortează cu părul lui gălbui şi cu rîsul nervos, de om timid. "Cînd calc pe pietre, parcă nu ar fi lumea mea. Îmi place să merg pe nisip. Dacă nu sînt un pic prăfuit parcă nu sunt eu."

Ziduri albastre pline de crăpături sînt hărţi ale timpului care a trecut peste Sfiştofca. Trec pe lîngă ele şi le privesc ca pe relicve descoperite ale unor epoci îndepărtate. Ferestre cu geamuri murdare, sparte, cu margini scorojite, se uită cu tristeţe către uliţele care zumzăie de insecte şi păsări şi foşnesc a vînt. Sfiştofca de astăzi are prea multe case părăsite. Şi prea puţini oameni.

În cimitir, se aude vîntul printre crucile cu opt capete. Sînt vechi, mai toate aplecate peste pămînt, aproape culcate alături de morţi. Unele sînt albe, altele albastre, altele gri sau verzi.

Vasile mi-a zis să mă duc musai să-l cunosc pe Nea Nechişca, cel care îi face vintirele de peşte. A lucrat ca preşedinte al cooperativei şi acum este frizerul comunităţii. Născut la Sfiştofca, este unul dintre cei care nu au plecat. Are părul alb, un fes tras peste urechi şi o barbă albă rară. Ochii sînt copilăroşi şi plini de linişte. Îşi aminteşte cu tristeţe cum au dispărut oamenii din sat. Spune că erau 570 de suflete la Sfiştofca. "De şase ori s-a micşorat populaţia. Numai pescari erau. Eu am 72 de ani şi sînt pensionar de la 57 de ani", povesteşte el, în timp ce plimbă fără ezitare un pieptene de plastic albastru şi o foarfecă, ale cărei mînere sînt roz, prin părul altui sătean, cam de aceeaşi vîrstă cu el. Mîinile lui sînt destul de butucănoase şi de murdare. Are o căsuţă plină de lucruri pe care le-a adunat toată viaţa. Inclusiv o fotografie cu două pisici jucăuşe. La ferestre, lemnăria este vopsită verde şi perdeluţele albe acoperă geamul. O sticlă de whisky terminată pe jumătate şi două păpuşi fără haine şi nici prea mult păr tronează pe un raft, lîngă o cutie veche de margarină Linco. Şi o tăietură dintr-un almanah cu Joan Collins. "M-am obişnuit cu satul şi nu am mai plecat", chicoteşte Nea Nechişca.

Se aude muzică de pe uliţă. O mînă de bătrîne cu broboade cîntă şi plivesc viţa-de-vie. Sînt vesele şi pline de elan. Mă opresc lîngă ele să le ascult. Cînd mă zăresc, se fac că nu mă observă şi trec dintr-un cîntec în altul cu o voioşie nemaipomenită. "Cîte cîntece ştiţi?" "O, noi ştim peste 100 de cîntece, da' nu mai avem pentru cine cînta şi unde."


O gospodărie

Mă retrag pe ritm de cîntec rusesc, căci la prînz mă aşteaptă Tanti Zenovia, la o ciorbă de peşte. O găsesc curăţînd cu mişcări precise şi grăbite peştele prins de Vasile. Cu ochii albaştri înconjuraţi de un chip ridat, dar senin, micuţă şi foarte hotărîtă, tanti Zenovia îşi potriveşte basmaua, care îi acoperă tot părul, şi îmi povesteşte cum era satul în 1981, atunci cînd ea, o tînără văduvă, s-a măritat cu un lipovean de aici: "Era frumos, multă lume, vecinii erau veseli. Da' acuma... pustietate tare. Şi nici lumină nu avem pe străzi aici." Este singură, bărbatul a murit. Copiii sînt plecaţi la Tulcea şi la Sulina. A stat şase ani fără pensie, dar a muncit din greu, are vie şi animale în ogradă. Spune că oamenii mai vin s-o ajute pentru un pahar de răchie. Între timp, peştii sînt deja în tuci şi sparge cîţiva căţei de usturoi, căci e cel mai bun medicament dintre toate. Îşi face cruce cu două degete şi ne aşezăm la masă.

Cînd am întrebat-o dacă mai există fotografii cu satul de altădată, mi-a zis să vorbesc cu nea Nechişca şi cu tanti Arin. Ei au găsit o singură fotografie din 1903. Era tot satul, vreo 300 de oameni, numără ei. Strînşi în jurul fotografiei, încep să vorbească în rusă, recunoscînd ba un om, ba altul din grupul acela alb-negru. Îmi spun că 90% dintre oamenii din sat au plecat spre Sulina, Tulcea, Constanţa, Mila 23 şi chiar Bucureşti.

Satul îmi pare mai pustiu ca oricînd. Un schelet de Dacie zace într-o rînă, lîngă gardul cimitirului. Verdeaţa acoperă case părăsite. Cerul le acoperă pe toate şi rămîne neschimbat. Este cerul care l-a atras şi pe cel de-al 71-lea locuitor al Sfiştofcii: Octav Postolache.

"Mi-au plăcut foarte mult împrejurimile. Eu fac kilometri prin pădure."

Octav Postolache, pictorul din Sighet care s-a mutat la Sfiştofca, acum 12 ani, şi-a făcut o casă luminoasă, muncind mult să aibă un cămin. Ne mărturiseşte că se simte cel mai bine cînd îi vin prietenii în vizită. Pentru cafea s-a îmbrăcat cu un sacou vişiniu şi cu fularul à la Toto Cutugno. Oamenii vorbesc cu mare respect despre artistul pripăşit la ei în sat şi îi caută prezenţa cu oarecare timiditate şi curiozitate.


Un cal

Ce l-a făcut să rămînă în acest sat uitat de lume? Sînt vreo 20-30 de zile pe an, care sînt minunate, şi doar în Deltă a văzut curcubeul dublu după ploaie.
"Rînd pe rînd, m-am gospodărit, am intrat puternic în relaţiile cu oamenii şi acum sîntem cu toţii prieteni. Primitori, vorbăreţi, curioşi. Ştiau cînd plec de acasă, cînd mergeam în satul vecin ca să-mi beau cafeaua. O vreme, luam pentru bătrîni cîte o pîine, două."

Octav Postolache este pata de culoare a satului. El a lucrat ca profesor de desen la şcoala din C.A. Rosetti şi ne-a povestit că, la un moment dat, a încercat să facă şi un festival de teatru de păpuşi la Sulina. Dar nu a reuşit.



Şi rămîneţi în satul cu o singură fotografie?
Eu zic că da. O perioadă. Aş vrea să merg şi în Argentina, să cunosc şi alte zone mai îndepărtate, unde să am mai mult timp pentru lucru
.

Protagoniştii: Octav Postolache, Zenovia Sipatkin (Tanti Jenica), Vasile Sârbov, Nichifor şi Arin Suvorov şi Zenovia Sipatkin a lui Siclov

Satul cu o singură fotografie - Sfiştofca - este locul unde nu ajungi uşor, dar de care te desparţi greu. Este ca un obiect pierdut pe care l-ai găsit şi te bucuri să-l dai înapoi celor care îl caută. Aici te simţi imediat primit şi acceptat, puţin răsfăţat, fiind unicul public al unei lumi care are nevoie să se simtă privită.

*
Ilinca Ciobanu este licenţiată în Jurnalism, Comunicare, Cinematografie şi Regie de Film şi Televiziune. Cu o experienţă de peste 13 ani în media şi televiziune, a lucrat la diverse producţii culturale, sociale sau de turism ale Televiziunii Române. A colaborat la proiecte culturale, la campanii sociale ale unor ONG-uri precum Hope and Homes for Chidren România, FARA, Genesis Collegiate, fiind parte din echipa Quartz Media Production, cît şi în campanii ale Fundaţiei Pact. Din 2015, este masterandă la Antropologie şi Dezvoltare Comunitară şi Regională, în cadrul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • am fost si eu acolo
    Adi, 20.04.2016, 17:24

    Eu am fost in aceasta localitate de langa Sulina, chiar anul trecut si mi-a placut mult. Sper sa mai revin :)

Spacer Spacer