Programul conferinţei conţinea şi o plimbare prin Copenhaga pentru a vizita cele mai frumoase şi interesante locuri ale oraşului. Aşa că, într-o seară, după ce am terminat pe la ora 18 seria de prelegeri, ne-am strâns cu toţii, aşa cum făceam de obicei, la parterul unui corp al Universităţii pentru un pahar de vin sau de bere şi pentru a mai mânca ceva. Stăteam de vorbă despre subiectele zilei sau vedeam pe computere diferite proiecte interactive când am fost anunţaţi de organizatori că în maximum o jumătate de oră mergem să vizităm oraşul cu o şalupă care ne va plimba pe canalele din Copenhaga. Am aflat astfel că acest oraş este construit în jurul unor canale. De altfel, chiar clădirea Universităţii Aalborg din Copenhaga este aşezată pe malurile unor canale. Mă uitam, într-o dimineaţă, la blocurile de apartamente care sunt în jurul universităţii şi care la parter au parcări pentru... caiace. Da, caiace aşezate în schelete metalice unele peste altele. Într-o zi am văzut şi un sportiv solitar în caiacul lui cum se plimba pe un canal.
Aşa că mi s-a părut interesantă ideea şi eram nerăbdător să mergem. Surpriza pe care am trăit-o, însă, a depăşit orice aşteptări. Dar, să o iau pe rând.
Am ieşit cu grupul din clădirea universităţii şi ne-am dus spre un canal pe apele căruia ne aştepta mica şalupă. Era întuneric total, cam 7 şi jumătate seara şi am încercat să ne îmbarcăm cu grijă. Şalupa era foarte lată şi era în mare parte acoperită de o prelată transparentă dar foarte murdară. Erau foarte multe bănci ordonate în paralel pe care ne-am aşezat. În spatele şalupei era o porţiune în care nu existau bănci dar în care vizitatorii puteam să stea în picioare, fără a avea prelata deasupra capului.
Eu m-am aşezat pe o bancă în spate, la margine, pentru a vedea ceva prin prelata transparentă. În faţă era cârma şi o doamnă care ne era ghid. Aceasta vorbea la microfon şi noi o auzeam prin staţie. De fapt, "o auzeam" este mult spus pentru că toţi din grupul meu vorbeau încontinuu şi făceau o gălăgie atât de mare încât auzeam foarte puţin din ce spunea doamna ghid.
Trecerile pe sub poduri mi s-au părut senzaţionale. Am trecut pe sub un pod vechi de piatră care era exact cât ambarcaţiunea noastră de lat şi de înalt. De fapt doar câteva degete mai lat şi mai înalt ca să putem să ne strecurăm. Simţeam cum marginile bărcii se loveau uşor de marginile de piatră ale podului. În momentele acelea doamna ghid ne spunea să stăm la locurile noastre iar celor din spate le cerea să se aplece şi să fie atenţi să nu se lovească de podurile sub care treceam. În interior aceste poduri erau luminate de felinare verzi care umpleau aerul cu o lumină foarte interesantă.
Apoi, sincer să fiu, nu am prea înţeles bine pe lângă ce clădiri am trecut mai ales că le vedeam de pe apă, era şi întuneric, iar colegii vorbeau atât de tare şi atât de mult încât o auzeam foarte slab pe doamna ghid. Aşa că mare lucru nu am înţeles. Ne-am tot plimbat pe lângă o clădire mare din sticlă care arăta ca o sferă. Apoi am trecut pe lângă o insulă despre care am înţeles că este locul unde se cântă mult rock şi hard-rock. Pentru că este o insulă relativ izolată de cartierele din Copenhaga, acolo se poate zbiera în voie pentru că nimeni nu este deranjat. Am mai trecut şi pe lângă un cartier select al oraşului. Da, casele erau frumoase, se vedea că sunt foarte bine îngrijite şi, bănuiesc că erau şi foarte scumpe. Dar, sincer să fiu, aveau o arhitectură care mie nu îmi place.
Am mai trecut şi prin faţa clădirii Parlamentului din care n-am văzut aproape nimic şi prin faţa unei statui ecvestre cu nu ştiu care rege. Nu am văzut mai nimic din statuie pentru că un zid de peste 10 metri era exact pe malul canalului aşa că am zărit doar ceva din capul acelui călăreţ şi o mână ridicată, nu ştiu să povestesc mare lucru, de pe apa canalului se vedea oricum foarte puţin şi foarte prost. Am mai trecut şi prin faţa palatului regal care avea o poartă ferecată ce făcea legătura cu canalul şi prin care am înţeles că intră bărcile cu invitaţii de seamă care sunt primiţi de casa regală daneză.
Am mai trecut de câteva ori din nou pe lângă sfera de sticlă şi oţel. Şi pe lângă clădirea operei, dar nu am înţeles care este şi, apoi, doamna ghid a anunţat că vom vizita Mica Sirenă. E, în acest moment nu am mai rezistat să stau la locul meu de unde nu se vedea mare lucru şi m-am ridicat hotărât de pe bancă, mi-am pus geanta cu laptopul în diagonală pe corp, mi-am scos aparatul de fotografiat şi m-am dus în spate, în partea neacoperită pentru a fotografia Mica Sirenă.
De fapt, acum, când scriu aceste rânduri şi ştiu prin ce am trecut, ce aventură unică am putut să trăiesc, unică cred că şi pentru oricărei doamnă cititoare şi domn cititor, mă gândesc că eu am plecat de la locul meu de sub prelată nu pentru a fotografia Mica Sirenă. Eu simţisem chemarea. Eu eram pregătit pentru acea cunoaştere, pentru întâlnirea cu acel popor, aşa îl consider eu, pentru a-l înţelege şi pentru a scrie despre el. Pentru că o întâlnire reprezintă un moment de conjuncţie, o potrivire, gradul cel mai înalt de complementaritate între două entităţi care se cheamă, se doresc, sunt create şi, mai ales, sunt pregătite una pentru cealaltă. Aşa cum adevărul este că un discipol se duce în pustiu în căutarea maestrului său spiritual şi trece prin diferite încercări, tot atât de adevărat este că şi maestrul îşi aşteaptă discipolul pregătindu-se pentru el şi trecând, la rândul său, peste o serie de încercări. Iar momentul de întâlnire este astfel pregătit pentru a fi înţeles în adevăratul lui sens.
Un astfel de moment a fost şi cel pe care urmează să îl descriu în cele ce urmează.
Afară de sub copertină, în partea din spate a şalupei, era frig. Un grup stătea de vorbă şi încerca să priceapă ce clădiri vizitam. Lângă noi era şi un dulap destul de mare din interiorul căruia se auzea cum huruie motorul bărcii. Nu era foarte zgomotos, dar se auzea destul de bine. Doamna ghid ne anunţă că ne apropiem de statuia Micii Sirene şi ne atenţionează că în momentul în care vom ajunge lângă ea, la o distanţă de 8-9 metri se va aprinde reflectorul mare din faţa şalupei pentru a o lumina. Atunci mi-am dat seama că noi vom sta pe apă în mijlocul canalului şi nu ne vom duce lângă statuie pentru a o vedea aşa cum trebuie. În fine, ce să mai spun, mi s-a părut o vizită a celor mai interesante monumente ale oraşului destul de prost organizată şi total neinspirată, dar m-am mulţumit şi cu atât.
Au mai trecut câteva secunde, poate 20 sau 30 sau 40 şi... a-nceput dezastrul. Despre ce este vorba.
În momentul în care doamna ghid ne-a anunţat că suntem în dreptul Micii Sirene s-a aprins reflectorul mare din faţa şalupei. În acea clipă am simţit cu toţii cum un curent zguduie podeau bărcii şi se duce cu viteza fulgerului spre dulapul din interiorul căruia se auzea motorul cum funcţionează. Odată ajuns aici, scurt-circuitul a provocat o explozie şi un foc s-a pornit în acel moment, lângă mine, şi a cuprins dulapul în care era motorul.
Acest eveniment a produs un haos general, urlete, strigăte şi toată lumea, înnebunită s-a repezit în faţă. Unii au căzut, alţii i-au călcat în picioare. Eu eram prins între focul care devenea din ce în ce mai puternic în spatele meu şi mulţimea care se căznea în faţa mea să ajungă la doamna ghid, în faţa bărcii. Toţi ţipau, toţi strigau, nu se mai înţelegea nimic. Unii s-au aruncat în apă, alţii s-au aplecat mult pe partea dreaptă a şalupei moment în care aceasta a început să se balanseze ameninţător. Şi a urmat momentul culminant, în spatele meu motorul sau rezervorul de carburant, nu ştiu ce, a explodat, iar eu am fost proiectat peste bordul şalupei, peste copertina transparentă, direct în apa rece a lunii decembrie.
M-am izbit violent de suprafaţa apei şi m-am scufundat în ea. Am început să dau din mâini şi din picioare, dar frigul m-a pătruns repede. Aveam pe mine geanta cu laptopul prinsă în diagonală de corp, eram îmbrăcat în haina groasă de iarnă, cu căciulă, fular, cu un hanorac, cu glugă de iarnă, blugi şi ghete pentru sezonul rece. Mi-am dat seamă că nu mă pot ridica la suprafaţă şi că mă duc la fund şi am încercat să-mi dau jos geanta cu laptopul. M-am chinuit şi nu am reuşit. Îmi era din ce în ce mai frig, iar hainele se îmbibau cu apă şi deveneau din ce în ce mai grele. M-am gândit atunci că asta este tot, că aici voi muri, în apa asta rece care îmi îngheţa, liniştită şi cu mare grijă, întregul corp. Am ridicat privirea şi m-am uitat la şalupa care ardea deasupra apei. Se vedeau alte persoane care încercau să înoate şi să se salveze. Eu obosisem foarte tare, îmi era extrem de frig şi coboram încet, spre fundul apei.
Renunţasem să mai lupt, corpul nu-l mai simţeam în cea mai mare parte a lui şi ştiam că mai am doar câteva clipe până ce oxigenul din mine se va epuiza şi voi muri. Priveam barca cum arde, focul acela roşiatic şi gălbui, şi umbrele celor care se scufundau alături de mine. Un gând mi-a trecut prin minte că nu sunt singur şi poate, după moarte, voi discuta cu cei de lângă mine despre Naraţiunea Digitală Interactivă. O umbră apare în viteză în stânga câmpului meu vizual, o fi o părere, o impresie, mai am foarte puţin şi oxigenul mi se va termina, dar voi vorbi în engleză după ce voi muri? Umbra pare a fi un om care înoată şi care apucă de subţiori o persoană care se scufunda după mine. Simt două braţe cum mă apucă de haină şi mă trag în sus.
Întorc speriat capul şi văd ceva ce nu am crezut că voi vedea vreodată. Am văzut o... sirenă. Mă apucase cu o mână de haină şi cu cealaltă de cureaua genţii în care aveam laptopul. Am încremenit şi odată cu mine a încremenit în interiorul meu şi oxigenul pe care îl mai aveam. Totul, dar totul a rămas pe loc. Sirena avea un păr lung, o faţă rotundă şi nişte ochi mari, imenşi şi foarte rotunzi. Negri, foarte negri, nu aveau pic de alb, erau doar nişte ochi imenşi negri. Mă ţinea strâns de corpul ei care era foarte musculos, numai muşchi şi oase. Îmi pun mâinile pe mâinile ei şi îi simt muşchii puternici ai braţelor, pielea care este perfect netedă şi corpul care îi este foarte rece. Simt cum jumătatea de peşte a corpului ei ne ridică cu putere spre suprafaţă.
Ieşim din apă exact în momentul în care deschid larg gura şi plămânii mei trag puternic o cantitate imensă de aer în piept. Sirena mă aşează cu faţa în sus şi mă duce spre mal. Atunci văd în jurul meu cum şi ceilalţi, care căzuseră în mare, sunt căraţi de alte sirene. Trecem pe lângă şalupa care arde încă dar mult mai puţin, doar în spate se mai văd unele flăcări. Pe ea se mai află, încă, majoritatea celor din grupul nostru care sunt foarte agitaţi şi care încearcă să-i ajute pe cei din apă. Un ajutor moral mai mult pentru că şi ei văd că sirenele ne duc la mal, exact în locul în care se află statuia Micii Sirene. Dar este întuneric şi nu o văd bine.
Pe mine mă interesa, însă, altcineva, sirena care m-a adus la mal. Nu mai simt nici un frig, cu toate că sunt ud tot şi apa este rece. Mă uit la sirenă şi o apuc, încet de mână. Atunci simt cum cele 5 degete ale ei sunt unite de membrane. Îi reţin mâna, cu grijă, mai mult ca o dorinţă imensă de a o vedea. Este foarte interesantă. Mă uit la părul ei lung care mi se pare a fi tot din piele, este gros, cu fire care sunt lipite între ele. Este foarte lung, îi depăşeşte mijlocul. Are capul rotund, pieptul cu sâni foarte mici, perfect rotunzi şi cu muşchi puternici. Braţele îi sunt lungi şi-i se vede fiecare muşchi în parte, iar sub piele nu are absolut deloc grăsime.
Sirena mă priveşte fix şi un uşor zâmbet îi arcuieşte buzele. Are nişte ochi mari, imenşi, de un negru absolut. Sunt fascinat de ei şi încet, încet, mă liniştesc. Mâna ei prinde mai bine mâna mea, iar eu nu mai simt nici un pic de frig, nici hainele nu mai sunt ude pe mine. Parcă nici nu mai am corpul pe care îl car după mine şi de care să am grijă. De fapt totul în jurul meu devine mult, mult mai uşor şi cu totul fascinant. Sirena mă priveşte calm, îmi zâmbeşte şi mă ţine de mână. Singurul lucru pe care îl mai simt sunt degetele ei, pielea ei foarte netedă şi carnea ei musculoasă şi rece. În rest nimic şi mă cuprinde un val de linişte şi de bucurie care izvorăşte din ochii ei negri.
Absolutul se desface în calea mea şi sirena alunecă în adâncuri unde eu o însoţesc lin, cuminte, alunecând uşor prin apa care acum nu mai este nici rece şi nici caldă - să nu mai fie deloc? Nu este imposibil, dar privirea sirenei cu ochii perfect negrii mă protejează de apa rece şi îmi oferă oxigen pentru a trăi în apă sau... poate, nici nu mai am nevoie de apă... nu am murit, sirena îmi dă viaţă în continuare dar nu mai simt greutatea trupului, problema reflexă a respiraţiei sau frigul care mă poate pătrunde din cauza apei şi a gradelor minus din atmosferă.
Sincer, nu mai am nevoie de nimic, sunt împreună cu sirena aceea şi trăiesc clipe ce nu le pot înţelege, încă, în totalitate. Şi nici întunericul nu mă mai deranjează, văd mult mai bine în apa fără lumină decât până acum. Altă sirenă ne însoţeşte, apoi o alta şi un grup de sirene ne înconjoară. Mă uit la ele, le studiez. Înoată lângă mine şi cu mine. Unele dintre ele par a fi masculi. Nu au părut atât de lung şi nici sâni. Sunt mai uiţi şi mai puternici decât sirenele femei care, la rândul lor, sunt mai graţioase şi mult mai elegante.
Ne scufundă mult în adâncuri, iar eu văd bine întregul grup de sirene care se află în jurul meu. Din când în când, destul de des, mă uit la sirena care m-a salvat. De fapt ne unim privirile şi eu găsesc în negrul ochilor ei noi resurse de oxigen, de protecţie împotriva apei care este foarte rece şi lumina de care au nevoie ochii mei pentru a vedea acolo, sub apă.
O stâncă apare pe fundul mării şi în ea se găsesc mai multe intrări. Sirenele pătrund în acele găuri, iar eu o urmez pe sirena mea. Privirile ni se unesc şi pătrundem într-un labirint de canale şi de locuri în care se află alte şi alte sirene. Bărbaţi şi femei, copii de diferite vârste. Mă privesc şi alte sirene şi le privesc şi eu la rândul meu. Sirena mă duce până la o grotă unde se află grupuri de sirene. Grota este mare, are o boltă înaltă plină de găuri din care ies şi prin care intră sirenele. Pe jos sunt aşezate mai multe sirene, bărbaţi, femei şi copii. O privesc din nou în ochi pe sirena mea şi primesc o nouă cantitate de energie. Mă simt bine, foarte bine, simt că pot să văd mai mult şi să înţeleg mai bine tot ce se întâmplă acolo.
Ne apropiem de mijlocul acelei grote care are o piatră mare, circulară, perfect netedă. Pe ea nu se află nimic. Mă simt atras de acea piatră într-un mod greu de explicat. O privesc în ochi pe sirena mea şi capăt noi energii benefice cu care resping orice urmă de teamă. Toate sirenele fac roată în jurul meu. Bărbaţi, femei, copii. Toţi încep încet să se mişte când în stânga, când în dreapta. Este un cerc magnific care se mişcă sincron. Stânga, dreapta, stânga, dreapta.
- Suntem oameni, omule.
Nu aud, dar simt aceste cuvinte. Nu aud, dar simt în conştiinţa mea nişte sunete care vin de la sirene, vorbe clare pe care mintea mea le traduce cu o uşurinţă imensă pe care nu o cunoşteam până acum.
- Suntem oameni, oameni, oameni...
Copiii lor râdeau, le simţeam vocile cristaline, ştiam că se joacă aşa cum o fac şi copiii noştri. Bărbaţii lor iubeau, aşa cum iubim şi noi, femeile lor se bucurau aşa cum se întâmplă peste tot în lumea noastră şi... creierul mă arde, mă sperii şi mă uit la sirena mea. Ochii ei negri mă calmează şi îmi dau oxigen să respir în apă. Creierul meu a perceput o durere mare. Este cea provocată de marinarii care au cules o sirenă din apă. Care au aruncat-o pe vasul lor din lemn şi cu pânze. Este durerea resimţită de ea când aceştia o lovesc cu bâtele până moare. Este carnea ei care îmi spune că lama cuţitelor acestor barbari este prea aspră şi nedreaptă...
O altă durere îmi electrocutează creierul şi parcă îmi vine să urlu dar nu stăpânesc corpul fizic şi nici nu pot să emit sunete. Sirena mă priveşte şi iar ochii ei negri mă liniştesc. Creierul meu începe repede să decodifice semnificaţia noii dureri. Este cea simţită de o sirenă expusă într-un acvariu cu apă murdară într-un muzeu ambulant de curiozităţi din vechiul New York. Am simţit umilinţa pe care ea a trăit-o când a fost cumpărată de un negustor veros şi dictator. Am înţeles gustul pe care sirena îl avea în gură când mânca, de foame, peştele putred pe care noul ei stăpân i-l arunca în apă. Iar fiinţa mea s-a umplut de credinţa momentului în care această sirenă a ars de vie în acvariul ei transformat în ibric pus pe foc în momentul când întreg muzeul a ars până la temelii într-un imens incendiu care a mistuit o mare parte din acel oraş.
- Suntem şi noi ca voi, fiinţe cu viaţă şi destine fragile... iubiţi-ne... iubiţi-ne...
Şi am privit-o, pentru ultima oară, pe sirena mea care m-a încărcat de energia vie cu care m-am desprins de acea piatră rotundă şi perfect netedă. Sirenele mă priveau cum mă înălţam, cum pătrundeam într-un culoar al acelui labirint imens. Din instinct am mers fără să privesc înapoi, ştiind perfect drumul de întoarcere. Am trecut pe lângă sirene, bărbaţi, femei şi copii de toate vârstele. Am ieşit din acea stâncă de pe fundul mării şi am pornit spre mal... dar când am ieşit din apă privirea mi s-a întunecat în întregime...
Totul era negru în jurul meu. Nu vedeam nimic, nu simţeam nimic, nu înţelegem nimic. Un punct apare în stânga imaginii din faţa ochilor. Undeva acolo sus apare un punct care începe să se mărească. Se tot măreşte, devine din ce în ce mai mare şi mai mare, tot mai mare. Îmi acoperă întreaga imagine şi mă învăluie în totalitate. Atunci am simţit cum corpul mă izbeşte în simţuri şi cum acesta atârnă imens de greu. Urechile au început să perceapă sunete ale unor aparate electrice şi vorbele unor oameni. Ochii au perceput pleoapele care erau închise şi un efort de conştienţă m-a împins să mă lupt să-mi deschid ochii. O lumină orbitoare îmi arde retina. Închid pleoapele la loc, dar un nou val de voinţă mă face să deschid ochii din nou.
Încep să mă obişnuiesc cu lumina puternică, dar totul este în ceaţă. Cineva îmi deschide larg ochii, dar eu nu rezist mult, închid pleoapele şi mă scufund într-un somn adânc. Visez mult şi foarte agitat. Sirenele, pe copiii lor, Conferinţa Internaţională, hostelul şi negresele din fiecare dimineaţă de pe străzi. Şi iar sirenele, apoi negresele, conferinţa şi hostelul, avioanele cu care am venit la Copenhaga, şalupa cu care am vizitat canalele oraşului, sirena care m-a dus în străfunduri şi care m-a salvat de la moarte. Şi iar negresele, hostelul, conferinţa, autobuzele, trenul de la aeroport la oraş...
Până într-o dimineaţă când m-am trezit la ora 6, ora Bucureştiului, 5 ora Copenhagăi şi am cerut trei hamburgeri şi o porţie mare de cartofi prăjiţi. Îmi era o foame imensă. Asistentele mi-au spus că nu pot să-mi dea aşa ceva, că am stat destul în comă şi mi-au oferit o supă, adică o zeamă, adică ceva care era lichid, nu avea nici un gust şi era, aşa, mai legată, mai vâscoasă. Am aflat că am fost în comă 48 de ore şi apoi am mai dormit încă 20. Că fusesem găsit pe marginea canalului, chiar lângă statuia Micii Sirene alături de ceilalţi colegi ai mei care au căzut în apă. Toată lumea era bine, iar în spital rămăsesem numai eu pentru că eram în comă. Cei de pe şalupă au fost salvaţi repede de poliţie, iar cei de la statuia Micii Sirene au fost îngrijiţi de medici. Doar eu am avut nevoie de spitalizare, dar analizele arată, acum, că totul este în regulă.
Aşa a şi fost, după două zile eram pe picioarele mele, recuperat în totalitate şi cu o mare, foarte mare, dar maaaare, poftă de McDonald. Am întrebat, la un moment dat timid, dacă se ştie ce s-a întâmplat. O asistentă mi-a explicat că se ştie totul cu foarte mare exactitate. Adică, am insistat eu. Adică, a început ea lămuririle, un scurt-circuit idiot a aprins motorul şalupei, focul s-a extins la rezervorul cu combustibil care a explodat şi i-a aruncat pe unii dintre noi în apă. Aşa, şi mai departe, am cerut eu lămuriri suplimentare văzând că asistenta dorea să încheie povestea. Mai departe cei din apă au ajuns la mal, lângă statuia Micii Sirene. Cum? am cerut eu imperativ.
- Cum, necum, au ajuns la mal. Unii singuri şi alţii inventând tot felul de poveşti fantastice. Ai şi tu una?, mă luă la rost nervoasa asistentă şi părăsi rezerva în care mă aflam.
- Nu am, şi mi-am întors privirea spre fereastră.
Afară era o zi frumoasă de decembrie în care soarele arunca, de după nişte nori negri, timide raze de soare. Tot timidă a fost şi încercarea acelei sirene de a vorbi cu sufletul meu şi de-a mă face mesagerul acestui popor către oameni, un mesager care să le spună acestora că nu sunt stăpânii absoluţi ai vieţii pe Pământ, că în ignoranţa şi violenţa lor distrug fără să mai poate repera nimic. Un mesager care să spună oamenilor că există pe Pământ fiinţe care nu sunt ca ei şi care trebuie respectate mai mult şi, de ce nu, iubite şi ocrotite cu multă grijă pentru că sunt foarte fragile.
Dar ce pot eu să fac singur, stimate doamne cititoare şi respectaţi domni cititori, dacă toţi ceilalţi din jurul meu cred că totul este doar o... poveste...?