Doamna Topor

Două sunt lucrurile de care-mi amintesc cu cea mai mare plăcere de la Sinaia: şerbetul de zmeură al doamnei Topor, şi Mamaia citindu-mi seara, înainte de culcare, din Pinocchio.

Doamna Topor era gazda noastră. Stăteam la ea câte o lună în fiecare vară. Tataia avea o teorie, bazată presupun pe îndelungata lui experienţă medicală, că, atunci când schimbi locul, organismul are nevoie de timp ca să se adapteze. Pentru mine, acest timp se măsura cu luna. El însă n-ar fi lipsit niciodată mai mult de o zi din oraş, pentru că avea pacienţi pe care nu i-ar fi lăsat sub nici o formă să aştepte.

Ne ducea, pe mine şi pe Mamaia, la munte, se asigura că ne-am instalat bine la doamna Topor, şi apoi revenea la Bucureşti, uneori în aceeaşi zi, cel târziu a doua zi dimineaţă, la prima oră. La sfârşitul lunii venea din nou ca să ne ia. Asta era tot. Nu cred să fi avut vacanţă vreodată, nu ştia ce înseamnă asta. Cred că n-a lipsit nici o zi de la cabinetul lui din Bucureşti. Excepţie face desigur perioada cât a fost mobilizat, când pe front s-a ocupat tot de bolnavi şi de răniţi, ca medic militar. Lucra şapte zile pe săptămână, chiar şi duminica. La fotbal, în Bucureşti, mergea pe stadionul echipei Venus ca medic pro bono al echipei, nu ca simplu spectator.

Gazda noastră de la Sinaia, doamna Topor, era o văduvă fără alte resurse decât casa. Locuia într-o vilă cochetă, amplasată pe panta dintre străzile Aosta şi Furnica. Ne închiria peste vară camera ei. Celelalte două-trei camere erau ocupate de chiriaşi băgaţi cu japca, cu repartiţie, după război, oameni care plăteau o chirie simbolică, stabilită de stat, şi care nu ajungea nici pentru a întreţine şi repara casa. Ea se muta vara în bucătărie, unde avea un divan care servea şi de banchetă, atunci când ne aşezam la masă. Acolo mi-am spart eu capul prima dată. Mă jucam mergând de-a buşilea pe divan, dintr-o parte într-alta, înainte de a învăţa să merg în picioare. Într-un moment de neatenţie al doamnelor, mi-am continuat drumul fără să mă opresc. Am dat cât am putut de tare cu capul de perete. Mi l-am spart, deşi lovitura a fost parţial atenuată de covoraşul subţire de perete.

Fac aici o paranteză. Am o lungă listă a spartului capului în fel şi chip, mai ales din cauza gheţuşului, la schi, dar şi cu patinele cu rotile, însă numai o singură dată mi-am mai spart capul într-un zid. Eram la şcoala generală, când, într-o recreaţie, în timp ce toţi ceilalţi zburdau chiuind prin curtea şcolii, eu am făcut hotărât câţiva paşi înapoi, mi-am luat avânt, şi m-am repezit cu capul înainte în zidul şcolii. Când l-am lovit, pentru o clipă n-am mai văzut decât stele verzi, şi n-am mai auzit nimic. Mi-am revenit însă încet-încet. Printre picăturile de sânge care-mi intrau în ochi, am văzut o mulţime de copii aplecaţi în linişte deasupra mea, privindu-mă miraţi. Învăţătoarea a venit, a făcut ochii mari, şi-a pus mâinile pe cap, după care m-a luat de mână, şi a fugit cu mine la urgenţă, la spitalul de copii, care era la două străzi distanţă. De acolo am ajuns cu bine acasă, doar cu câteva copci pe frunte. Când bunicii m-au întrebat de ce am făcut asta, le-am răspuns: "Am vrut să văd dacă pot crăpa zidul şcolii cu capul."

Revenind la doamna Topor, i-am revăzut după mulţi ani casa. Am rămas şocat. Frumoasa vilă de cărămidă şi lemn devenise între timp un fel de bloc inform de o culoare alb murdar, lipsit de orice personalitate. Cel mai rău mi-a părut de balconul cu stâlpi de lemn sculptaţi, şi cu traforaje verzi, care fusese învelit pe toate părţile cu rigips şi termopan. Când doamna Topor ajunsese prea bătrână pentru a mai locui singură, îşi vânduse casa, şi se mutase la o soră de-a ei mai tânără. Din păcate, noii proprietari n-au fost interesaţi să păstreze frumosul stil arhitectonic al caselor de munte, specific pentru Sinaia interbelică.

Dar amintirea şerbetului ei rămâne. Nu cred c-am mai mâncat vreodată alt şerbet mai bun. Nu primeam decât o singură linguriţă, într-un pahar de apă rece. Era un eveniment care se desfăşura invariabil la masa de pe balcon, după-amiaza. Priveam preţ de câteva minute prin paharul aburit. Şerbetul rămânea ferm, nu curgea de pe linguriţă, nu colora apa. Când socoteam că apa nu mai e aşa gheaţă, scoteam cu grijă linguriţa, gustam un vârf de şerbet, atâta cât să fac puţin loc, apoi băgam la loc linguriţa în pahar, ca să intre şi puţină apă în locul astfel făcut. Mâncam şi beam în acelaşi timp cu linguriţa. Culoarea, aroma de zmeură, consistenţa, toate acestea combinate cu puritatea de cristal, şi cu răceala apei de munte erau extraordinare. Încercam să prelungesc cât mai mult plăcerea, ştiind că nu voi mai primi şi o a doua porţie. Mamaia, care pregătea unele dintre cele mai grozave dulceţuri pe care le-am gustat vreodată - de caise, de vişine - spunea că n-a mâncat niciodată şerbet aşa de bun. An de an, doamna Topor pregătea câte un borcănel special pentru noi, până când nu ne-am mai dus vara la ea. Nu-mi mai amintesc cam pe la ce vârstă s-a întâmplat asta, probabil cam pe când mă apropiam de liceu.

Tot de la Sinaia am rămas şi cu amintirea cărţii copilăriei mele, Pinocchio. Sorbeam fiecare cuvânt din ce-mi citea Mamaia seara, înainte de culcare. De ce la Sinaia, şi nu la Bucureşti, nu ştiu, poate că acolo avea mai mult timp, acasă mereu apărea câte ceva de făcut, mi-o amintesc citindu-mi seara doar la Sinaia. Oricum, eu, în loc să adorm, deveneam tot mai nerăbdător să văd cum se termină fiecare nouă aventură a neascultătoarei păpuşi, şi, când Mamaia închidea cartea, pregătindu-se să stingă lumina, o rugam: "Mamaia, te rog, încă o pagină, şi gata!".

(Bucureşti, mai 2016)