Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sirenele din Copenhaga (III)


Andrei Laurenţiu Şerban

28.03.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Să vă spun sincer, până anul trecut, nu am mai locuit niciodată într-un hostel şi, tot sincer, cred că nu voi mai locui vreodată în aşa ceva. Nu s-a întâmplat nimic senzaţional - bine, nu în hostel, căci povestea uimitoare va fi în altă parte, dar eu nu ştiam nimic atunci despre asta -, nu cred că voi mai sta vreodată într-un hostel din alte motive. În primul rând nu mai am vârsta potrivită pentru un astfel de stabiliment. Ultimul termen, "stabiliment", sună puţin a felinar roşu, iar adevărul nu este foarte departe. Este adevărat că hostelul meu nu era un bordel, dar se afla în zona roşie a Copenhagăi.

Încă de când mă îndreptam spre acest oraş, mă gândeam că în vecinătatea gărilor centrale, cele mari din localităţi, se găseşte şi o faună specifică: prostituate, traficanţi, etc. şi chiar aşa a şi fost. Când mă întorceam pe jos priveam cu atenţie magazinele şi restaurantele. Am găsit cam patru sau cinci restaurante cu profil asiatic, adică chinezeşti, japoneze sau coreene, trei sex-shop-uri, un cabaret care mi s-a părut închis şi două bordeluri, care mi s-au părut în stare bună de funcţionare, mă rog pe dinafară, că înăuntru nu am intrat (după buget, coane Fănică!!!).

La început nu am observat decât sex-shop-urile şi restaurantele cu specific asiatic, dar în dimineţile care au urmat, cum mă trezeam foarte devreme şi plecam, pe jos, când încă nu se lumina de ziuă, eram întâmpinat de grupuri de fete, toate negrese, care încercau să mă convingă să le fiu client.

Dar, în prima seară nu le-am văzut, ieşeau mai târziu. Aşa că am ajuns la hostelul meu şi, cu codul de acces, am intrat pe culoar şi de acolo în cameră unde mi-am întâlnit patru colegi, doi din Spania şi doi italieni. Erau toţi tineri, între 20 şi 25 de ani, studenţi, care la începutul lunii decembrie nu aveau şcoală, nu mă întrebaţi de ce, şi care călătoreau prin Copenhaga pentru a cunoaşte oraşul. Nu prea stăteau în cameră, de fapt nu ştiu exact cât stăteau pentru că nici eu nu stăteam la hostel decât noaptea cât să dorm, aşa cum făceau şi ei. Se plimbau de dimineaţă şi până seară pentru a vizita oraşul. Sau cel puţin aşa îmi spuneau mie. Cert este că, în prima seară, mi-am aranjat patul, m-am spălat puţin şi m-am culcat. Eram agitat, călătorisem mult cu avionul, apoi şi mai mult prin Copenhaga, pe jos, şi totul mă obosise, aşa că am adormit greu, chiar dacă eram singur în cameră. La un moment dat m-am trezit în mijlocul nopţii, colegii mei de cameră se întorseseră şi dormeau fiecare în patul lui, aşa că m-am întors pe partea cealaltă şi am adormit la loc.

Dimineaţa la ora 6, ora Bucureştiului, ora 5 ora Copenhagăi, m-am trezit. M-am spălat. Toată lumea dormea şi la ora 6 am ieşit din cameră pregătit pentru prima mea zi la Conferinţa Internaţională privind Naraţiunea Digitală Interactivă. Am mai stat puţin în hol, apoi, am ieşit din hostel. În mijlocul fetelor, bineînţeles.

Erau cam 20, cred eu. Adunate în mici grupuri. Vorbeau tare între ele. Ba două se şi certau destul de violent în colţul unei străzi în dreptul unui magazin alimentar care era deschis. Alte trei încercau să le calmeze, dar protagonistele păreau că au ceva grav de împărţit. Altele mă îmbiau să le urmez sau măcar să le bag în seamă. Pe mine mă amuza toată această atmosferă. Mă uitam la ele şi le studiam. Aveau toate profilul specific negreselor din Africa: corpuri masive şi rotunde, feţe la fel de rotunde cu buze foarte groase, părul negru, lung şi foarte cârlionţat. Nu erau atrăgătoare, nici respingătoare şi aveau atitudinea specifică celor din branşa lor, vulgare şi agresive în comportament. O agresivitate, însă, speriată, de faţadă, ca un căţel mic care latră de frică. Bravau. O domnişoară se apropie de mine şi mi se adresează. Nu am înţeles ce a spus şi îi zâmbesc, pentru că mă amuza. Era ceva mai îngrijită şi încerca să fie altfel decât restul fetelor, adică ceva mai comunicativă şi mai civilizată, să nu fie agresivă. Zâmbetul meu îi dă curaj şi intră în vorbă cu mine.

Bine, e mult spus "intră în vorbă cu mine" pentru că eu îmi vedeam de drumul meu, mergeam la Gara Centrală la McDonald ca să mănânc de dimineaţă şi să-mi iau medicamentul. Dar zâmbetul meu a încurajat-o pe fată şi îmi spunea ceva ce nu înţelegeam pentru că nu eram atent şi continuam să merg. Ea m-a însoţit aşa câţiva paşi, dar a renunţat pentru că nu păream interesat de ea şi pentru că mă apropiam de clădirea gării, zonă în care ele nu intrau.

M-am dus la Mc, am mâncat ceva şi mi-am luat medicamentul, după care am plecat, tot pe jos şi tot urmărind staţiile de autobuz până la Universitatea Aalborg acolo unde avea loc conferinţa. Ce să vă spun despre această conferinţă şi despre modul în care se desfăşoară totul la această Universitate, total diferit de ce am întâlnit la noi.... Cineva îmi povestea de un amic de-al lui care s-a dus să lucreze la o bancă în Elveţia. După o săptămână îl cheamă şeful la el şi îi spune: Ia acest manual şi citeşte-l acasă săptămâna viitoare şi apoi te întorci la lucru că ne-ai căpiat pe toţi. Ce făcuse omul? Nimic senzaţional pentru România, dar total devastator pentru Elveţia, adică muncea ca românul, haotic, venea primul şi pleca ultimul, fără nici un motiv aparent pentru elveţieni, muncea heirupist şi în salturi, ce mai, într-un cuvânt îi zăpăcise de cap pe toţi de acolo. Aşa că şeful l-a trimis o săptămâna acasă să înveţe manualul şi la întoarcere băiatul nostru s-a integrat perfect colectivului de la acea bancă.

E, cam aşa ceva am făcut şi eu în prima zi a conferinţei. Am ajuns la Universitate cu o oră mai devreme, la ora 9 începea programul primei zile şi eu eram deja la ora 8. M-am dus, bineînţeles, la recepţia generală, aceea de la care, cu o zi mai devreme, fusesem orientat aiurea prin Copenhaga. Acolo aceeaşi domnişoară din ziua precedentă, sau o alta, nu mi-am dat seama pentru că semănau foarte mult şi totuşi păreau diferite, mi-a spus că biroul de informare a conferinţei se află în sala X din corpul Y. Cu arme şi bagaje m-am repezit în corpul Y la sala X care era... goală, evident. Mă întorc spre recepţie, dar ceva îmi spune să renunţ. Dacă am fost trimis cu o zi mai devreme în parcul industrial părăsit, iar acum în sala X din corpul Y, zona Z şi totul este greşit înseamnă că şi alte informaţii pe care le mai pot primi de la acea duduie sau de la sora ei mai mult sau mai puţin geamănă sunt tot eronate. Aşa că îmi scot laptopul şi încerc să intru pe net. Dar nu aveam parola. Prima problemă.

Pe lângă mine trece o domnişoară care mi-a dat impresia că se ducea spre sala ei de curs. Aşa că am abordat-o. I-am expus problema şi am rugat-o să îmi spună parola pentru internet. Domnişoara, amabilă, îşi scoate laptopul, îl deschide şi îmi spune că fiecare student are parola lui, iar vizitatorii au în fiecare zi câte o nouă parolă. Accesează site-ul universităţii şi îmi oferă parola din acea zi. Îi mulţumesc şi îi scriu unui profesor din Geneva care urma să susţină un workshop în prima zi a conferinţei la care vroiam să particip şi eu. Profesorul îmi răspunde amabil şi îmi spune că worshopul lui se va ţine în sala... din corpul...

Mult mai încrezător în mine pornesc spre... recepţie, ştiu, râdeţi, dar unde să mă fi dus în altă parte, de data asta aveam ceva concret în mână. Domnişoara de la recepţie se luminează la faţă şi scoate, amabilă, o hartă şi începe să-mi explice cum să ajung la sala căutată. Îi mulţumesc şi plec.

Pornesc printr-un adevărat labirint de săli, culoare, cantine, trec din corpul A, în B şi apoi în D, nu ştiu pe unde este C, dar nici nu vreau să ştiu ca să nu mă rătăcesc. Urc cu liftul, trec peste o pasarelă, intru pe alte culoare şi, în cele din urmă, găsesc şi sala căutată. Intru în ea cu avânt revoluţionar, dar era... goală, evident, mai erau 20 de minute până la ora 9 şi nimeni nu ajunsese încă. Dar eu intru în panică. Mă gândeam că este imposibil ca nimeni să nu fie aici. De la organizatori, cel puţin. Să vină să pregătească sala, bine nu părea nepregătită, dar, oricum, să deschidă geamul, să se aerisească, nici neaerisită nu părea a fi, avea chiar o atmosferă plăcută, era curată, tabla ştearsă, albă, bureţii la locul lor, cariocile de scris şi ele erau acolo. Băncile şi scaunele erau aliniate frumos.

Bun, dar organizatorii, dar pregătirile, ultimele retuşuri din ultimele secunde înainte de a începe conferinţa, noaptea nedormită de din-nainte când abia mai poţi să-ţi vezi capul de câtă treabă ai şi de câte lucruri nu ai făcut la timp şi le-ai lăsat pe ultima sută de metri, pentru Dumnezeu, unde sunt toate astea? Unde este forfota şi freamătul, stresul şi nervii, ifosele şi scenele de vedete? Pentru Dumnezeu, facem o conferinţă internaţională sau o lăsăm baltă şi ne ducem să bem o bere???

Mă uit la ceas, este ora 9 fix. Eu sunt singur în această sală şi un gând îmi străbate creierul cu o forţă care îmi pune muşchii în mişcare. Mă ridic brusc. Îmi strâng laptopul şi îl bag în geantă, îmi iau hainele şi izbesc de perete uşa sălii. Cu un instinct formidabil alerg pe culoarele labirintului din faţa mea şi îl parcurg fără nici o greşeală până la uşa care permite accesul în sala centrală a universităţii, o deschid şi în faţa mea... extazul: exact, dar exact la 3 metri şi poate jumătate de recepţia centrală, acea recepţie, vă amintiţi, care cu o zi înainte mă trimitea prin pustiul parc industrial părăsit, acea recepţie care astăzi mă trimitea în sala cacao din clădirea Macao, e exact lângă acea recepţie se afla marele, magnificul şi inestimabilul Birou de informare al Conferinţei Internaţionale privind Naraţiunea Digitală Interactivă, iar în faţa acestui birou era o mulţime de oameni care se împărţea cuminte în grupurile care urmau să se ducă la workshopurile organizate în prima zi. Totul la timp, totul exact aşa cum era programat. Fără stres? Fără. Cu bucuria de a face un lucru împreună şi de a vorbi despre naraţiunea care ne pasionează pe toţi? Da. Păi, se poate face ceva fără stres şi cu bucurie în suflet? Da, se poate.

Îmi venea să întreb "De ce?", de ce să nu ne stresăm, să nu ne înciudăm, să nu ne umplem de nervi, de fiţe, de ifose de vedete care nu sunt înţelese şi nici apreciate? De ce să trăim în linişte şi cu plăcerea de a face ceva care ne este în suflet? De ce să discutăm deschişi şi cu pasiune, ore întregi despre ceva care vine din sufletul nostru şi pentru care suntem în stare să ne sacrificăm ore întregi din existenţă?

Acesta era dialogul, nu foarte imaginar, să ştiţi, dintre mine şi acea mulţime din faţa mea. El nu se desfăşura prin vorbe. Nu scoteam sunete, silabe şi cuvinte, şi nici cei din faţa mea nu îmi răspundeau în cor, dar un schimb de informaţii exista şi eu îl simţeam foarte acut, foarte prezent, foarte real. Eu mă înfăţişam în faţa lor în acele prime secunde, timp care pentru ei nici nu era material, pe care acei oameni nici nu-l realizau, dar care, cred sincer, îl percepeau inconştient şi care pentru mine avea o prezenţă aproape ambientală, aşadar mă înfăţişam lor cu tot bagajul meu de stres, de muncă forţată şi pe viaţă, de sclav într-o mină de sare sau pus la galere şi care nu înţelegea să muncească, să gândească sau să spere şi să viseze decât în forţă, în stres, în tensiune, în idealuri care îi sunt inaccesibile, care îi sunt vânturate prin faţă în batjocoră şi în dispreţul suveran al celor mari şi puternici faţă de cei mici şi slabi.

Şi parcă cei din faţa mea s-au oprit pentru a milioana parte dintr-o secundă, m-au privit şi mi-au spus: "Tinere, suntem aici pentru un singur lucru, pentru o pasiune comună despre care dorim să vorbim şi să ne simţim bine."

Şi în acel moment aud vocea unui organizator care îi strângea pe cei care doreau să meargă la workshopul meu. Revin la realitate şi fac un pas pentru a mă alătura grupului meu.


Dar ce este Naraţiunea Digitală Interactivă?

În esenţă Naraţiunea Digitală Interactivă este traducerea formulei engleze "Interactive Digital Storytelling", adică a povesti într-o formă interactivă în mediul digital. Savanţii consideră că omul pentru a înţelege şi pentru a explica lumea din jurul lui foloseşte poveşti. Creează poveşti. Acest proces de creare poate să fie de două feluri: imaginar şi real. Cel imaginar se referă la creaţii de ficţiune indiferent despre ce este vorba de la literatură şi până la pictură, sculptură. Adică teatrul, poezia, filmul, opera lirică, comică, muzica. totul cuprinde poveşti care sunt inventate de om, de imaginaţia lui. Pe de altă parte, poveştile să le numim "reale" se referă la ştiinţe. Toate teoriile ştiinţifice sunt poveşti care explică lumea, natura în cazul fizicii sau chimiei sau biologiei sau geologiei şi geografiei. Sau tratatele de medicină sau cele de matematică. În fine, toate acestea sunt poveşti de o anumită natură pe care le considerăm serioase şi care nu sunt create de imaginaţia noastră, ci sunt descoperite de om în cercetarea lui ştiinţifică.

Dar tot un fel de cercetare şi experimentare, omul o realizează şi în domeniul filosofiei şi al misticii. Şi aici apar tot felul de poveşti. După cum se vede povestea nu mai este doar ceea ce spunem copiilor înainte de culcare, ci povestea devine principalul mijloc prin care omul cunoaşte şi explică lumea din jurul lui. De exemplu, a trăi experienţa divinului este o poveste deosebit de importantă care nu este accesibilă oricui şi care necesită o pregătire grea şi lungă. Istoria cunoaşte tot felul de exemple de mistici şi le spune poveştile, adică drumurile pe care aceştia le-au urmat în trăirea divinului.

În aceste condiţii, povestea nu avea cum să nu pătrundă în mediul digital care a devenit un mijloc anume de a spune un anumit de gen de poveste, şi anume povestea interactivă. Adică acea poveste în care utilizatorul care se găseşte în faţa computerului poate să intervină. În primul stadiu el alege poveştile. În al doilea dialoghează cu personajele şi devine, astfel, parte integrantă din poveste.

Pentru că mediul digital şi Naraţiunea Digitală Interactivă au căpătat o aşa de mare importanţă, în perioada 2001 - 2007 au avut loc, în fiecare an, în paralel, două conferinţe internaţionale dedicate acestui gen de naraţiune. În 2008 cele două conferinţe s-au unit în ceea ce astăzi se numeşte "International Conference on Interactive Digital Storytelling", Conferinţa Internaţională privind Naraţiunea Digitală Interactivă. Aceasta reuneşte cercetători în domeniul jocurilor pe computer, practicieni şi teoreticieni din mai multe domenii cum ar fi naratologia, ştiinţa computerelor, tehnologii interactive şi de creare a mediului virtual. Toţi aceştia discută proiecte din domeniul jocurilor pe computer, al documentarelor şi al filmelor de ficţiune din mediul digital în care interactivitatea este principala formă de prezentare şi de vizionare.

Există două Naraţiuni Digitale Interactive care nu sunt gândite ca jocuri pe computer, adică nu există victorii şi nici lupte sau confruntări cu diferiţi monştrii sau soldaţi pentru a cuceri ceva sau pentru a construi castele sau oraşe cu care să domini regiuni sau ţări şi continente. Este vorba despre "Façade" şi despre "Nothing For Dinner" unde utilizatorul pătrunde într-o lume în care comunică cu celelalte personaje în mod interactiv. De exemplu, în Façade utilizatorul este invitatul unui cuplu, ea şi el, la o mică petrecere, pentru a mânca ceva împreună şi pentru a sta de vorbă.

Programul conferinţei era unul foarte încărcat, multele expuneri au avut loc de la ora 9 şi până la orele 18 în amfiteatrul principal. Ora de prânz era respectată cu sfinţenie, la fel şi mai multe pauze de cafea şi ceai între grupurile de prelegeri.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer