Avînd în vedere meritele sale ştiinţifice remarcabile în domeniul istoriei şi al sintaxei limbilor romanice (între care şi româna) şi generozitatea cu care a contribuit la strîngerea legăturilor academice între Cambridge şi Bucureşti, Universitatea din Bucureşti i-a oferit lui Adam Ledgeway titlul de doctor honoris causa, pe 19 ianuarie 2016 (ora 11.00, Sala Stoicescu, Facultatea de Drept).
Adina Dragomirescu şi Alexandru Nicolae: De ce şi cum aţi devenit lingvist?
Adam Ledgeway: E interesant că, spre deosebire de română şi de alte limbi europene, în engleză, termenul lingvist înseamnă atît "persoană care vorbeşte multe limbi" (Mary is a great linguist, she can speak 5 languages!), cît şi "cercetător care studiază limbile (dar care, de fapt, nu vorbeşte alte limbi în afară de cea maternă)", şi în aceste două definiţii se concentrează "de ce şi cum" am devenit lingvist. În adolescenţă, am devenit foarte interesat de limbile străine, după ce am intrat în contact la şcoală cu franceza şi cu germana şi, fiindcă eram frustrat din cauză că ni se cerea să învăţăm foarte puţin, m-am dus la biblioteca locală şi am împrumutat puţinele cărţi de acolo despre franceză şi germană. După ce le-am citit şi am devenit din ce în ce mai conştient de diferenţele şi asemănările dintre franceză şi germană, am trecut la alte gramatici şi manuale din bibliotecă, învăţînd singur italiana, apoi alte limbi romanice, ca spaniola şi portugheza, precum şi cîteva limbi germanice, neerlandeza şi norvegiana şi, în final, latina. Am epuizat destul de repede toate manualele şi gramaticile din bibliotecă, aşa că am început să-mi cumpăr propriile cărţi, între care multe din seria Hodder&Stoughton, Teach Yourself. În această perioadă am învăţat şi "mormăit" în română, catalană, islandeză şi în limbi din alte familii, cum sînt galeza (o opţiune firească, avînd în vedere că am crescut în Ţara Galilor - deşi într-o zonă în care engleza era limba predominantă), rusa şi ceea ce se numea atunci sîrbo-croata. Pe scurt, mi-am creat o adevărată pasiune pentru limbile străine şi, spre sfîrşitul adolescenţei, am devenit un "lingvist" versat, în sensul popular al termenului, dar, în acelaşi timp, expunerea la atîtea varietăţi lingvistice şi cunoaşterea lor au însemnat şi că am devenit lingvist în sens tehnic, din ce în ce mai conştient de dimensiunile variaţiei lingvistice şi mai adînc interesat să le observ şi să le înţeleg.
A.D. şi A.N.: Aţi fi putut să studiaţi, ca lingvist profesionist, oricare dintre aceste limbi. De ce studiază un britanic limbile romanice?
A.L.: Există atît un motiv practic, cît şi unul mai ştiinţific. Primul este că, tradiţional, în Marea Britanie, franceza este prima limbă străină studiată în gimnaziu, deci a fost prima limbă străină cu care am intrat în contact şi faţă de care am manifestat o profundă curiozitate intelectuală. Totuşi, cînd am început să învăţ alte limbi romanice, mi-am dat imediat seama că, din perspectivă ştiinţifică, erau multe de cîştigat din studiul comparativ al varietăţilor romanice. La început, am fost atras de numeroasele asemănări lexicale, fonologice, morfologice şi sintactice dintre franceză, italiană şi spaniolă, dar după aceea mi s-au părut mai interesante diferenţele dintre aceste limbi. În faţa acestei variaţii, adesea subtilă, am ajuns să mă gîndesc la modul în care au apărut aceste diferenţe şi la motivul pentru care anumite tipare nu sînt atestate; ulterior, am descoperit că multe dintre acestea există, de fapt, în alte varietăţi romanice, româna fiind adesea o revelaţie sub acest aspect.
A.D. şi A.N.: Care au fost întîlnirile (providenţiale) care v-au marcat activitatea ştiinţifică şi/sau viaţa personală? Aveţi un lingvist preferat?
A.L.: Au fost atît de multe - începînd, desigur, cu părinţii mei, care mi-au influenţat profund cariera academică şi viaţa personală -, încît mi-ar fi imposibil să le acopăr pe toate aici, aşa că mă voi limita la cîteva exemple. Fără îndoială, prima şi cea mai imporantă influenţă asupra evoluţiei mele ca lingvist (romanist) a fost prima întîlnire, numai virtuală, cu Anna Laura şi Giulio Lepschy. În adolescenţă, cînd eram încă la şcoală în Ţara Galilor şi căutam cu disperare cărţi şi gramatici ale italienei, am avut norocul să găsesc, într-o librărie, The Italian Language Today (London, Hutchinson & Co., 1977), semnată de Lepschy şi Lepschy. Nu ştiam atunci că, la mijlocul anilor '80, acest volum, care m-a impresionat profund, devenise deja - şi continuă să fie şi azi - una dintre cele mai citite şi citate cărţi despre limba italiană. Laura şi Giulio au devenit profesorii mei virtuali şi nu am mai lăsat din mînă această carte, pe care am devorat-o şi din care am aflat nenumărate informaţii şi date despre teoria lingvistică, despre evoluţia anumitor structuri din italiană şi despre dialectele italieneşti. Nu numai că m-a ajutat să înţeleg mai bine multe subiecte din lingvistica şi dialectologia italiană, dar mi-a stîrnit dorinţa de a cerceta acelaşi tip de probleme pentru alte limbi romanice. Mi-a făcut o plăcere imensă să-i cunosc, în primii ani ai carierei mele, pe Laura şi Giulio, mai întîi în calitate de colegi, apoi ca prieteni, şi să le spun că, fără să ştie, au jucat un rol enorm la începuturile evoluţiei mele ca italienist, dialectolog şi lingvist.
De-a lungul anilor, au fost mulţi alţi oameni care m-au influenţat; probabil că cel mai mult a făcut-o Joe Cremona, profesor de filologie romanică la Cambridge, din 1955 pînă în 1989, al cărui post îl ocup acum la Cambridge. Deşi nu mi-a fost niciodată profesor în mod direct, a format generaţii întregi de lingvişti (romanişti) în Marea Britanie, inclusiv pe coordonatorul tezei mele de doctorat, Nigel Vincent, şi pe unii dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai mei, cum este Martin Maiden. Colaborînd cu aceştia, am fost şi eu indirect influenţat de concepţia lui Joe şi, mai ales, de puternica sa convingere că studiul adecvat al limbilor romanice presupune o cunoaştere profundă a teoriei lingvistice şi, invers, că cele mai convingătoare rezultate teoretice se bazează pe o cunoaştere profundă a unor date lingvistice extrem de bogate, aşa cum sînt cele oferite de limbile romanice.
În fine, mai este o persoană pe care trebuie să o menţionez aici şi care mi-a influenţat mai mult decît oricine atît cariera, cît şi viaţa personală: soţia mea, Alessandra. Ne-am cunoscut cînd eram amîndoi doctoranzi la Universitatea din Manchester, sub coordonarea lui Nigel Vincent, şi lucram amîndoi în domeniul sintaxei şi al dialectelor italeneşti de sud. De atunci, am avut aceleaşi interese ştiinţifice, care au dus de multe ori la publicarea unor lucrări în colaborare; predînd sau făcînd cercetare, am beneficiat tot timpul de sfaturile preţioase şi de ajutorul neobosit al Alessandrei. Dar sigur că, deşi lingvistica a fost cea care ne-a adus împreună, Alessandra a avut o influenţă enormă asupra mea mai ales în viaţa personală, ca soţie şi ca mamă a celor trei copii extraordinari pe care îi avem împreună: Luca, Chiara şi Lorenzo. Pe scurt, Alessandra este pentru mine o sursă de inspiraţie şi un model pentru modul în care a făcut, cu o lipsă totală de egoism, multe sacrificii personale, aşa încît toate succesele profesionale de care mă bucur azi i se datorează într-o măsură deloc de neglijat.
A.D. şi A.N.: Care sînt temele de cercetare preferate?
A.L.: Mi-a plăcut întotdeauna să alternez între subiecte "mari" şi subiecte care par "minore". De exemplu, multe dintre lucrările mele recente sînt despre problemele "majore" legate de presupusele diferenţe tipologice dintre latină şi limbile romanice în privinţa organizării propoziţiei şi a ordinii cuvintelor (aşa-numita configuraţionalitate) şi de modul în care aceste diferenţe pot fi cuprinse în termenii variaţiei macro- şi microparametrice. Dar, în acelaşi timp, sînt preocupat de chestiuni specifice unei anumite limbi, care par să suscite un interes mai limitat, aşa cum se vede din lucrarea mea recentă despre poziţia specială, enclitică, a pronumelui neaccentuat de acuzativ, femininul singular o din română, în condiţii structurale specifice (o văd vs am văzut-o). Ca în multe situaţii, acest tip de cercetare, chiar dacă are în vedere fenomene aparent minore şi specifice numai unei anumite limbi, se dovedeşte relevant pentru teoria lingvistică generală.
Dar în acelaşi timp sînt fascinat de studiul variaţiei morfosintactice din textele vechi, aparent opţională, care a fost subestimată, mai ales în cercurile de filologi, fiind considerată o situaţie întîmplătoare de variaţie liberă. O reanaliză atentă a textelor, în concordanţă cu ideile actuale din teoria lingvistică, poate aduce satisfacţii enorme: o nouă interpretare a datelor poate demonstra că distribuţia anumitor structuri urmează, de fapt, principii structurale precise. Deşi lingvistica modernă ca disciplină a evoluat, în mare parte, din studiul filologic al textelor, o caracteristică izbitoare a cercetării actuale, atît lingvistice, cît şi filologice, este că legătura tradiţională dintre cele două discipline nu este atît de puternică şi de vizibilă pe cît ar trebui. Aşa cum cred că am arătat în multe dintre studiile mele, lingvistica şi filologia trebuie să funcţioneze complementar pentru a produce rezultate remarcabile, şi nu să fie văzute ca discipline alternative, care funcţionează izolat una de alta.
A.D. şi A.N.: De unde vine preocuparea pentru latină şi pentru studiul diacronic al limbilor romanice?
A.L.: În mod oarecum paradoxal, numai după ce am învăţat şi am studiat cîteva limbi romanice am ajuns să studiez latina, limba din care provin toate aceste varietăţi. Asta m-a făcut să înţeleg mai bine că un lingvist poate aborda anumite probleme şi subiecte controversate analizînd nu numai diferitele stadii sincronice ale unor limbi înrudite, ci şi modul în care aceste limbi sînt legate de limba-mamă. În plus, atestările clasice ale latinei nu pot fi considerate întotdeauna ca fiind sursa limbilor romanice, iar lingviştii sînt obligaţi să apeleze la alte metode, instrumente şi surse. Am ales, ca şi alţi lingvişti, să pătrund în domeniul romanic din următorul motiv: nu numai că dispunem de multe informaţii şi de atestări textuale (epigrafice şi literare) bogate pentru latină, începînd cu secolul al VI-lea î.Hr., dar putem să analizăm evoluţia limbilor şi a dialectelor romanice cu ajutorul numeroaselor texte romanice medievale şi moderne, şi începînd cu secolul al XIX-lea, prin analiza şi descrierea multor dialecte romanice.
A.D. şi A.N.: Cum aţi ajuns să studiaţi dialectele italieneşti de sud?
A.L.: Aşa cum am spus, am fost foarte interesat, ca să nu spun obsedat, de dialectele romanice încă din adolescenţă, cînd am citit pentru prima dată The Italian Language Today de Lepschy şi Lepschy şi am descoperit că, pe lîngă limba standard, cei mai mulţi italieni continuau să aibă, ca limbă maternă, un dialetto, adică ceea ce a rezultat din numeroasele varietăţi locale ale latinei vorbite, care au evoluat natural, în afara influenţei şcolii, în Peninsula Italică. Am fost foarte fericit cînd l-am cunoscut, la începutul masteratului de la Manchester, sub coordonarea lui Nigel Vincent, pe un reputat dialectolog italian aflat într-un schimb Erasmus la departamentul nostru de lingvistică, venit de la Universitatea din Napoli, un oraş al cărui dialect era încă vorbit pe scară largă, dar care beneficiase de foarte puţină atenţie din partea lingviştilor. Aşadar, trebuia să petrec ceva timp la Napoli ca să fac cercetare de teren şi să-mi scriu teza de doctorat despre sintaxa dialectului vorbit acolo. În acelaşi timp, am întîlnit-o pe Alessandra, care studia morfosintaxa dialectelor dintr-o altă zonă din sudul Italiei, Calabria, deci a fost numai o chestiune de timp pînă cînd am devenit interesat de calabreză şi de alte dialecte din sudul Italiei, ajungînd apoi să arunc o privire comparativă asupra tuturor dialectelor din sudul Italiei. Cercetările mele şi ale colegilor mei au arătat că microvariaţia prezentă în morfosintaxa acestor dialecte, ale căror gramatici sînt într-o mare măsură convergente, dar în acelaşi timp conţin diferenţe mici, însă precise, oferă un mediu bine controlat ştiinţific, în care se poate investiga cu succes variaţia parametrică, evaluîndu-se şi abordările curente ale acesteia, dincolo de studiul tradiţional oferit de dialectologia comparată.
A.D. şi A.N.: Cum şi de ce aţi decis să învăţaţi, să predaţi şi să cercetaţi limba română?
A.L.: Ca romanist profund doritor să aibă o bază comparativă solidă pentru întreaga familie romanică, a fost inevitabil ca mai devreme sau mai tîrziu să ajung să studiez româna, deşi este regretabil că nu toţi romaniştii simt această necesitate, şi româna continuă să fie, în afara României, limba romanică cu care romaniştii sînt cel mai puţin familiarizaţi. Acesta este motivul pentru care, aşa cum am explicat într-un răspuns anterior, româna a fost printre ultimele limbi romanice pe care le-am studiat în adolescenţa mea tîrzie, pur şi simplu pentru că, la momentul respectiv (înainte de era internetului!), erau foarte puţine materiale despre limba română scrise în engleză. Pentru mult timp, singura mea sursă a fost Romanian de Murrell şi Ştefănescu-Drăgăneşti, apărută în Teach Yourself, la Hodder & Stoughton (1977). Totuşi, chiar din acele lecturi neprofesioniste de adolescent, mi-a apărut clar ideea că nici un romanist serios nu poate ignora importanţa datelor din dacoromână şi că o cunoaştere profundă a faptelor de limbă româneşti era sine qua non pentru studiul comparativ al familiei romanice. De atunci, studiind între timp multe alte varietăţi romanice, m-am întors periodic la română şi chiar am urmat un curs de nivel avansat la Şcoala de vară a Universităţii din Bucureşti, în 2013.
Conştient de importanţa românei pentru studiul comparativ al limbilor romanice şi dornic să joc un rol pentru a împiedica declinul studiului românei în Marea Britanie, am decis, acum cîţiva ani, să încep să predau un curs de română la Cambridge, la nivelul de licenţă, ca parte a cursului meu de lingvistică romanică, fiindcă româna era limba romanică despre care studenţii fie nu ştiau nimic, fie făceau afirmaţii complet greşite. Cursul a fost fructuos şi, în ultimii ani, numărul de studenţi a crescut foarte mult; acest curs nu numai că îmi permite să le prezint limba (şi parţial cultura) română noilor generaţii de romanişti, dintre care mulţi şi-au cultivat un interes special pentru română, ci şi, din pur egoism, mă obligă să îmi menţin nivelul de română şi să folosesc limba în mod regulat. Deşi, în multe privinţe, competenţele mele active de română sînt departe de a fi perfecte - unul dintre motivele pentru care îmi face mare plăcere să studiez în continuare româna -, cred că anumite cunoştinţe despre limba română, chiar predate de un vorbitor nenativ, sînt mai bune decît nimic. În fine, în ce priveşte cercetările mele, am publicat din ce în ce mai mult despre română în ultimii ani, pentru că mi-am dat seama cît de importante sînt datele din română pentru a completa piesele absente din puzzleul romanic.
A.D. şi A.N.: Cît de mult a influenţat mediul de la Cambridge dezvoltarea dvs ca lingvist şi ca profesor?
A.L.: Într-un cuvînt, enorm. Nu numai că am avut privilegiul de a avea cei mai buni studenţi şi doctoranzi, cărora le-am predat diverse limbi, dialecte şi subiecte de lingvistică, dar am putut să-mi folosesc cercetările ca sursă pentru predare, ceea ce m-a energizat şi mi-a oferit ocazia să primesc un feedback în legătură cu interesele mele de cercetare. De asemenea, în ultimii zece ani, am putut să formez şi să consolidez un grup de cercetare puternic, format din doctoranzi şi postdoctoranzi care investighează diferite limbi şi subiecte de lingvistică romanică, aşa încît Cambridge este acum unul dintre cele mai dinamice centre de lingvistică romanică. Fără îndoială, succesul lingvisticii romanice la Cambridge a fost susţinut de colaborările frecvente cu colegii mei, Ian Roberts şi Theresa Biberauer, de la Departamentul de Lingvistică. În ultimii ani, ei mi-au împărtăşit cu generozitate ideile şi teoriile lor, încurajîndu-mă să le investighez pe unele dintre acestea în context romanic, aşa cum se vede din cercetarea mea despre Final-over-final constraint (un ingredient esenţial pentru a înţelege aparenta schimbare spre o sintaxă pur configuraţională şi cu centru iniţial în trecerea de la latină la limbile romanice) şi, mai recent, din analizele pe care le-am propus pentru anumite schimbări parametrice apărute în trecerea de la latină la limbile romanice, modelate după teoria ierarhiilor parametrice propuse de ei.
A.D. şi A.N.: Preferaţi să fiţi în ipostaza de profesor sau în cea de cercetător?
A.L.: Îmi e greu să separ cele două roluri şi cred că cercetările mele sînt influenţate constant de activitatea de predare, deoarece numai cînd trebuie să explici un concept sau un subiect îţi dai seama dacă l-ai înţeles complet şi dacă este coerent. Din experienţa mea, punînd în discuţie conceptele în felul acesta, şi beneficiind adesea de intervenţiile profunde ale celor mai buni studenţi, poţi ajunge la idei noi şi la piste noi de cercetare. În acelaşi timp, cred că unele dintre cele mai bune şi stimulatoare lecţii ale mele sînt cele bazate pe propriile cercetări şi cred cu tărie că predarea bazată pe cercetare are un rol fundamental în universitate.
A.D. şi A.N.: În final, îndrăznim să vă punem o întrebare ceva mai personală, dar care sigur satisface curiozitatea multora dintre cei care vă cunosc. Care este secretul pentru energia şi forţa de lucru extraordinare pe care le aveţi, pentru generozitatea pe care o manifestaţi în relaţia cu studenţii şi cu colaboratorii şi pentru lipsa de oboseală şi de plictiseală ştiinţifică, pe care o manifestaţi permanent?
A.L.: Deşi pare un nonsens, cu cît mi s-a cerut să fac mai multe - chiar dacă a fost nevoie să reduc, evident, timpul de odihnă şi de relaxare -, cu atît am devenit mai productiv şi mai eficient. Pe scurt: munceşte mai mult, dormi mai puţin!