Prima mea senzaţie, primul lucru de neînţeles a fost... atmosfera. Ce vreau să spun: este adevărat că primul lucru pe care orice om îl vede este clădirea nouă, modernă, alcătuită doar din oţel şi sticlă a acestei universităţi.
Dar nu acesta a fost lucrul care m-a impresionat pe mine, mai ales că nu îmi place deosebit de mult arhitectura nouă, o consider rece şi destul de încrezută pentru gustul meu. Pe mine primul lucru care m-a impresionat a fost atmosfera de lucru în care studenţii îşi desfăşoară activitatea.
Dar să o luăm puţin mai mărunt. Am găsit universitatea tocmai când se întuneca, pe la ora 5 fără ceva după-amiaza. Am intrat în aripa principală unde era o recepţie la care lucra o tânără domnişoară. M-am dus la ea şi i-am spus că am venit pentru conferinţa privind naraţiunea digitală interactivă. Nu ştia prea bine despre ce era vorba, dar a căutat pe internet şi a găsit că acea conferinţă s-ar desfăşura altundeva, într-un loc numit Diesel House. Vă voi povesti şi despre locul acela, dar acum să vă explic ce înseamnă atmosfera marca Universitatea Aalborg. Domnişoara se înşelase şi ediţia a 8-a Conferinţei Internaţionale privind Naraţiunea Digitală Interactivă avea loc chiar în clădirea principală, la 7 sau 8 metri de recepţia principală într-un mare amfiteatru. În următoarele zile am asistat la acea conferinţă şi, la un moment dat, am avut nevoie să merg la toaletă. Am fost la locul cu pricina şi nu am găsit nici o cabină deschisă, aşa că m-am hotărât să caut o altă toaletă şi am plecat prin clădire. Şi aşa am descoperit... atmosfera.
În primul rând vreau să vă spun că această clădire în interiorul ei este foarte, dar foarte prietenoasă. Dacă din exterior ea se prezintă rece şi arogantă, atunci când pătrunzi în ea şi te laşi cuprins de atmosfera de acolo, totul se schimbă radical şi devine foarte prietenoasă.
Iar această prietenie îţi este transmisă de modul în care lucrează studenţii, adică în echipe. Din discuţiile pe care le-am avut cu profesorii şi cu studenţii de aici am înţeles că există chiar un concept anume de educaţie universitară numit "Modelul Aalborg" care combină lucrul în echipă şi proiectele practice cu teoria.
Acest model se vede în primul rând din modul în care este organizat spaţiul din interiorul clădirii. Vorbesc aici de campusul din Copenhaga al Universităţii care mai are un campus chiar la Aalborg, un oraş industrial din Nordul Danemarcei, şi un altul la Esbjerg care se află în Sudul ţării. Dar conceptul trebuie să fie identic în toate cele trei locuri. Aşadar, primul lucru care m-a mirat şi care m-a determinat să întreb mai multe a fost organizarea internă a clădirii. Universitatea are săli mari, cum era şi amfiteatrul unde avea loc conferinţa internaţională, are şi săli de seminarii, mai mici, clasice, aşa cum le ştim noi la universităţile din România, dar are şi spaţii mari compartimentate cu ajutorul unor pereţi mobili. E, aici este toată inovaţia, în aceste spaţii mici lucrau echipe de 3 sau 5 studenţi la diferite proiecte.
Aşa cum spuneam am nimerit în mijlocul acestor spaţii compartimentate cu pereţi mobili. Pur şi simplu imaginaţi-vă un spaţiu mare, dar mare, mărginit de ferestre care oferă o privelişte frumoasă către canalele cu apă pe malurile cărora sunt construite clădirile acestui campus, iar interiorul este compartimentat în boxe de diferite mărimi, mărginite de nişte pereţi mobili şi în mijlocul cărora se află o masă, în jurul ei nişte scaune şi diferite table de care au nevoie studenţii în munca lor. De fapt, modelul Aalborg îi obligă pe studenţi ca în fiecare semestru să iniţieze un proiect la care să lucreze în echipă sub coordonarea unui profesor. În felul acesta este eliminată foarte mult învăţarea mecanică, acumularea de cunoştinţe pe dinafară, cum spunem noi. Studenţii lucrează în module, împreună, coordonaţi de profesor atunci când este nevoie, iau prânzul acolo, cu toate că există şi cantine unde pot să mănânce, dar am observat că studenţii preferau să-şi cumpere de mâncare şi cu farfurii şi sucuri să se întoarcă în modulele lor pentru a continua să lucreze.
Din câte am înţeles, baza modelului Aalborg de studiu universitar este tocmai acest modul care se va desface când echipa îşi încheie semestrul pentru a se reface în alt loc şi cu altă dimensiune pentru alte echipe, în semestrul următor. Asta nu înseamnă că este eliminată predarea la catedră. Nu, dar acest sistem de învăţământ este redus foarte mult, doar la strictul necesar. Şi seminariile sunt modificate radical. Acestea au loc în săli de seminarii care sunt la fel ca la universităţile noastre dar se bazează foarte mult pe schimbul de informaţii între studenţi şi profesori. Pur şi simplu este încurajat dialogul între studenţi şi profesori şi descurajată prin toate mijloacele predarea mecanică, dictarea de informaţii de la profesor la student. Studenţii vin la seminarii încărcaţi de întrebări pe care abia aşteaptă să le arunce asupra profesorului sau profesorilor, pentru că în unele cazuri în faţa studenţilor se află mai mulţi profesori tocmai pentru ca aceştia să facă faţă valurilor de întrebări care pot să fie din domenii diferite ale aceleaşi ştiinţe academice.
Şi mai este un lucru esenţial pe care pe mulţi îi va deranja, sunt sigur, este vorba de atitudinea profesorilor. La Universitatea Aalborg nu atârnau pe umerii profesorilor gradele academice şi nici miile de articole ştiinţifice publicate în cele mai prestigioase reviste ale lumii. Aceştia se prezentau simplu: mă numesc Jan sau Kristian sau Inger sau Dumnezeu mai ştie cum şi sunt profesorul vostru coordonator. Nu profesorul care vă învaţă pe voi, nu profesorul care vă predă în semestrul acesta, sunt cel cu care echipa voastră va încerca, în acest semestru, să-şi ducă la bun sfârşit proiectul propus.
Este o schimbare de mentalitate copleşitoare după părerea mea, care are ca rezultat un lucru de o importanţă covârşitoare: responsabilitatea deosebit de mare pe care o simte studentul. Altfel spus, acesta nu mai intră într-o stare de letargie în care întreaga responsabilitate o poartă profesorul ca să-l înveţe pe el, studentul, ca să-l facă să priceapă, ca să-l motiveze, ca să una, ca să alta. Nu. Studentul îşi alege tema proiectului, este adevărat în nişte limite impuse de curricula universitară, pentru că, evident, studentul nu poate să-şi aleagă un proiect la întâmplare, şi apoi îşi formează echipa din colegii lui de an şi lucrează cu un profesor coordonator care îl va ajuta să ducă la bun sfârşit ceea ce şi-a propus. Dar atenţie, acest sistem nu înlocuieşte studiul individual pe care studentul îl face în biblioteca universităţii sau acasă.
E, dar să vă povestesc şi despre confuzia pe care distinsa domnişoară de la recepţia universităţii a făcut-o, cum că nu la universitate, ci la Diesel House va avea loc conferinţa dedicată naraţiunii digitale interactive. Aşa că mi-a arătat pe o hartă cum să ajung acolo. Ce autobuz trebuie să iau şi câte staţii trebuie să merg.
Am plecat spre noua destinaţie, destul de confuz, şi am avut nevoie de ajutorul unei doamne care avea trei copii ca să înţeleg exact unde este staţia autobuzului de care aveam nevoie. Am urcat în el şi am ajuns la staţia cu pricina. Am coborât, în timp ce întunericul cucerea din ce în ce mai mult spaţiu în detrimentul luminii. Aşa că am urmat primul semn, un panou mic în formă de săgeată care îmi arăta locul unde se află Diesel House. Am mers pe acea alee, am făcut la stânga, apoi la dreapta şi iar la stânga sau invers nu mai ştiu pentru că m-am rătăcit pe acele alei exact în momentul în care întunericul a pus stăpânire completă pe ele şi lumina s-a retras definitiv în acea zi.
Aşadar, era întuneric, iar eu mă aflam în mijlocul unui parc industrial părăsit, rătăcit printre clădiri şi alei necunoscute. Dacă aş fi fost în România probabil că aş fi fost însoţit de câini, dar aici, chiar dacă locul era părăsit şi acoperit în întregime de întuneric, fără nici o lumină artificială, nu am întâlnit nici un câine. Sincer nu mai ştiam ce să mai fac, dar norocul nu m-a părăsit, de fapt norocul nu m-a părăsit niciodată cât am stat la Copenhaga, aşa cum se va vedea mai târziu, dar tot aşa, să nu "vând" nimic din ce va urma... şi va urma... chiar va urma...
Deodată, în depărtare, cam pe unde începea aleea pe care mă aflam, văd două lumini. Erau farurile unei dubiţe mici. Nu am ce să fac şi mă aşez în mijlocul drumului cu mâinile ridicate. Dubiţa frânează, tremurând din toate îmbinările, şi se opreşte în faţa mea. Era o rablă, să mă ierte proprietarul, care pârâia toată. Şoferul lasă greu geamul jos, iar eu îi spun că m-am rătăcit şi că vreau să ajung la Diesel House. Acesta îmi spune că ştie unde este clădirea şi mă pofteşte să urc. Ocolesc maşina şi mă duc în dreapta lui. Şoferul îmi deschide portiera şi aruncă de pe banchetă nişte cutii goale de Coca Cola. Eu urc pe banchetă şi calc în picioare mai multe cabluri şi câteva perechi murdare de mănuşi din cauciuc. Închid portiera şi plecăm. Şoferul mă tot întreabă ce caut acolo, de unde vin, eu îi spun, dar nu sunt foarte atent la el pentru că urmăream drumul pe unde a luat-o, nu de alta dar vroiam să mă şi întorc în noaptea aceea la hostelul meu.
Şi, ajungem la destinaţie. Eu îi mulţumesc şoferului şi cobor din maşină. Ce este de fapt Diesel House? Este o clădire imensă care a fost o uzină pe vremea când parcul industrial era în funcţiune şi care acum s-a transformat într-un muzeu. Este muzeul imenselor motoare fabricate în uzinele daneze şi destinate vapoarelor. Acum nu ştiu ce înţelegeţi dumneavoastră prin vapoare, dar Diesel House are expus, dacă acest termen poate să fie folosit în acest caz, are, aşadar, expus în principala sală un motor Diesel de 24 şi jumătate de metri lungime, 12 metri înălţime şi cam 1400 de tone greutate. Adică ăsta motor şi ăla vapor.
E, acum, pentru pasionaţii de motoare şi de nave, acest muzeu poate să fie o adevărată Mecca, dar pentru mine mai puţin, cu toate că am fost foarte impresionat şi eu, bineînţeles, de imensitatea aceea de motor şi de machetele de nave expuse în vitrine.
(va urma)