Localizare: Munţii Şureanu, pe raza comunei Şugag (judeţul Alba)
Coordonate: alt. 560 m, 45º41'35'' lat. N; 23º33'08'' long. E
Acces: cu maşina; pe jos // Facilităţi: parcare; cazare; campare
Surse de informaţie pentru acest articol: schitul Ţeţu
Credite foto: Florian-Rareş Tileagă
"N-aţi nimerit prea bine. Îi post, acuma, iar rânduiala e altfel acuma faţă de restul timpului", ne-a zis bătrânul părinte Sofronie, cu zâmbetul îngăduitor al omului care vrea, totuşi, să te ajute. "Da' ca să nu plecaţi supăraţi de la noi, hai că vă zic". Şi ne-a zis, oameni buni, ne-a zis ca un bunic, pe îndelete, tot ce voiam să ştim despre schitul Ţeţu. Sau Ţăţ, cum îi zic oamenii locului.
Trebuia să fi ştiut, atunci când ne-am planificat să mergem la Ţeţu, că era post şi că nu poţi da buzna când te taie capul pentru chestiuni ultra-laice precum poze şi interviuri. În fine, deja suntem acolo. Iar întâlnirea cu părintele, care e un soi de întâlnire între bunic şi nepoţi, are loc în şoaptă, la intrarea în biserică. Parcă fără să ne dăm seama, intrăm pe făgaşul lui de gesturi şi reacţii; ne trezim asimilând acest limbaj monahal, limbaj de tăcere simplă, liniştitoare, non-suspectă şi non-nedepresivă, de parcă dintotdeauna ne-am fi comportat aşa. Ne aflăm în pronaos, lângă icoana Patimilor Domnului, îmbrăcată în argint, despre care părintele ne spune că-i tocmai de la Ierusalim. Intrăm apoi până la iconostas, de unde preotul îşi începe povestea, cu glas scăzut, în răcoarea parfumată cu mir a bisericuţei. Doar zgomotele scurte ale aparatului meu foto îl întrerup, din când în când, pe călugăr. El, însă, surâde de fiecare dată, pentru că ce ne spune e mai important decât nimicurile noastre tehnice.
Istoria schitului Ţeţu
Aflăm de la părintele că trecutul nu prea îndepărtat al schitului ţine de viaţa unui anume Ghenadie Manciu, călugăr din Ţara Făgăraşului. Sosise în aceste locuri în 1950, în căutarea unui loc de mănăstire. Cum urcuşul era greoi, Ghenadie se odihni într-o poiană şi visă că-i apare Mucenicul Gheorghe pe cal, care îl întrebă pe călugăr ce are de gând să facă acolo. Speriat, Ghenadie crezu că omul de pe cal e ofiţer al Securităţii; dar Sfântul Gheorghe l-a liniştit, zicându-i cine e şi poruncindu-i să construiască schitul chiar acolo, în poiană.
Cu braţele lui, singur pe deal, Ghenadie începu lucrul. Construi un locaş mic, din lemn (adică actualul paraclis), dar n-a apucat să se bucure prea mult de viaţa monahală. Între 1950 şi 1960, Securitatea l-a împiedicat de câteva ori pe călugăr să slujească, până când a fost arestat, biserica rămânând pustie. Abia în 1990 schitul a prins din nou viaţă, odată cu îndemnul I.P.S Andrei, adresat părintelui Sofronie Boboia, de a-l reconstrui în acelaşi loc.
La fel ca şi Ghenadie, Sofronie - cu care stăm noi de vorbă -, porni singur spre locul schitului, urmând ca în prima iarnă să doarmă într-o colibă lipită cu fân. Era tânăr atunci, în putere. Cu greu, fără multe mijloace, a construit două chilii, făcând slujbele în vechiul paraclis (cel ridicat de Ghenadie) până în anul 2000, când a început construirea actualei biserici de lemn, pictată de Liviu Dumbravă. Sfinţirea ei a avut loc în 2003. Azi, obştea schitului cuprinde 20 de maici, dimpreună cu stareţa, stavrofora Filofteia Bura. Hramul bisericii e "Naşterea Maicii Domnului", iar al paraclisului e (datorită visului, fireşte) "Sfântul Mare Mucenic Gheorghe".
Binecuvântarea
Cam asta e mica istorie a schitului Ţeţu. După ce o încheie, călugărul ne cheamă la masă. Bineînţeles, de post. Ne serveşte chiar părintele, care aleargă apoi în chilie să caute ceva daruri pentru noi. "Cât timp mâncaţi, mă duc să văd ce găsesc pe acolo..." Noi, însă, suntem de-a dreptul învinşi de atâta bucurie pentru oaspeţi; nici nu îndrăznim să zicem "nu". Şi iată-l că se întoarce, într-un suflet, asudat pe la frunte, cu cărţi într-o mână şi sticluţe cu mir sfinţit în alta. Ni le pune grăbit lângă farfurii, după care dă fuga la stareţa schitului, despre care ne spune că e bolnavă, pe pat. Nici n-apucăm să zicem "că nu trebuie", pentru că, la scurt timp, apare şi maica Filofteia, în toiag. Ne zâmbeşte, ne binecuvintează, ne pupă ca pe nepoţi.
Eu, unul, plec de la Ţeţu fără cuvinte. Ce să mai adaugi, ca citadin, la atâta linişte? Ştiu bine că nu există, pe lumea asta, reţete pentru pace, şi totuşi cei de la Ţeţu au fost, parcă, blândeţea în sine. Aia pe care, azi, o mai găsim doar prin cărţi. Vă recomand acest loc, care e atât de pustiu şi neumblat, încât acolo solitudinea devine prezenţă, iar apropierea de Dumnezeu, certitudine. E spaţiul într-adevăr rupt de lume, care-şi confirmă izolarea prin atmosfera bătrânească, plină de tăceri, fără cozi şi aglomeraţii de pelerini. Aici, puteţi privi minute în şir curtea schitului, crezând că nu e nici ţipenie de om, fără să observaţi, că, de fapt, într-un colţ al curţii, e un călugăr bătrân, care munceşte de ore bune în grădină. Totul, aici, respiră tihnă şi nemişcare. Totul, aici, este realitate privilegiată. Bine aţi venit la Ţeţu, fie că-i de post, fie că-i de dulce.
Acces la schitul Ţeţu
Din şoseaua Transalpina, după ce ieşi din Şugag şi ajungi la barajul Tău, faci dreapta înainte de podul de lângă restaurant. Urmează 7 km de drum forestier până la indicatorul schitului, de unde continui pe jos, prin pădure, pe versantul din dreapta. Există o potecă amenajată, cu balustradă de lemn, până la schit.