Într-o zi am văzut o mică crăpătură în brâul de beton care mergea de jur împrejurul casei între hochparter şi demisol. Atât mi-a trebuit. Am stabilit, cu mintea mea de copil de patru-cinci ani de atunci, că acela e drumul spre Mama. Mi-o închipuiam ţinută prizonieră în pivniţă, undeva în spatele unui zid ridicat special ca eu să nu pot ajunge la ea. Mi se oferea ocazia să o eliberez acum. M-am pus vitejeşte pe treabă. Am început să râcâi crăpătura cu un cui, ca să o lărgesc. Mă şi vedeam strecurându-mă cu greu prin locaşul astfel deschis, coborând în pivniţa întunecoasă, găsind-o pe Mama legată în lanţuri, pe care le-aş fi sfărâmat, după care aş fi tras-o afară după mine. Ea mi-ar fi zâmbit cald, strângându-mă tare la piept, în lumina orbitoare a soarelui.
Cu micile mele puteri am tot mărit crăpătura ori de câte ori aveam ocazia să lucrez la ea fără să mă vadă nimeni. Locul era oarecum ferit, se afla după colţul casei, pe aleea care ducea spre poartă, ceea ce era într-un fel bine, fiindcă, nu-i aşa, totul trebuia ţinut secret. Dacă oamenii răi ar fi ştiut ce fac, ar fi luat-o pe Mama de unde era, şi ar fi dus-o într-altă parte, de unde n-aş mai fi putut-o salva niciodată.
Lucrurile au mers aşa ceva timp, până când bunicii au observat cum se adâncea crăpătura, şi au chemat un meseriaş să o astupe cu o mână de ciment.
*
Ce mă atrăgea spre pivniţă, nu ştiu. Mulţi ani mai târziu, căutând adevărul despre întâmplarea de atunci, mi s-a confirmat că, într-adevăr, Mama îşi luase viaţa în demisolul întunecos şi rece. Prea multe altele n-am putut afla. Nimeni dintre martorii oculari nu mi-a spus nimic. Nici ceilalţi contemporani ai evenimentului, puţini câţi sunt, n-au ştiut să-mi spună decât ce li se povestise şi lor. Cei care au fost acolo au tăcut, nu au vorbit cu mine. Sau poate n-am ştiut eu să-i cum întreb ca să-mi răspundă.
Mi s-a spus că s-a spânzurat de un cârlig ce atârna de o traversă, în chiar ziua pronunţării divorţului de Tata. Am căutat locul, nici o traversă de la demisol n-are cârlig. Marica a fost cea care a descoperit-o atârnând, când a coborât pe scări, ca să se ducă la bucătărie. A încercat cu disperare să desfacă nodul făcut de funie, dar n-a reuşit. A fugit atunci afară după ajutor. L-a găsit pe unul din chiriaşii din fundul curţii, un legionar de curând ieşit din închisoare, devenit între timp comunist. Când au dat-o jos, Mama nu mai trăia.
Deşi la divorţ instanţele româneşti lasă de cele mai multe ori copilul la mamă, eu îi fusesem încredinţat lui Tata, de fapt bunicilor din partea lui, pentru că el făcea pe atunci navetă, lucra la un dispensar sătesc destul de departe de Bucureşti, n-ajungea decât duminica acasă. Mama n-avea mijloace să mă întreţină, nu avea slujbă, şi nici casa n-o mai avea - tocmai îi fusese naţionalizată. Rămasă de tânără orfană de amândoi părinţii, era o rebelă care încerca să-şi construiască o carieră muzicală. Nimic altceva n-o interesa. Ar fi putut lucra ca asistentă medicală - terminase liceul sanitar, dar n-a vrut. Într-o casă cu patru medici, Tataia i-a propus să se înscrie la facultatea de medicină. I-a promis chiar să o întreţină pe perioada studiilor şi că mă va lăsa să merg la ea imediat ce va câştiga proprii ei bani. Ea a refuzat. Făcea în schimb turnee cu trupe de muzică uşoară, în localuri de pe litoral, la teatre de estradă, pe unde se putea. Bumbi spune că avea o voce extraordinară, şi mai ales că era foarte bună la pian. Povesteşte cum ascultau împreună jazz la Vocea Americii, apoi repetau la pian ce auziseră. Ei îi ieşea întotdeauna totul, el o mai zbârcea. Mai povesteşte că avea o pianină minunată la Braşov. N-am văzut-o. A rămas în casa părinţilor de acolo, iar Dan a vândut-o, poate o dată cu casa, poate înainte. Am însă pianina ei din Bucureşti, un Winkelmann. Am studiat puţin la ea cât am fost mic. Apoi, n-am mai vrut să studiez, iar pianina a început să-mi stea în drum. Ajunsesem să n-o mai pot suferi. Când s-a pus problema dacă n-ar fi mai bine s-o vindem, Tataia a fost cel care s-a împotrivit în ultimul moment, când tranzacţia era aproape încheiată. Până la urmă, a ajuns la Tata la ţară. Abia târziu după aceea am aflat că a fost a Mamei, care o cumpărase jumătate-jumătate cu Tataia, dar acest lucru mi s-a ţinut ascuns. Când mi-am dat seama ce greşeală am făcut, l-am întrebat pe Tata dacă nu pot s-o iau înapoi. Mi-a dat-o imediat. Am salvat-o la timp, pentru că dac-ar fi rămas în umezeala şi neîngrijirea de acolo, ar fi fost iremediabil pierdută. Am reparat-o cu greu, am acordat-o, şi mai exersez din când în când la ea câteva acorduri. Deşi e pătată, arsă şi crăpată, e unul dintre lucrurile la care ţin cel mai mult din casă.
(Bucureşti, 2005-2016)