Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Deprinderi de supravieţuire la Bordeaux


Cătălina Bălan

09.05.2016
Observator Cultural, aprilie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sînt în Franţa pentru un semestru, la Institutul de Ştiinţe Politice din Bordeaux. Tragediile care s-au abătut asupra Franţei în ultimul an nu m-au făcut să renunţ la ideea de a veni să învăţ aici, chiar dacă mi-era puţin teamă. Pînă la urmă, să te închizi în dulap nu e o soluţie. Nici activarea stării de urgenţă sau înăsprirea măsurilor de securitate nu m au făcut să renunţ la posibilitatea de a vedea din interior, asemenea unui antropolog incognito, cum trăieşte francezul de rînd. Eram însufleţită, pe de o parte, de un puternic avînt academic, întotdeauna mi-am dorit să văd cum se învaţă la celebrele institute de ştiinţe politice, numite IEP-uri (Institute d'Etudes Politiques). Pe de altă parte, fiind francofilă, îmi doream să mă conving singură de realitatea prin care trece acum poporul francez.


Securitatea

Cînd am ajuns, mai întîi în aeroportul din Paris şi apoi la Bordeaux, m-a uimit felul în care oamenii au făcut din măsurile de securitate o rutină. Vigilenţa sporită a devenit o obişnuinţă şi, în plus, nimeni nu face aici caz din asta. Prezenţa jandarmilor înarmaţi în gări şi în oraşe, în punctele de interes principale, e considerată o normalitate, iar controlul genţilor voluminoase nu scandalizează pe nimeni, fie că se întîmplă la intrarea într-un muzeu, într-un magazin aglomerat sau la bancă. În aeroportul din Paris, după ce am ieşit din avion şi pînă să-mi ridic bagajul de cală, am trecut prin trei filtre de control. În aeroport am văzut agenţi de ordine înarmaţi pînă în dinţi, cu pistoale şi mitraliere, echipaţi în uniformă de camuflaj. Situaţia este deocamdată sub control; chiar şi aşa, însă, îţi dă senzaţia că te afli în stare de ameninţare.

Prima impresie


Piaţa de vechituri, în faţa Primăriei Bordeaux

Am venit în Franţa cu nişte scopuri bine stabilite: să vorbesc franceză cu cît mai multă lume, să profit de cursurile de la IEP, de bibliotecă, să călătoresc puţin şi, în general, să gust din acel savoir-vivre à la française, atît de îmbietor în cărţi şi în filme. Mi-am propus să intru în toate librăriile din Bordeaux, să trec pe la toţi anticarii şi să aflu micile secrete de viaţă ale comunităţii din regiunea Bordeaux-Tallence-Pessac. În primele două săptămîni am fost atît de absorbită de rolul meu de antropolog, că nici nu reuşeam să mă bucur de viaţă. O simplă ieşire la supermarket era ceva grandios, copleşitor, cu toate produsele noi care-mi erau complet străine. Mi-a luat, în mare, cam o lună să interiorizez micile ritualuri şi legi nescrise din codul de comportament al oamenilor din Bordeaux. Fără ele nu poţi să te pierzi în mulţime, să pari pentru scurt timp unul de-ai lor. E vorba, mai ales, de lucruri aparent nesemnificative, însă esenţiale, nesesizabile la prima vedere: cum compostezi biletul de tramvai, cum spui Bună ziua, formulele de politeţe, body language, intonaţie, specificităţi de vocabular, chiar şi vestimentaţie. Aici lumea schimbă vorbe ca şi cum şi-ar pune întrebări. Spre finalul frazei, vocile devin mai ascuţite, ating note mai înalte, iar oamenii zîmbesc larg cînd termină de vorbit. În scurta mea perioadă de tranzit academic, mi-am propus să mă transpun în totalitate în pielea unei franţuzoaice adevărate, să înţeleg mai bine cum gîndesc şi cum trăiesc oamenii de aici. Sinceră să fiu, aceasta nu este o misiune tocmai uşoară, fiindcă schimbarea bruscă de trai m a bulversat destul de tare. Dintr-odată, transpusă în cadrul unui oraş căruia îi sînt străină, lupta pentru a-mi crea un loc într-o comunitate cu obiceiurile şi tabieturile ei clar definite a devenit o misiune obositoare, chiar chinuitoare uneori. Mecanismele de îmblînzire a oraşelor nu se lasă aşa uşor descoperite. De două luni mă plimb prin Bordeaux şi încă nu simt că m-am integrat suficient de bine. Încă nu am curaj să comand scoici, care sînt servite de obicei într-o cratiţă cu capac.

Cum m-am infiltrat printre aborigeni. Tehnici şi tactici

La început, aterizat într-un oraş complet străin, într-un spaţiu în care eşti anonim şi în care nu poţi trăi pe deplin, devii, în raport cu spaţiul în sine şi faţă de autohtonii din a căror identitate spaţiul respectiv face parte, un fel de non-persoană. Un venetic. Cu toate acestea, în timpul perioadei mele de acomodare, în care încercam să învăţ cît mai multe de la toţi oamenii cu care intram în contact, am avut plăcuta surpriză să constat că, într-adevăr, aşa cum scria pe site-ul oficial al institutului, la IEP Bordeaux lumea e foarte deschisă către nou, că facultatea este orientată spre a primi şi a integra studenţi din toate colţurile lumii. Iar această trăsătură se extinde şi în afara campusului. Oamenii sînt, în general, foarte binevoitori faţă de nou-veniţi. Cînd îţi dai seama de asta, rămîi tête-à-tête cu propriile complexe, prejudecăţi şi temeri, pe care trebuie să le depăşeşti dacă vrei să trăieşti o experienţă autentică. În fond, acest principiu e valabil pentru orice situaţie din viaţă, nu doar pentru bursele studenţeşti Erasmus.

După un scurt moment de impas, am decis să transform, în mod consecvent şi meticulos, locul necunoscut şi neîmblînzit într-un veritabil cîmp de studiu. Dintr-o non-persoană mi am propus să devin, treptat, dacă nu una de-a lor, măcar un observator acceptat de comunitate. Cînd am urcat în avion, nu aveam nici cea mai mică idee despre stilul de viaţă al oamenilor obişnuiţi din Franţa. Ce văzusem pe la cineaştii francezi din noul val era prea poetic, prea boem ca să fie adevărat. Aşa că mi-am propus să-mi las prejudecăţile acasă.

M-am înscris la un program de schimb academic tocmai ca să scap de ideile primite de a gata şi să văd cum trăiesc oamenii cu adevărat. Ar fi fost păcat să mă întorc la Bucureşti cu aceleaşi stereotipuri despre francezi şi despre învăţămîntul occidental, ba chiar cu altele noi, şi mai bine înrădăcinate. Aşa că am lăsat stereotipurile la aeroport, deşi speram, totuşi, că în Franţa se mănîncă la micul dejun numai croissante cu dulceaţă şi că, în general, stilul de viaţă e foarte boem. Numai că, odată dezgolit de prejudecăţi, te poţi simţi uneori vulnerabil. M-am simţit vulnerabilă de multe ori printre oamenii din Bordeaux, care au şi ei, totuşi, unele prejudecăţi.

Despre oameni

Tot analizîndu-i pe oamenii din jurul meu, am ajuns la concluzia că nu degeaba femeile franceze sînt celebre în toată lumea. Observ asta zilnic la cursuri, pe stradă, în campus. Franţuzoaicele sînt foarte charismatice, foarte frumoase. Eşarfe, coafuri, accesorii, mişcări studiate. Chiar şi dimineaţa, în amfiteatru, au mişcări bine calculate de felină. Şi bărbaţii francezi au şarmul lor. Îi văd pe stradă, cu un farmec aparte pentru fiecare categorie de vîrstă. Cei între 30 şi 40 de ani sînt îmbrăcaţi în costum, poartă pantofi sofisticaţi, serviete şi sînt întotdeauna foarte grăbiţi, de parcă ar căra pe umerii lor cele mai mari probleme ale ţării. Studenţii, în schimb, sînt tot timpul în blugi pînă la glezne, au şosete fistichii, eşarfe, mustăcioară, parfum. Unii fumează, alţii nu. Pensionarii merg liniştiţi, fără să se grăbească, se bucură de viaţă şi de oraşul frumos în care trăiesc.

Am venit la Bordeaux în al doilea semestru, cînd grupurile de studenţi erau deja formate. În geneza grupurilor nu prea ai cum să intervii artificial. Ori te integrezi de la început, din faza tatonării teritoriului, ori rămîi pînă la final un outsider. Sînt un outsider tolerat fiindcă urmez aceleaşi cursuri ca majoritatea studenţilor. Ba chiar am în orarul meu cursuri din ani diferiţi, chiar şi de master. Am în fiecare zi ocazia să văd cum sînt studenţii din diferiţi ani, să văd prin ce diferă şi prin ce se aseamănă ei. Învăţ la IEP pe două planuri, mai întîi ştiinţă politică şi apoi stil de viaţă francez. Iar studenţii îmi par la fel ca în România, cei din anii mai mici sînt mai relaxaţi şi mai visători, iar cei din anii terminali şi de la master sînt ceva mai serioşi, mai sobri, mai presaţi de griji, de nevoi şi de deadline-uri.


Librăria Mollat

Librăria Mollat

Principala librărie din oraş, Mollat, un fel de echivalent francez al Librăriilor Cărtureşti, e uriaşă. Am intrat aici prima oară într-o sîmbătă seara şi m-am bucurat văzînd ce mare înghesuială era, deşi mai rămăsese puţin timp pînă la închidere. Din întîmplare, am ajuns la Mollat doar în weekend, librăria fiind deschisă chiar şi duminică, pînă la ora 18.00. Detaliul care mi-a atras atenţia încă de la intrare au fost micile bileţele cu recomandările librarilor pentru diferite cărţi. Un fel de bileţele-teasing scrise de mînă, menite să-i atragă pe cumpărători. Am văzut asemenea recomandări simpatice la toate categoriile, la ştiinţe sociale, la ezoterism, chiar şi la jurnale de călătorii pe mare, numai la raionul de poezie nu. Primele dăţi cînd intram în librărie, mă uitam mai întîi la cum sînt aranjate cărţile, ce fel de categorii au, ce cărţi sînt prioritar puse pe raft. Apoi, într-o vînătoare de bileţele cu recomandări, am descoperit că librarilor de la Mollat le e teamă fie de poezie, fie de clienţii experţi în poezie, care ar putea să le critice bileţelele prinse de copertele cărţilor cu cîte o agrafă pentru hîrtie.


Place du Grand Theatre Bordeaux

Carte SF, poliţistă, ştiinţă politică, benzi desenate, carte pentru copii, poţi să răsfoieşti în Mollat ore în şir. În topul vînzărilor de luna asta se află Emmanuel Carrère, Haruki Murakami, Marc Levy şi Patrick Mondiano. Primul meu gînd, cînd am pornit în expediţie la librărie, a fost să descopăr raftul cu literatură română. Mă aşteptam, dacă nu la un perete întreg, măcar la un raft respectabil, undeva la categoria literatură europeană. N-am găsit aşa ceva, spre marea mea dezamăgire. În concluzie, e mai fermecător, totuşi, Cărtureştiul nostru, chiar dacă librăria franceză e impecabil organizată. Mi-a lipsit căldura din librăriile româneşti, în care ai fotolii, lumini leneşe, ceainării la parter şi magazin de suveniruri la subsol. Dintre toate, cel mai mult îmi lipseşte dezordinea ordonată de acasă.

Spiritul oraşului. Brînză, vin şi forfotă

Bordeaux e un fel de Iaşi pentru francezi. De trei ori capitală a ţării, cînd Parisul era asediat, Bordeaux e un oraş tipic burghez, cu străzi şerpuitoare şi clădiri istorice ireproşabil întreţinute. Un oraş cu multe muzee, cinematografe, librării, anticari şi chiar cu două restaurante cu cîte două stele Michelin fiecare. Dacă ai la dispoziţie un weekend să vezi oraşul, în topul atracţiilor turistice recomand cheile rîului Garonne, pe care poţi să faci o călătorie cu vaporul la preţ de un bilet de tramvai, centrul vechi, inclus în patrimoniul UNESCO, celebrele bars à vin, fromageries, pieţele tradiţionale de weekend, de unde poţi cumpăra fructe de mare, brînzeturi, pîine şi specialităţi de patiserie, cidru şi aşa mai departe. Un francez care se respectă va cumpăra regulat brînzeturi artizanale din magazinele specializate în aşa ceva sau de la micii producători din pieţele de weekend. Cu toate că mă aflu în ţara brînzei, tot mi-e poftă uneori de telemeaua mea românească, de brînza de vaci, de caş, de urdă şi de cîte altele. Sînt convinsă că, dacă şi-ar omologa românii sortimentele de brînză, n-ar avea mai puţin succes cu ele decît francezii. Secretul constă în promovare şi la încrederea în forţele proprii.

Revenind la oile noastre, dacă vii în Bordeaux, e păcat să nu încerci vinurile celebre din împrejurimi. Fie ele şi de supermarket. În zona aceasta, sînt foarte multe vii, multe sindicate şi organizaţii de oenologie. Există chiar şi o asociaţie studenţească de enologie la IEP, care organizează degustări şi diverse ateliere. Dintre mîncăruri, m-a dat pe spate pizza cu brînză de capră şi miere, deşi am comandat prima oară din pură curiozitate, uimită de combinaţia exotică, de gust şi de miros, brînză cu miros de capră şi miere. Dacă închideam ochii, puteam să jur că am o capră în faţă.

La Bordeaux, parcurile se închid primăvara la 7, iar vara la 8. La intrare, sînt gardieni care nu lasă pe nimeni să intre după program. În Bordeaux, viaţa de noapte e foarte activă, e plin de baruri, restaurante, puburi şi cluburi deschise pînă dimineaţa. Judecînd după clienţii lor, se vede că Bordeaux e un oraş tînăr în care sînt multe lucruri de făcut, chiar dacă e în provincie. Cu o reţea de tramvaie şi de autobuze bine pusă la punct, poţi să cutreieri oraşul în lung şi în lat, de la un capăt la altul, în foarte scurt timp. Aici nu merge nimeni fără bilet în tramvai. Conştiincioşi, cetăţenii de toate vîrstele îşi validează biletele de tramvai de îndată ce urcă. De altfel, sînt postere peste tot: "Si vous fraudez par oubli, pensez-y, c'est tellement mieux!", "Si vous fraudez parce que vous ne voyez pas des contrôleurs, changez de lunettes, ça aide! - prix de l'amende 51,50 euro".

Mi-e dor de ritualurile de la metroul bucureştean sau de parcurile care nu au oră de închidere. Totuşi, aici văd foarte des în trafic Dacii, şi asta mă face să mă simt, uneori, ca acasă.

Cum să te fereşti de atentate

Să ajung la Paris a fost, mult timp, unul dintre visurile mele cele mai măreţe. Nu aşa, ca simplu turist, să fac nişte fotografii pentru Facebook şi gata. Îmi doream să învăţ la Paris, să mă stabilesc în Cartierul Latin şi să duc, pentru o perioadă, o viaţă pariziană ca la carte. După Bataclan, însă, nu mi-a mai părut foarte rău că nu urma să plec cu Erasmus în inima Franţei, ci la Bordeaux. Patru luni într-un oraş francez de provincie păreau a fi, cum s-a şi adeverit mai tîrziu, o variantă mai liniştită şi pentru mine, dar şi pentru părinţii mei, care se uită zilnic la ştirile externe cu teamă.

De mai bine de un an, timp în care la radio, la televizor, pe internet şi în ziare s-a construit o psihoză în jurul ideii de război şi de terorism, îmi exersez instincte de supravieţuire oriunde mă aflu. Mai ales de cînd sînt în Franţa. De altfel, în toate librăriile mari găseşti, la raionul de ştiinţe sociale, printre cărţi despre positive thinking şi self management, broşuri despre islam, abc-ul terorismului şi sfaturi despre supravieţuire în caz de atentat. Multe dintre ele nu sînt, desigur, decît nişte instrumente de făcut bani. Chiar şi aşa, aceste cărţulii mai mult sau mai puţin voluminoase sînt o mărturie a fricii generale pe care o trăim, chiar dacă discursul oficial după fiecare atentat, indiferent de ţara în care are loc, e că teroriştii nu vor reuşi să ne sperie sau să ne determine să ne schimbăm stilul de viaţă. Total fals. Adevărul e că, în Paris sau în provincie, atunci cînd se aude orice fel de bubuitură, oamenii se panichează şi nu ştiu ce să mai facă. În preajma Anului Nou chinezesc eram în centru, în Bordeaux, şi cineva a aprins, la un moment dat, o petardă. Era întuneric şi toţi oamenii de pe stradă au început să fugă şi să se agite.

Nu am cumpărat broşurici despre terorism, dar oriunde mă aflu reperez mai întîi ieşirile de siguranţă, posibile ieşiri în caz de urgenţă şi locuri în care aş putea să mă ascund. E la fel şi la facultate, în amfiteatru.

Poate exagerez, însă am avut ocazia, cu puţin timp în urmă, să-mi testez eficienţa instinctelor de supravieţuire cînd, brusc, la ora 9.40 dimineaţa, într-un amfiteatru cu 400 de oameni, s-au deschis zgomotos uşile şi opt tineri bărboşi, îmbrăcaţi în negru, cu şepci şi căciuli, au intrat energic în sală şi s-au împrăştiat printre studenţi, urlînd în tot acest timp ceva neinteligibil la megafon şi filmînd totul cu o cameră video. Erau înfăşuraţi fiecare cu cîte un steag, nu mi-am dat seama pe moment ce steag, putea fi orice, poate chiar SI. În 20 de secunde au ajuns de la uşi la catedră. Eu eram în primul rînd, iar în faţa mea era o uşă de ieşire pentru persoane cu nevoi speciale. Am calculat că nu pot risca să ies din spatele mesei, fiindcă aş fi fost fix în bătaia unei potenţiale arme de foc. Nu puteam nici să mă ascund, nu erau nici un perete, nici un paravan. Mi-am zis atunci că, gata, pînă aici a fost, a venit momentul să mi iau adio de la viaţă.

Între timp, cei opt asediatori ai amfiteatrului, obosiţi, au început să sară mai încet, au dat sirena megafonului la volum redus şi am putut să înţeleg, în final, ce spuneau. Timp de 5 minute, cît a durat toată scena, nimeni nu s-a mişcat de pe scaunul lui, nici măcar profa de la catedră, care ar fi putut să se ascundă. Eram cu toţii paralizaţi de teamă. În fine, steagurile cu care se înfăşuraseră aceşti băieţi erau ale regiunii Aquitaine, a cărei echipă de fotbal urma să aibă meci cu adversara de moarte şi eram cu toţii chemaţi în tribune, să-i susţinem. Cu această ocazie, mi am dat seama că nu prea ai cum să te fereşti nici de bătaia mitralierei, nici de raza de acţiune a centurilor cu explozibil şi că, la sfîrşitul fiecărei zile, putem doar să mulţumim, fiecare european, dumnezeului său, că sîntem încă în viaţă. Faptul că nu mă aflam în aeroportul din Belgia, pe 22 martie 2016, şi nici în staţia de metrou Molenbeek este o pură întîmplare. Am prieteni în Belgia pe care aş fi putut, chiar în acea zi, să-i vizitez. În acea dimineaţă, eram la bibliotecă şi am aflat despre îngrozitoarele evenimente abia la prînz, de la ştiri.


Amintirea atentatelor

Din punct de vedere geografic, în Europa se vorbeşte de un singur megapolis, fiindcă marile oraşe europene, care concentrează cea mai mare bogăţie şi care sînt, în acelaşi timp, mari centre culturale, sociale şi ştiinţifice, Londra, Paris, Milano etc., sînt foarte bine conectate între ele de reţele de comunicare şi de transport, iar distanţele devin din ce în ce mai uşor şi mai rapid de parcurs. Problema terorismului cu care se confruntă actualmente Europa este legată de puţinătatea politicilor statelor europene de a-şi proteja, pe de o parte, propriii cetăţeni şi, pe de altă parte, de a urmări şi reglementa comunităţile de imigranţi pe care le-au primit de a lungul timpului în această uriaşă comunitate europeană.

În ultimul număr al revistei Le Figaro, Shimon Peres, fost prim-ministru şi preşedinte al Israelului, spune într-un interviu că asistăm la o tranziţie de la o lume veche la o lume nouă. Din punctul său de vedere, era nouă în care trecem este cea a ştiinţei, o eră în care violenţa nu-şi are locul. Asistăm, spune Shimon Peres, la finalul unui sistem în care există economie globală, însă nu şi guvernare globală, ceea ce duce la creşterea inegalităţilor sociale, la război şi terorism.

Altfel, în urma ghetoizării şi a stigmatizării claselor sociale provenite din emigraţie, nu ne rămîne decît să luptăm împotriva radicalizării şi mai accentuate a tinerilor europeni, precum şi împotriva inegalităţilor sociale, culturale şi economice de tot felul, care stau la baza crizei mondiale actuale.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer