Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sirenele din Copenhaga (I)


Andrei Laurenţiu Şerban

14.03.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Aeroportul din Copenhaga nu mi s-a părut a fi deosebit de mare. Am aterizat pe la ora prânzului pe 30 noiembrie 2015, de ziua Sfântului Andrei, venind de la Hamburg cu o cursă Lufthansa.

Plecasem de la Bucureşti cu noaptea în cap, pe la 5 şi ceva dimineaţa, şi după ce am făcut o escală cam lungă, de 4 ore, la Hamburg, pe la două şi ceva la prânz, ora Danemarcei, am sosit la Copenhaga. Aici urma să particip la cea de-a 8-a ediţie a Conferinţei Internaţionale privind Naraţiunea Digitală Interactivă.

Am aterizat confortabil, am părăsit avionul şi am intrat în aeroport. Am prezentat la vamă paşaportul şi am trecut cu bine. Am mers după indicatoarele de ieşire şi în faţa mea s-au deschis două uşi glisante. Mă aflam chiar la ieşirea din terminalul sosiri unde o mulţime de oameni aştepta călătorii. Eu mă trezesc în mijlocul unui mare grup de tinere care sunt îmbrăcate toate în treninguri cu însemnele Federaţiei Ruse. Îmi amintesc că vineri, chiar în ziua în care urma să plec din Copenhaga, aici avea să înceapă campionatul mondial de handbal feminin. Iar fetele erau din lotul Rusiei. Mă surprinde că sunt cam mici de înălţime. Mă aşteptam să fie foarte înalte, cu braţele lungi şi bărbătoase. Dar nu, majoritatea sunt micuţe, puţin mai înalte decât mine şi slăbuţe. Un bărbat le face semn să se adune în dreapta mea, aşa că se face un culoar exact în faţă pe unde mă strecor şi ies.

Încep să caut automatul pentru bilete de tren. Îl găsesc repede, îl studiez câteva secunde şi folosesc cardul pentru a cumpăra un bilet până la Copenhaga. Mai fac câţiva paşi şi găsesc un bancomat de unde scot câteva coroane daneze.

Nu ştiu cât cunoaşteţi coroanele daneze, dar bani mai complicaţi nu am văzut în viaţa mea. Şi aici mă refer la monezi. Dacă bancnotele sunt clare, monezile sunt ceva infernal. Au şi valori mari de 10 şi 20 de unităţi şi cu cât sunt mai valoroase cu atât sunt mai mici şi cu scrisul foarte, foarte, dar foarte mărunt. Sunt găurite la mijloc şi valoarea lor este trecută pe margine. În centru, în jurul găurii, sunt tot felul de imagini, iar pe margine un text lung care este întrerupt, la un moment dat de cifra care indică valoarea. E, cum nu văd bine scrisul mic, de cred că trebuie să-mi pun ochelari şi pentru citit, mă chinuiam cu aceste monezi. Scoteam una din buzunar, îmi dădeam jos ochelarii şi începeam să o mişc în faţă şi în spate de câteva ori până găseam poziţia bună în care să văd ceva şi începeam să citesc. "Să citesc" e impropriu spus pentru că nu ştiu daneza, de fapt urmăream literele până se întrerupeau şi ajungeam la cifra cu pricina, aflând astfel ce valoare are moneda mea. Procedeul îl reluam cu celelalte monede pe care le aveam în buzunar. Dacă nu eram foarte atent, şi la început nu am fost, uitam ce valoare au primele monede, aşa că repetam tot procedeul. Şi aveam buzunarele pline de monezi pentru că şoferii de autobuz nu dau restul în bancnote, ci doar în monezi.

În aeroport există o serie de doamne în vârstă cu veste specifice care te ajută să te orientezi. Am apelat şi eu la o doamnă care mi-a confirmat că am luat tichetul bun şi că mă aflam în faţa ieşirii care ducea la peronul de unde să iau trenul spre Copenhaga. Vreau să vă spun un lucru care m-a mirat într-un mod foarte plăcut la danezi: toţi vorbesc perfect engleza şi sunt foarte amabili să te ajute când te-ai rătăcit pe stradă. Fără excepţie, de la şoferii de autobuz şi până la o pereche, doamnă şi domn în vârstă şi cu haine scumpe, m-au ajutat să mă orientez prin Copenhaga, vorbind o engleză foarte corectă şi foarte plăcută şi cu o amabilitate naturală şi dezarmantă.

Aşa că am luat trenul spre Copenhaga care face cam un sfert de oră şi trece pe lângă nişte zone care mie mi s-au părut a fi locuite. Puţin pământ agricol lucrat, am văzut eu. Este adevărat că nu m-am plimbat prin Danemarca absolut deloc, doar prin Copenhaga şi asta pe un traseu anume şi mai târziu... dar, în fine, să nu "vând" de la început întreaga mea poveste, şi, din acest motiv, nu pot să depun o mărturie credibilă asupra suprafeţelor de pământ agricol lucrate, dar senzaţia mea este că Danemarca este foarte industrializată şi nu de ieri de azi, ci este industrializată de mult, poate de câteva sute de ani, dacă afirmaţia mea nu este prea exagerată.

Ceea ce am văzut eu din tren au fost cartiere şi parcuri industriale, toate din cărămizi roşiatice şi cu ferestre cu margini albe cu schelete ce le împărţeau în 4, 6 sau 8 ferestruici. De fapt şi gara centrală are această arhitectură veche.


Este construită din cărămizi mici roşiatice şi are ferestrele cu chenare albe care le împart într-un număr par de ferestruici. Nu m-a atras foarte mult această arhitectură. De fapt aspectul Copenhagăi, din câte am putut eu să văd, are un clivaj evident. Pe de o parte sunt aceste clădiri vechi din cărămizi roşii, nu foarte înalte, de două, maximum trei etaje şi pe de altă parte sunt impunătoarele clădiri moderne din oţel şi sticlă. Atât. Nimic mai mult. Sincer să fiu am simţit cum privirea îmi este ruptă de această alăturare.

În faţa gării centrale am descoperit şi marea pasiune a danezilor: bicicleta. Sunt sute, dacă cineva le-ar numără şi mi-ar spune că sunt, de fapt, mii, eu l-aş crede. Bicicletele sunt aşezate pe câteva rânduri, opt sau nouă. Cine şi-a aşezat bicicleta pe primul rând de lângă perete, nu ştiu cum mai poate ajunge la ea. Danezii au inventat şi un stativ de metal pe care se aşează bicicletele pe două rânduri: unul jos şi altul sus.


Am studiat dispozitivul. Sus sunt nişte rafturi care se trag spre tine. Nu ştiu cum funcţionează, pentru că nu am văzut pe nimeni folosindu-l, dar bănuiesc că raftul trebuie să-şi coboare un capăt la picioarele tale şi celălalt capăt să stea sus, prins pe cadrul de metal. Tu îţi pui bicicleta în raft, o fixezi să nu cadă şi ridici raftul pentru a-l împinge la loc. Aşa că îţi poţi aşeza bicicleta la etajul unu al acestui cadru de metal, contra cost cred, şi astfel se câştigă mult spaţiu în sus, pe verticală.

Oricum, danezii sunt obsedaţi de biciclete. Pe străzi, lipite de clădirile vechi de apartamente, vezi un şir nesfârşit de biciclete sprijinite de zid sau aşezate în spic cu roţile din faţă lipite de zid. Biciclete de toate mărimile şi de toate felurile. Noi şi vechi, cu coşuleţele în faţă, pe ghidon, sau în spate, cu mici rulote pe roţi ataşate în spate, cu scăunele pentru copii, în faţă sau în spate. Biciclete peste biciclete, numai biciclete. Iar strada are o pistă mare pentru biciclişti. Eu am mers mult pe jos de la hotel la universitatea unde se desfăşura conferinţa şi am verificat pe propria piele starea trotuarelor. Pot să vă spun că este jalnică. La Bucureşti este parfum. Trotuarele din Copenhaga sunt pline de găuri, şanţuri şi sunt alcătuite, în cea mai mare parte, din dale de piatră înclinate în tot felul de unghiuri periculoase. Cu excepţia trotuarelor din asfalt care mărginesc marile artere şi care sunt civilizate, nimic de spus, când ieşi din zona centrală, să spunem, şi ajungi în cea mărginaşe, în care sunt cartierele de case, trotuarele devin pline de capcane mai ceva ca în Indiana Jones. Aici strada are un carosabil pentru maşini care este impecabil, lipit de el este pista pentru biciclişti, la fel de impecabilă şi puţin mai mică evident, dar destul de lată ca să poată pedala două persoane în paralel. Urmează apoi trotuarul, mic, găurit şi din dale între care se cască şanţuri-capcană.

De la Gara Centrală nu am căutat mult hostelul în care am fost cazat, era chiar lângă ea la nici 5 minute de mers pe jos. Am primit din timp un mesaj pe telefonul mobil că pot să intru în cameră la ora 16. Mesajul conţinea şi codul de acces. Mai aveam la dispoziţie cam două ore, aşa că m-am hotărât să caut universitatea unde a doua zi trebuia să merg la un workshop, iar din data de 2 decembrie să înceapă conferinţa internaţională.

Aşa că am luat un autobuz. M-am descurcat, ajutat şi de şoferul amabil, şi am pornit spre universitate. Urmăream cu atenţie traseul şi staţiile pentru că vroiam să mă întorc pe jos, autobuzul era cam scump pentru mine sau, nu era el foarte scump, dar eu doream să fac economie cât pot de mult, nu aveam mulţi bani şi vroiam să am grijă de fiecare coroană cheltuită.

Din ce am văzut eu din autobuz şi apoi cât am mers pe jos pe străzile oraşului, Copenhaga este un oraş curat. Destul de cosmopolit. Bine, cosmopolitismul l-am gustat din plin prin intermediul hostelului unde m-am cazat. Pentru că am făcut această călătorie din sponsorizări, am ales acest hostel care avea camere cu 4, 6 sau 8 paturi. Unele camere erau numai pentru bărbaţi, altele numai pentru femei şi altele mixte. Eu am găsit un loc într-o cameră cu 6 paturi, mixtă. Administrarea hostelului era redusă la minimumul posibil. Nu ştiu cum este în alte hosteluri, poate că regimul este identic, dar contactul cu personalul era eliminat total. Doar dacă aveai probleme, ştiu eu, cu codul de acces, cu vecinii, cu mai ştiu eu cine, atunci apelai la personalul hostelului, în rest nimic. Primeai un mesaj pe telefonul mobil cu codul de acces şi ţi se spunea că poţi să intri la ora 16 şi că trebuie să pleci la ora 12 în ultima zi. Tot în mesaj ţi se spunea numărul camerei şi numărul patului care era al tău. În rest nimic. Tu tastai codul de acces în culoarul hostelului la ora indicată, uşa se debloca, te duceai la camera ta şi tastai codul, uşa se debloca. Intrai, îţi găseai patul pe care aveai cearceaful, faţa de pernă, pătura şi cearceaful cu care înveleai pătura. Îţi făceai patul, alegeai un dulap mic în care îţi puneai bagajul şi asta era tot. Trebuia să ai grijă să nu murdăreşti baia. O împărţeai cu restul de 5 colegi de cameră şi trebuia să fie curată.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer