România luminoasă - Parcul Naţional Domogled - Valea Cernei

Catharsis. Azi mi-am spălat faţa cu apa Ţăsnei. Când ieşi din pădurea tânără şi coteşti către chei, carstul se înalţă ca o catedrală, pinii negri ţâşnesc vii şi întunecaţi peste oceanul de verde crud, iar un soi de simfonie solemnă şi tumultoasă urcă în tine şi te umple. Soarele te coace, cimbrişorul te tămâiază şi creşti, şi creşti...


Apoi te înghit cheile. Ca o poartă spre un alt tărâm, ai senzaţia, pe bună dreptate, că n-ai să te mai poţi materializa înapoi întreg, că la întoarcere îţi vei trimite în lumea "de jos" doar holograma inadaptată. Aici sus numai cuci, zumzet de insecte şi şiroitul apei. Câte un strop de ploaie pe frunze.

Am fost atât de fericită încât a trebuit să plâng, fiindcă nu aveam cu cine împărtăşi minunea. E Săptămâna Luminată şi urc pentru prima dată singură pe munte (ştiu, mi-au tot zis unii că aş fi inconştientă, de fapt sunt doar bolnavă de dor şi mi se cam rupe, ca păstorului din Mioriţa - ce-o fi să vină, vine oricum, dar e săptămâna când raiul stă deschis iar eu mă aflu deja în el). N-am întâlnit până acum decât oameni binevoitori şi dornici să mă ajute. Unii mă informează cine mai e pe traseu, altul se întoarce din coborâşul său să mă întrebe dacă sunt ok, căci mă vede butonând la telefonul mobil (îmi notez impresiile). Le mulţumesc.

Dar întâlnirea de gradul zero care a făcut să mă buşească duios lacrimile a fost asta:


Stimaţi excursionişti, nu vă speriaţi de urcuşul cel greu pe acest traseu (Crucea Albastră), aci se termină şi încep cheile Ţăsnei, mersul mai domol pe firul apei în sus până ajungeţi la tradiţionala Moară pe apă. O să vă bucuraţi de frumuseţile muntelui, murmurul izvoarelor de apă, foşnetul pădurii.

Stimaţi turişti, dacă aţi ajuns până la Moară şi doriţi să vizitaţi şi o Stînă, de la moară mai mergeţi 5-7 minute şi ajungeţi la Stînă la care noi Ciobanii vă putem oferi următoarele produse: Câinii nu sunt răi.

Vă Mulţumim.
Vă aşteptăm."

Ziceţi voi ce vreţi (şi nu vă uitaţi că nu scrie gramatical corect), dar în invitaţia asta scrisă cu mână de copil de şcoală primară se împletesc atâta empatie, politeţe, dragoste de frumos, simţ practic şi negustoresc, proces creativ, ba chiar şi poezie, încât orice sofisticare înţepată te părăseşte instantaneu. Am decis pe loc că dacă există o destinaţie esenţială în educaţia copiilor mei crescuţi aseptic prin Occident, apăi asta este. Am să vă dau de ştire imediat ce am gustat din mămăliga caldă cu brânză, dar voi nu aşteptaţi până atunci, că poate mă decid să nu mai revin în "virtual", ci mă aciuiesc pe undeva pe acolo, pe Valea Cernei. Cam pe aici pe undeva:


Şi Herculane e o altă lume. Sau un alt fel de lume. Hoteluri supradimensionate, relicve comuniste paralelipipedice care încă n-au sucombat complet gravitaţiei, dar par a nu mai avea mult la cât sunt unele de decăzute; baze de tratament abandonate cu totul; drumuri proaste prin localitate; pensiuni - de la drăguţele, la din alea de îţi produc instantaneu dezlipire de retină; muzică populară deşertându-se la volum maxim dintr-o terasă cu mici şi bere, seara, de duduie pereţii...

La micul dejun, ceaiul cu lămâie e fără lămâie dar costă tot atât; nu au unt şi gem, iar a doua zi când îţi aduce untul e din ăla micrometric de avion, cu inscripţii arabe, de parcă n-ar aştepta calupurile de unt vârtos de la ţărani să fie şi ele cumpărate.

La 7 jumătate dimineaţa eşti singur în sala de mese, dar în ciuda subtilelor tale rugăminţi chelneriţa nu pregetă să-ţi pornească televizorul în cap pe canalul de teleshopping, cu aerul că îţi prestează, în sfârşit, un serviciu de bază. Staţiunea aceasta, odinioară Karlovy Vary-ul românesc, unde s-au îmbăiat împăratul Franz Josef şi a sa Sisi, a ajuns acum o jerpelitură. Dacă noţiunea de paragină ar avea un superlativ, acesta ar putea fi turismul balneo-climateric românesc.


Nu-mi dau seama dacă s-a ajuns aici din perfide jocuri de interese sau din pură nepăsare civică, dar acum îmi vine să plâng de-a binelea. Excepţionale mai sunt doar apele, versanţii şi oamenii muncitori de pe vale, ăia de vând yoghinilor în piaţă sarme vegetariene la bucată, chiftele, salam de biscuiţi, plăcinţi, ba şi cremeş făcut de ei proaspăt: "az-noapce la unu le-am copt, maică."

În dimineaţa asta descopăr şi un "Centru de Management al Biodiversităţii în Parcul Naţional Domogled - Valea Cernei". Nu pare a fi deschis încă, dar arată interesant, curăţel, are info-chioşcuri. Nu văd să aibă hărţi. Fac abstracţie de faptul că, după afişe, ar trebui percepută o taxă modică de 5 lei / turist, care poate ar ajuta la refacerea zonei, dar nici vorbă de aşa ceva... Urc, urc cât mai repede, să las oraşul în urmă. Trec şi de 7 Izvoare, unde încă nu circulă vârstnici în halate şi şlapi pe mijlocul şoselei şi unde până şi minibusul cu "cabinet mobil de kinetoterapie" şi medicină alternativă, dotat cu steguleţ de Germania, doarme încă liniştit pe marginea drumului.

Fuioarele de ceaţă ale ploii torenţiale de aseară se împletesc cu câlţii de fum ai caselor bătrâneşti din amonte, încălzite cu lemne. Aburul levitează deasupra Cernei, urmărindu-i o vreme cursul, apoi se desprinde imponderabil în soarele dimineţii, topindu-se în înaltul crestelor ca o ultimă mângâiere a vreunui duh care pleacă. Răsăritul se joacă cu săbii de lumină, zvârle cu aur prin poieni. Tufele asudă.


Pornesc în sus, poteca şerpuieşte şi urcă zdravăn prin pădure de fag tânăr, miroase a salcâm proaspăt înflorit, tresar la fiecare cuc, la fiecare ciocănitoare. E pustiu. Nimeni în pădure. Corturile de jos dorm încă sub rouă. Într-un târziu, un tânăr la bustul gol iese cu un prosop şi sare din paşi mari pârâul, dârdâie. Ce caut eu aici de una singură? Iaca, am venit să mă întâlnesc cu vulpea.


Singura explicaţie pe care o am e că România e contagioasă. Viaţa ei crudă - bună, rea, grea, uşoară, obraznică sau binevoitoare, aşa cum este ea - în curgere naturală, liberă, spontană, îmi dă stări de beţie. Peisajul ăsta mioritic, deopotrivă blând şi sălbatic, cu bucolismul lui cald şi arşiţa primăverii târzii, care evaporă bulbucii de ploaie într-o oră, n-are să nască niciodată exigenţe sau robotizare. Dar naşte de fiecare dată pe Păcală şi pe Tândală, o masă îmbelşugată, poeţi sau sfinţi. E irezistibil. Ondulat cum e, îţi ondulează sufletul într-o spirală către cer, îţi pictează visele mai colorat, îţi aromează ADN-ul într-un mod inexplicabil.
Miresmele plaiului românesc te dezghioacă de balast ca mirosul sânului mamei. Te hrănesc cu licori vindecătoare, îţi repornesc secreţii vitale pe care nu credeai că le mai ai. "Gura de rai" nu era o exagerare. Pe acolo se intră spre sânul raiului, unde toate se pot reaşeza întru armonie.

Un drum prin munţii României se poate transforma uşor în călătorie iniţiatică. Destupă canale, alungă depresii de birou, rotunjeşte colţurile inutile şi te lasă cu esenţele.
Peisajul ăsta e al vostru! Iubiţi-l! Ocrotiţi-l! Umblaţi prin el, dar nu-l călcaţi în picioare. Cine a dormit pe piatră între străini ştie mai bine preţul rogojinii de acasă.