Un titlu ca Muzee şi femei îţi induce o anume intimitate cu liniştea galeriilor de artă, asociată cu aceea a alcovului şi cu nostalgia feminităţii oglindită în artă. Dar John Updike a mizat exclusiv pe portretistica personajelor când a ales acest titlu pentru una din cărţile sale. Oricum, sala de muzeu invită la linişte, reculegere, nostalgii. Atunci de ce simţi că te terorizează muzeele Parisului? Simplu. Numai aşa ceva nu găseşti acolo. Stresul porneşte de la vocea din subconştient, care se insinuează treptat şi nu-ţi mai dă pace. Parcă auzi: "Ai fost la Paris şi n-ai văzut Louvre? Ai fost la Paris şi n-ai văzut Musée d'Orsay, Hôtel des Invalides, Centre Pompidou? Nu se poate aşa ceva." Şi atunci, ca să nu auzi efectiv aceste reproşuri umilitoare, îţi faci o listă de priorităţi ca să te simţi obligat să profiţi şi te înhami la turul muzeelor ca personajul lui Pierre Daninos din Turistocraţii care, echipat adecvat, ca un sportiv la maraton, pariază că face turul sălilor principale din Luvru în 15 minute! Luvrul în 15 minute? Dar Luvrul gol, nu cu ciorchini de vizitatori. Pentru umorişti de talia lui Daninos e foarte simplu, dar cam asta reuşeşti să faci şi în realitate: să alergi, să faci poze, să treci fugitiv prin faţa capodoperelor, nu valori inestimabile, inaccesibile, ci bunuri la îndemâna oricui, banale, consumabile. Şi alergi în rând cu ceilalţi să nu-ţi abandonezi onoarea de a fi "turistocrat" răsfăţat de soartă. Vizită, admiraţie, emoţie, dialog spiritual, catharsis sau simplă plimbare grăbită prin faţa tablourilor ca într-o poezie a lui Sorescu? Aia care sintetizează stilurile unor maeştri şi exclamă: "Ce gălăgie de culori!" Chiar dacă începi vizita cu bune intenţii şi zăboveşti mulţumitor în faţa unor tablouri, după un timp începe fuşereala. Nu defilare orgolioasă prin faţa maeştrilor picturii universale, ci vârtej umil, ameţitor. Paşi, vânzoleală, oboseală, declin. Te intersectezi cu alţi vizitatori veniţi din sens invers, săgeţile de pe pereţi nu pot fi respectate întocmai. Fiecare se îndreaptă spre ce caută sau ce i se nimereşte în cale. Apropierea de Mona Lisa e anunţată de la mare distanţă prin rumoare, înghesuială, gardieni. Cordoane de delimitare a fanilor fanatici ca la apariţia vedetelor pe covorul roşu de la Cannes. Mona Lisa e starleta muzeului. Toţi o adoră, o frecventează, fiecare o răpeşte cu un clic în aparatul personal, deşi nu prea îmi dau seama pentru ce. Cu sticla masivă din faţa pânzei fotografiile nu pot fi decât compromise. Mai clare sunt reproducerile ieftine, ca cele de la stand în formă de magnet pus pe frigider (acolo îi e locul!) sau de semn de carte.
S-a creat în jurul ei un mit dubios (vâlva mi se pare exagerată!), s-a scris despre ea o întreagă literatură şi când s-o admiri şi tu, nu vezi nimic altceva decât capete îngrămădite cu faţa spre o sticlă groasă, sub care zace, umbrit şi rece, enigmaticul chip pictat înainte vreme de Leonardo da Vinci. Peste capete, mâini cu aparate foto întinse pentru a imortaliza nemurirea, pentru a-şi apropia idolul. Cum să renunţi la bucăţica ta de nemurire? Agitaţia rămâne la cote înalte în preajma ei. Aparatele foto clănţănesc de zor. Simţi tensiunea din jurul unui nucleu în fierbere... Te grăbeşti să mai apuci să vezi Delacroix, Rubens, Tiţian şi alergi dintr-o sală în alta, năuc, până auzi în difuzor că muzeul se închide. Şi câte n-ai reuşit să vezi! Nu e terorizant? Cel puţin atletul lui Daninos s-a ales cu un record. Luvrul în 15 minute! Nu e de ici-colea. Noi... rămânem cu satisfacţia că am bifat un punct din sejur. Când am ieşit de sub sticla protectoare a piramidei, afară aerul încă fierbea. "Vară indiană", cum descrie Modiano aerul estival, potopitor al Parisului în romanele sale. Am luat-o spre aliniamentul Rivoli, binecunoscut din transmisiile în direct ale ultimei etape din Tour de France. Parisul e un spaţiu familiar şi mă mişc prin el ca atare. Parcă am mai fost pe aici.
Costică vrea să ne facă sejurul parizian cât mai plăcut şi cât mai ieftin. De aceea insistă să ne introducă el cu legitimaţia lui de artist liric la muzee ca să nu plătim, deşi biletele sunt de 6-15 euro. La Luvru a încercat tot felul de tertipuri, dar nu i-a ieşit. În ciuda bunelor intenţii, n-a reuşit să facă asta decât o singură dată, la Orsay, într-o după-amiază, destul de târziu, când a scăpat de la repetiţii.
Altă alergătură prin fosta gară de pe malul Senei, transformată în sanctuar al artei de după 1848. Altă "gălăgie de culori"! Vreau să absorb cât mai mult Van Gogh, să-mi notez impresii, dar timpul e limitat. Mă aleg cu vizualizări la minut şi cu asta rămân. La fel am păţit cu câţiva ani în urmă la Muzeul Van Gogh din Amsterdam. Două ore m-am scăldat în jocul pensulaţiei lui Vincent notând sârguincios impresiile de impact din faţa pânzelor sale, cu gândul că le voi folosi într-un posibil jurnal. N-am ajuns niciodată să le folosesc în acest scop. Au fost uitate într-un bloc-notes, cine ştie pe unde. Am rămas numai cu acea bucurie de a mă afla în mijlocul universului său pictural. La Orsay, am schimbat pixul cu aparatul foto. Am prins-o în obiectiv pe Olympia lui Manet, nu şi Originea lumii a lui Courbet, sala cu picturile lui era deja închisă. Sală cu program separat? Nudităţi cenzurate în ţara tuturor libertăţilor, deşi statuia Libertăţii (Libertatea care iluminează lumea) a lui Bartholdi te întâmpină ceremonios de la intrare? Nici vorbă. Muzeul se închide la ora 18 şi evacuarea începe de la 17 în Pavilionul Amont. Se anunţa expoziţia Pierre Bonnard, dar ne-am mulţumit cu delicateţile lui Degas, cu jocul nisipos al culorilor la Seurat, am digerat şi câţiva Gaugain, ba chiar am tresărit la Millet, pe pânzele căruia a ucenicit Van Gogh. În această grabă, am ratat, desigur, ultimul autoportret al lui Van Gogh, cel care l-a tulburat atât de mult pe generalul nazist interpretat de Peter O'Toole în Noaptea generalilor.
(va urma)